„Ceea ce contează nu sunt trăsăturile caracterului nostru sau dorințele și instinctele în sine, ci mai degrabă poziția pe care o luăm în ceea ce le privește, iar capacitatea de a lua o astfel de poziție este cea care ne face să fim ființe umane.“ (Victor Frankl)


De curând am fost într-o excursie în Turcia. Pe lângă vizitarea unor obiective turistice, tururile ghidate sunt combinate și cu vizite la anumite manufacturi, fabrici, magazine de prezentare, outleturi. De regulă turiștii au la dispoziție în jur de o oră și jumătate ca să poată negocia un preț bun la produsele pe care doresc să le achiziționeze, fie că au sau nu au nevoie de ele. Și pentru că și timpul presează, adesea se grăbesc să achiziționeze multe lucruri la un preț cât de cât decent. Din câte am observat, există două categorii de persoane: cei care din momentul în care intră pe ușă nici nu văd, nici nu aud, intră de la sine într-o transă naturală, timpul pare că zboară și de regulă întârzie la autocar, spre „bucuria“ celeilalte categorii de oameni, care abia așteaptă să se termine shoppingul, nu vor sau nu au bani să cumpere nimic, ci doar să continue circuitul cultural. Prima categorie de oameni sunt cumpărătorii compulsivi sau impulsivi, cumpără tot ce li se pare de neratat, pot fi ușor manipulați, iar dacă cumva s-a terminat produsul recomandat de ghid, sunt capabili chiar să plângă.
E foarte probabil ca în viața de zi cu zi să cădem cu toții în capcana cumpăratului impulsiv. Cu toate că acasă am pregătit minuțios un budget decent pentru cumpărăturile din mall, se întâmplă ca o cheltuială neplanificată să se strecoare în timpul vizitei la magazinele din mall. Același lucru ni se poate întâmpla și când ne uităm ore-n șir la oferta magazinelor online. De fapt nu este nimic în neregulă cu acest lucru în sine, deoarece uneori cu toții avem dorința neașteptată și impulsivă de a cumpăra. Problema este când aceasta devine o nevoie patologică și oricât ne-am strădui, nu ne putem opri să facem din ce în ce mai multe cheltuieli excesive. Întrebarea este ce putem face în acest sens?
Cu toate că deja în secolul al XX-lea Kraepelin a considerat dependența de cumpărături ca fiind o tulburare numită oniomania, specialiștii în adictologie au început să o studieze mai pe larg doar în ultimile decenii. Cumpărăturile patologice practic fac parte, alături de cleptomanie, din spectrul compulsivitate-impulsivitate. Factorii compulsivi includ obsesia și repetiția, în timp ce impulsivitatea se referă la pierderea controlului și ignorarea consecințelor negative. În timp ce majoritatea oamenilor consideră că a face cumpărături impulsive este un lucru normal, și circa jumătate dintre ei îl vor experimenta în timpul vieții, obsesia de a cumpăra poate fi deja considerată patologică.
Cred că este interesant și chiar util să aflăm dacă suntem un cumpărător impulsiv sau mai degrabă compulsiv.
În cazul unui cumpărător impulsiv, acesta cumpără fără planificare prealabilă și ținând cont de consecințele financiare. El se decide pe moment, lăsându-și rațiune, logica la o parte. Este oarecum o pierdere temporală a controlului, dar după o singură greșeală, capacitatea de control este restabilită.
În schimb, în cazul unui cumpărător compulsiv, cumpărăturile servesc ca strategie de adaptare, de coping. Scopul este reducerea anxietății, tensiunii interne, emoțiilor negative. La baza acestui lucru se află prăbușirea completă a autoreglării.
În DSM IV tulburarea nu este enumerată separat, ci ea este încadrată categoria „Tulburările controlului impulsului neclasificat în altă parte“.
Criteriile de diagnostic al acestei tulburări de cumpărare compulsivă sunt următoarele:
1. o dorință irezistibilă, incontrolabilă și recurentă de a cumpăra într-o formă extremă
2. nu se ține cont de consecințe
3. este repetitiv
4. apare ca un răspuns la evenimente și emoții negative
5. foarte greu de oprit
6. în cele din urmă conduce la consecințe dăunătoare

Prin urmare, putem spune despre cumpărătorii compulsivi că ei încearcă să-și atenueze tensiunea internă prin cumpărături, ceea ce duce la cheltuieli excesive pe produse care nu sunt cu adevărat necesare. S-a arătat că circa 30% din mărfurile cumpărate compulsiv nu sunt folosite deloc, ba mai mult, circa jumătate dintre cumpărătorii compulsivi nici măcar nu au scos produsul din ambalaj. În cazul acestor persoane accentul nu se pune pe acumularea, strângerea cât mai multor produse, ci pur și simplu e vorba despre plăcerea de a face cumpărături, după care majoritatea lor returnează bunurile în cauză, le dăruiesc altora sau pur și simplu le aruncă la gunoi.
Potrivit unor studii recente, cumpărăturile patologice apar mai des în rândul femeilor. Cercetătorii explică acest lucru printre altele prin faptul că femeile încearcă să fie mai independente atât la nivel relațional, cât și social prin cumpărături.
De regulă această tulburare rareori apare singură, ea este asociată cu alte tulburări psihice, ca de exemplu tulburări de anxietate, depresie și alte dependențe de substanțe sau tulburări de alimentație sau chiar tulburări de personalitate (borderline).
În societatea de consum de astăzi, în care perspectiva materialistă este un factor important, trebuie luați în considerare și factorii sociali și culturali. Aici trebuie menționat și rolul reclamelor, care își pune amprenta pe cultura shoppingului. Serviciile simplificate cu carduri de credit oferite de bănci facilitează, de asemenea, achizițiile compulsive. Ne aflăm la începutul lui decembrie și de aproape o lună toate magazinele au fost „îmbrăcate“ în haine de sărbătoare, peste tot se aude muzică de Crăciun, reclame peste reclame, fel și fel de oferte au condus la comercializarea sărbătorilor (acum al Crăciunului, dar la fel se întâmplă și de Paști sau Ziua Îndrăgostiților) și astfel a fost mutat accentul de la esența sărbătorilor către consum.
Conform abordării psihodinamice, indisponibilitatea emoțională a oamenilor importanți din copilăria mică se poate afla în spatele acestei tulburări. Cu ajutorul cumpărăturilor compulsive, persoana adultă se străduiește să reducă sentimentul de goliciune interioară.
O altă posibilă explicație ar fi utilizarea frecventă a recompense de către părinți. În schimbul unei bune purtări, părinții i-au cumpărat copilului ceva, așa că banii și cadourile au devenit un mijloc de recompensă. Iar copilul, ajuns la vârsta adultă, încearcă și el să se răsplătească în acest fel.
Putem spune că sunt o mulțime de factori care pot contribui la apariția tulburării, iar tratamentul acesteia poate fi eficient dacă se apelează la ajutorul unor specialiști, soluția este deci fie farmacoterapie, fie psihoterapie sau aceste două împreună. Soluție există, important e să-ți și dorești. Oricum, beneficiile aduse de vindecare sunt mai mari decât costurile, atât materiale cât și psihologice ale acestei tulburări.

„Nu cei mai puternici dintr-o specie supraviețuiesc, nici cei mai inteligenți, ci cei mai rezilienți și mai receptivi la schimbare.“ (Charles Darwin)


De regulă perspectiva medicală asociază stresul cu evenimente extrem de tulburătoare, perturbatoare, dar oarecum izolate, precum destrămarea unei căsnicii, moartea unei persoane dragi, pierderea locului de muncă, îmbolnăvirea părinților în vârstă etc.
Aceste evenimente sunt surse puternice de stres, dar în viața de zi cu zi există o serie de tensiuni cronice care pot avea consecințe biologice și mai dăunătoare pe termen lung.
E interesant faptul că pentru persoanele obișnuite încă din fragedă tinerețe cu niveluri ridicate de stres, adesea absența acestuia poate crea neliniște, evocând plictiseala și un sentiment de viață lipsită de sens. După cum a observat Hans Selye, aceștia sunt în permanentă căutare a stresului și pur și simplu evită absența lui. Aceste persoane devin dependente de hormonii de stresului, adrenalina și cortizolul.
Ce este de fapt stresul? Selye a inventat cuvântul în utilizarea sa actuală și a văzut stresul ca pe un proces biologic, o serie amplă de evenimente din organism, indiferent de cauză sau de conștientizarea subiectivă. Stresul constă în modificările interne – vizibile sau nu – care apar atunci când organismul percepe o amenințare la adresa existenței sau a stării de bine. Deși tensiunea nervoasă este o componentă a stresului, cineva poate fi stresat fără să simtă tensiune. Pe de altă parte, este posibil să simți tensiune fără să activezi mecanismul fiziologic al stresului.
Stresul excesiv apare atunci când solicitările adresate unui organism depășesc capacitățile de îndeplinire rezonabile ale lui.
Răspunsul la stres poate fi declanșat fie prin deteriorări fizice, fie prin infecție sau vătămare. Totodată stresul poate fi declanșat și de traume emoționale sau doar de amenințarea unor astfel de traume, chiar dacă numai imaginare.
Trăirea stresului ca experiență poate fi împărțit în trei elemente. Primul se numește factorul de stres, care este stimulul declanșator al stresului, adică acel eveniment, fizic sau emoțional, pe care organismul îl interpretează ca amenințare.
Al doilea element este sistemul de procesare, adică sistemul nervos, care interpretează semnificația factorului de stres, iar cel de-al treilea component este răspunsul la stres, care constă în diferitele ajustări fiziologice și comportamentale efectuate ca reacție la o amenințare percepută.
E important de reținut că definiția unui factor de stres depinde de sistemul de procesare care îi atribuie semnificația. Potrivit lui Gabor Máte, șocul unui cutremur este o amenințare directă la adresa multor organisme, nu și pentru o bacterie. Pierderea unui loc de muncă este mai stresantă în cazul unui salariat a cărui familie trăiește de la o lună la alta decât pentru un director.
Fiecare eveniment stresant este unic și personal și, deși este trăit în prezent, acesta are legătură și cu evenimentele trecute. Tot ceea ce se leagă de trăirea experienței stresante și consecințele sale pe termen lung depind de mulți factori unici fiecărei persoane.
Selye a descoperit că biologia stresului afectează în mod predominant trei tipuri de țesuturi sau organe. În sistemul hormonal, au avut loc modificări vizibile ale glandelor suprarenale; în sistemul imunitar, stresul a afectat splina, timusul și glandele limfatice și în sistemului digestiv, căptușeala intestinală. Șobolanii autopsiați după stres au avut adrenalele mărite, organele limfatice micșorate și intestinele ulcerate. Toate aceste efecte sunt generate de căile sistemului nervos central și de hormoni.
Cercetătorii din domeniu au identificat trei factori care conduc în mod cert la stres: incertitudinea, lipsa de informații și pierderea controlului, iar toate acestea sunt prezente în viața de zi cu zi al persoanelor cu boli cronice.
Poate părea paradoxal faptul că stresul poate cauza boli. Ca să rezolvăm această aparentă contradicție, trebuie să facem diferența între stresul acut și stresul cronic. Stresul acut reprezintă reacția imediată și pe termen scurt a organismului la amenințare. Stresul cronic înseamnă activarea mecanismelor de stres pe lungi perioade în care o persoană este expusă la factori de stres de care nu poate scăpa, fie pentru că nu îi recunoaște, fie pentru că nu are niciun control asupra lor.
Stresul cronic este o afecțiune pentru care organismele noastre nu sunt pregătite, din păcate acesta poate conduce adesea la depresie, anxietate, nevroză etc. În cartea sa Mitul normalității, medicul și psihoterapeutul Gabor Maté afirmă: „Rareori ne gândim să ne întrebăm pe noi înșine – sau pe pacienții noștri – dacă nu cumva stresul în sine ar putea, pur și simplu, să aibă ceva de-a face cu afecțiunea pe care o tratăm.“
Există factori de stres, stresori externi și interni, care contribuie la apariția unor boli. Un studiu recent elaborat în Suedia și publicat în Journal of American Medical Association, a arătat o creștere semnificativă în cazul persoanelor cu tulburări legate de stres în ceea ce privește riscul de ajunge să dezvolte boli autoimune.
Tot un studiu recent realizat de Dr. Qing Li de la Universitatea Sichuan a constatat că șoarecii stresați aveau cantități reduse de bacterii Lactobacillus. După cum se știe, aceste bacterii stimulează celulele imunitare care țintesc tumorile. Iar în cazul reducerii numărului acestor bacterii, tumorile colonice încep să se dezvolte mai rapid. Dr. Li a concluzionat că stresul poate crește șansele de apariție a cancerului de colon.
Un alt studiu recent realizat la Universitatea din Michigan de Yatrik Shah a demonstrat, de asemenea, că stresul reduce populația de Lactobacillus și conduce la creșterea tumorilor de colon.
Deși momentan ambele studii au fost efectuate doar pe șoareci și adăugarea suplimentară de Lactobacillus a condus la încetinirea dezvoltării tumorilor, sperăm că mai devreme sau mai târziu, aceste tratamente să poată ameliora și simptomele cancerului de colon la oameni.
Iată un caz prezentat în cartea Când corpul spune nu, în care este prezentată o pacientă, Michelle, care a avut timp de șapte ani un nodul în piept. Acesta creștea sau se micșora periodic, dar nu părea nimic îngrijorător.
Apoi, dintr-odată a început să crească aproape peste noapte. La biopsie a reieșit că tumoarea era malignă, iar Michelle spunea că era convinsă că știe care era principalul factor: stresul. „Starea mea emoțională era îngrozitoare la acea vreme. Eram lovită de mai multe lucruri la un loc, nu doar financiar.“
Operația lui Michelle a fost urmată de chimioterapie și radiații, dar din păcate niciun medic nu a întrebat-o vreodată ce tensiuni psihice suferise înainte să debuteze malignitatea sau ce probleme nerezolvate avea.
Pacientele cu cancer mamar relatează adesea că medicii lor nu exprimă un interes activ față de ele ca persoane sau pentru contextul social și emoțional în care trăiesc. Se presupune că acești factori nu au un rol semnificativ nici în originea, nici în tratamentul bolilor. Această atitudine este consolidată de cercetări psihologice limitat concepute.
Bazându-se pe dovezi științifice, Michelle și multe alte femei consideră că există o legătură puternică între stres și cancerul mamar.
Un ansamblu bogat de dovezi, extras din studii pe animale și din experiența umană, sprijină impresia pacientelor că stresul emoțional este o cauză majoră a malignității mamare. Emoțiile influențează direct sistemul imunitar. Studii efectuate la U.S. National Cancer Institute din SUA au constatat că celulele ucigașe naturale, o clasă importantă de celule imune, sunt mai active în cazul pacientelor cu cancer mamar care sunt capabile să își exprime furia, să adopte o atitudine de luptă și care au mai mult sprijin social. Celulele NK pregătesc un atac asupra celulelor maligne și le distrug.
De aici putem să ajungem la concluzia că în cazul femeilor care au avut o atitudine pozitivă, încrezătoare, cu o viață activă, dezvoltând o serie de relații sociale răspândirea cancerului mamar a fost semnificativ mai redusă.
Cercetătorii au constatat că factorii emoționali și implicarea socială au fost mai importanți pentru supraviețuire decât boala în sine.
Hans Selye, părintele cercetării stresului, a afirmat adesea că „nu stresul ne omoară, ci reacția noastră la acesta“. Deci în mare măsură atunci când vine vorba de a face față stresului, atitudinea noastră contează foarte mult.
Ca un corolar putem să îl cităm pe Dr. Li: „Atunci când oamenii sunt diagnosticați cu o boală malignă precum cancerul colorectal, este firesc ca aceștia să experimenteze sentimente de îngrijorare și preocupare. Însă aceste emoții nu sunt benefice pentru starea lor. Constatările noastre sugerează că pacienții ar trebui să încerce să își ajusteze mentalitatea cât mai mult posibil pentru a evita exacerbarea ulterioară a bolii lor.“

Coeficientul de inteligență este o modalitate de a cuantifica inteligența umană. Prin IQ, acronimul expresiei intelligence quotient, se încearcă măsurarea inteligenței cu ajutorul unui scor derivat din diferite teste standardizate.


Alfred Binet a pus la punct la începutul secolului al XX-lea primele teste psihometrice de măsurare a inteligenței, iar în 1912 psihologul William Stern a definit inteligența ca aptitudinea generală a individului de a-și adapta conștient gândirea unor cerințe.
În funcție de rezultatele obținute la testele pentru coeficientul de inteligență, oamenii se împart în trei mari grupe: sub medie (IQ < 100), mediu (IQ = 100) și peste medie (IQ > 100).
IQ < 20, caracteristic pentru 0,2% din populație, indică o deficiență mintală gravă.
IQ = 21–50, caracteristic pentru 2% din populație, reprezintă o deficiență mintală medie.
IQ = 51–70, caracteristic pentru 7% din populație, indică o deficiență mintală ușoară.
IQ = 71–80, caracteristic pentru 10% din populație, arată un grad inferior de deficiență mintală.
IQ = 81–90, caracteristic pentru 10% din populație, indică persoane care se pot afirma cu succes în meserii profesionale.
IQ = 91–100, caracteristic pentru 25% din populație, indică o inteligență care se apropie de nivelul unui IQ mediu.
IQ = 101–110, caracteristic pentru 25% din populație, este un rezultat puțin peste mediu, persoanele cu scoruri rezultate în acest interval sunt capabile să termine o facultate, nu le va fi foarte ușor, vor întâmpina unele dificultăți, însă pot compensa asta prin perseverență.
IQ = 111–120, caracteristic pentru 12% din populație, persoanele cu acest scor obțin rezultate foarte bune.
IQ = 121–130, caracteristic pentru 6% din populație, cei cu aceste valori de IQ termină facultatea cu ușurință și chiar reușesc să obțină rezultate extraordinare.
IQ = 131–140, caracteristic pentru mai puțin de 3% din populație, acest nivel este atins doar de foarte puține persoane.
IQ > 140 – cu acest nivel se pot mândri doar aproximativ 0,2% din populație, este considerat un scor extrem de mare, persoanele cu acest nivel sunt considerate adevărate genii.
Nivelul IQ-ului care depășește scorul de 240 este cel mai mare cunoscut astăzi. Este dificil de aflat cine este persoana cu cel mai mare IQ care a trăit vreodată pe Pământ. Se crede că cel mai mare scor IQ înregistrat vreodată în lume este cel al lui William James Sidis (1898–1944), iar IQ-ul lui se crede că era undeva între 250 și 300. Americanul Sidis era un copil-minune care era capabil să citească la vârsta de 18 luni, iar până să ajungă în adolescență știa deja să vorbească fluent mai multe limbi. La vârsta de cinci ani, tânărul Sidis a conceput o formulă prin care se putea afla ziua săptămânii pentru orice dată istorică. Când avea opt ani, a alcătuit un tabel logaritmic cu baza 12. Gurile rele spun că s-ar putea ca scorul ar fi fost umflat din cauza atenției mass-media pe care a primit-o în calitate de copil-minune.
Iată și alte persoane cu IQ extrem de mare: Leonardo da Vinci – 160, Isaac Newton –190, Johann Goethe – 225, Albert Einstein-160, Gary Kasparov – 180.
Până de curând psihologii găseau o corelație între performanțele academice înalte și umilința intelectuală – dar se pare că s-au înșelat.
Un studiu recent arată că persoanele care sunt încrezătoare în abilitățile lor intelectuale tind să aibă un IQ mai ridicat.
Acele persoane ale căror încredere în sine se apropie de aroganță tind să obțină rezultate mai bune la testele de inteligență. Afirmația: „Cred că ideile mele sunt mai bune decât ale altora!“ pare să fie caracteristic celor cu un IQ ridicat. Tocmai datorită acestei convingeri ei tind să fie în centrul atenției și, totodată, să obțină și rezultate mai bune la teste.
Deși coeficientul lor de inteligență este mare, aceștia, din cauza aroganței, nu par să fie la fel de agreați, apreciați ca omologii lor mai modești.
E posibil ca persoanele care se consideră arogante din punct de vedere intelectual să fie conștiente că știu ceea ce știu, să aibă o mai mare încredere în propria persoană și în capacitățile lor intelectuale, iar aceste lucruri să ducă la o rezultate academice mai bune.
Într-un studiu efectuat pe un eșantion de peste 100 de studenți, autorii se așteptau ca umilința intelectuală să coreleze cu rezultate academice mai bune, însă, spre surprinderea lor, cei aroganți din punct de vedere intelectual au fost cei care au obținut cele mai bune rezultate.
Cu toate acestea, Dr. Benjamin R. Meagher consideră că umilința este o trăsătură vitală: „E foarte important de reținut faptul că umilința intelectuală este o condiție necesară nu doar pentru studiile academice, ci pentru învățare în general, ceea ce este valabil atât la școală, cât și la muncă. Dacă învățăm ceva nou, trebuie să ne recunoaștem propria limită, neștiință și să ne-o asumăm în fața celorlalți.“
Unii oameni pot să facă acest lucru, alții nu, căci nu-i așa, suntem diferiți. Dar cu siguranță că dorința de a învăța, de a fi flexibili și de a ne schimba părerea, de a aprecia opiniile celorlalți sunt lucruri indispensabile pentru creșterea și dezvoltarea atât a oamenilor, cât și a grupurilor, colectivităților.
Precum spune marele Milton Erickson: „Există lucruri pe care le știți, dar nu știți că le știți. Când veți ști ceea ce nu știți că știți, vă veți schimba.“

Prețul unui anumit produs influențează calitatea percepută a produsului respectiv. Această constatare a fost observată și în context medical – cu cât este mai scump un medicament, cu atât este mai evident efectul placebo. Tocmai această supraestimare iluzorie produsă de tratamentele mai scumpe ar putea fi la baza eficacității mai mari a placebo-urilor mai scumpe.


Un studiu recent a mers mai departe, sugerând că până și efectele secundare pot îmbunătăți eficacitatea tratamentului. În timp ce efectele secundare ale tratamentului pot avea un impact negativ asupra pacienților, acestea ar putea fi percepute ca indicatori ai eficienței tratamentului.
În studiul respectiv, participanții au primit spray-uri nazale care nu conțineau fentanil, ci fie capsaicină pentru a induce un efect secundar (senzație ușoară de arsură), fie soluție salină (inert). Cu toate că nu conținea substanță activă, spray-ul cu efect secundar s-a dovedit mai eficace.
În concluzie, efectele secundare ușoare pot servi ca un semnal pentru un tratament eficient, influențând astfel așteptările și rezultatele tratamentului. Utilizarea acestor mecanisme în practica clinică ar putea oferi o modalitate eficientă de a optimiza rezultatul tratamentului.

Vi se pare imposibil să ignorați unele sunete? Unele sunete vă înfurie? Dar sunetele care sunt atât de dezgustătoare încât nu puteți suporta să fiți în preajma celor care le emit?


Pentru persoanele cu misofonie, aceste tipuri de reacții pot apărea la sunetele de zi cu zi pe care majoritatea oamenilor abia le observă, cum ar fi de exemplu mestecatul, ticăitul ceasului, foșnetul pungilor de chipsuri și pițăitul telefoanelor. În cazuri extreme ei pot experimenta o reacție de tip luptă sau fugi, iar dacă fuga nu este posibilă, situația se poate deteriora, ducând la sentimentul că sunt prinși în capcană și că ar putea exploda. Acest lucru poate declanșa un atac de panică, o reacție bruscă, ar putea zice ceva ce vor regreta (sau nu) sau sentimentul că ar putea izbucni în lacrimi, ori chiar că-și pierd mințile.
Deși în jur de 85% a oamenilor pot spune că se simt dezgustați ascultând mestecatul deosebit de zgomotos, majoritatea lor este posibil să strâmbe din nas atunci când le aud, dar în general pot tolera sunetele dacă trebuie. Însă aproape una din șase persoane au o reacție mai puternică la aceste sunete, care îi deranjează chiar și la volume mai mici și pe care le consideră imposibil de ignorat. Aceștia se pot simți furioși și prinși în capcană atunci când aud aceste sunete, pot cere cuiva să închidă gura, sau chiar părăsesc camera pentru a scăpa de zgomotul enervant.
Iar pentru cei care suferă de misofonie, aceste tipuri de sunete pot avea un impact devastator asupra vieții lor. Acestea pot părăsi o relație sau chiar se pot muta în altă locuință din cauza lor. Ei își planifică ziua în funcție de sunetele pe care se așteaptă să le audă – așteptând anxioși sunetele pe care știu că le vor auzi, evită pe cât posibil anumite sunete, se ceartă cu cei dragi și se simt vinovați sau jenați de reacțiile lor. Din cauza impactului extrem pe care sunetele îl pot avea asupra vieții unor persoane, misofonia ar trebui să fie considerată o tulburare psihologică.
Misofonia este uneori confundată cu hiperacuzia (sunetele normale sunt percepute ca fiind anormal de puternice sau dureroase din punct de vedere fizic), dar cei suferinzi de misofonie nu sunt afectați de volumul sunetului – dacă e vorba de un zgomot declanșator, e perceput ca neplăcut chiar și dacă e abia perceptibil, iar dacă e altfel de sunet, atunci poate să fie oricât de puternic.
Misofonia apare de obicei în copilăria târzie sau adolescența timpurie și se agravează în timp, adesea incluzând mai multe sunete declanșatoare. Se pare că această afecțiune nu este o tulburare auditivă, ci o anomalie fiziologică care rezidă în structurile creierului activate de sunetul procesat.
O tulburare înrudită cu misofonia este misokinezia – persoana afectată poate să aibă reacții puternice la mișcări repetitive (de exemplu, lumini care clipesc, scuturarea picioarelor). Însă dacă sunteți declanșat de o mișcare care îi amintește creierului de sunete enervante, cum ar fi să vedeți pe cineva mestecând prin fereastră, când de fapt nu îl puteți auzi, sau să vedeți pe cineva tastând pe o tastatură silențioasă (când zgomotul tastaturilor obișnuite ar fi un sunet declanșator), atunci de vină ar putea fi mai degrabă misofonia, decât o problemă separată cu mișcarea repetitivă.
Din păcate nu există niciun tratament eficient cunoscut. Atunci când persoanele care suferă de această tulburare nu pot evita sunetele, ele încearcă să le blocheze cu dopuri de urechi sau să le mascheze cu dispozitive de zgomot alb.
Pentru a ameliora simptomele, meditația și mindfulness-ul se pot dovedi instrumente utile.

„Cele mai multe umbre din viața noastră apar din cauză că stăm noi înșine în calea luminii.“
Ralph Waldo Emerson


În urmă cu câțiva ani buni, venisem într-un weekend acasă, la Brașov. Sosisem cu trenul, țin minte că era o zi ploioasă și, deși locuiam la doar două stații de gară, am hotărât împreună cu tata, care m-a așteptat la gară, să luăm autobuzul. Era surprinzător de gol, așa că am prins loc pe scaun. Din primul moment după urcare am remarcat fața posomorâtă, cu ochii înfipți parcă în pământ al unui copil de vreo 10 ani. „Ia spune-mi, măi, copile, când ai de gând să joci ca lumea? Că dacă știam că joci în halul ăsta, chiar că nu mă oboseam să vin la meci, stăteam dracu’ mai bine acasă! M-ai dezamăgit total, iar am venit degeaba la meci!“ – se auzea în spatele meu. Pentru copil drumul de la stadion până acasă a fost un adevărat calvar, iar acuzele adresate de tatăl său cred că l-au afectat iremediabil. Probabil a încercat din răsputeri să-și mulțumească părintele, dar din păcate n-a reușit. Dacă copilul are parte doar de reproșuri și jigniri, e foarte posibil ca el să dorească să facă alte activități, mai simple, mai ușoare, care necesită mai puțin efort, concentrare și astfel ușor-ușor se va îndepărta de sport. Astfel copilul își va pierde interesul pentru antrenamente, meciuri, cantonamente si va căuta un alt mediu, securizat, din punct de vedere afectiv, tocmai pentru a-și mulțumi părinții. E păcat, e mare păcat, căci s-ar putea ca, având un părinte mai puțin critic, acel copil ar fi putut ajunge chiar un sportiv de performanță, sau cel puțin va face sport din plăcere.
Îmi aduc aminte că m-au durut foarte tare cuvintele acelui tată și am realizat cât de norocoasă am fost, căci și tatăl meu venea la meciurile de baschet pe care le jucam, dar niciodată nu m-a criticat, nu m-a făcut să mă simt mică și neînsemnată, chiar dacă greșeam, dacă aș fi putut performa mai mult și mai bine. Țin să-ți mulțumesc încă o dată pentru asta, tată!

Știu foarte bine că creșterea copiilor nu este o sarcină ușoară și poate fi chiar o provocare pentru părinți. Parentingul înseamnă în primul rând disponibilitate emoțională și un simț acut al conștientizării diferitelor situații. Este o sarcină care implică asumarea unor responsabilități, sarcina părinților este să stabilească un cadru sigur, cu limite sănătoase, dar nicidecum rigide, pentru viața copilului, dar e foarte util și sănătos ca aceștia să se preocupe și de dezvoltării emoțională echilibrată a copiilor lor. Disciplina și reglementarea excesive, granițele foarte rigide, nemulțumirile permanente, criticile, reproșurile pot pune în pericol sănătatea emoțională a copilului.
Disciplina face parte din procesul de educație al copilului, însă critica excesivă a părinților poate avea numeroase dezavantaje, multe având consecințe pe termen lung.
Atunci când un copil este supus în mod constant la critici, nimic din ceea ce face nu este suficient de bun, de corect, de satisfăcător, atunci e foarte posibil ca el să nu-și dezvolte încrederea în sine pentru a face față provocărilor vieții, acesta poate avea adesea o imagine de sine negativă, care îi poate afecta calitatea vieții și a bunăstării mentale. Nemulțumirea, reproșul, critica părinților se pot transforma cu ușurință într-o voce interioară, care la rândul ei poate cauza atât probleme comportamentale, cât și emoționale, iar acestea pot avea influențe negative pe tot parcursul vieții.
Iată câteva semne care pot indica faptul că ai fost excesiv de criticat în copilărie:

1. Perfecționismul
Dacă ai crescut într-o familie în care părinții s-a concentrat mai ales pe defectele tale în loc să-ți evidențieze punctele forte, este posibil să fi dezvoltat o teamă de a face greșeli. Pentru că ai o stimă de sine scăzută, nu ești sigur de propria ta valoare, dorești să nu oferi nici măcar cel mai mic motiv pentru care să fii atacat, criticat. Astfel te străduiești să faci totul perfect, ajungi la perfecționism.
Perfect înseamnă lipsit de greșeli. Perfecționiștii sunt în pericolul de a se epuiza total – roata hamsterului, privită din interior, pare o scară a ascensiunii profesionale. În cazul acestui mecanism, problema este că nu există noțiunea de „suficient“. Există mereu mai sus, mai departe, mai bine. Cei în cauză aleargă mereu în urma propriilor aspirații. Abia a fost cucerit un trofeu, și deja trebuie obținut următorul.
Deci forța mobilizatoare din spatele eforturilor tale nu este stima de sine și securitatea interioară, ci teama de a face greșeli și de a fi descoperit ca incompetent.

2. Slabă încredere în sine
Dacă părinții tăi te-au criticat în mod constant, acest lucru poate avea o contribuție majoră în slaba dezvoltare a încrederii de sine, astfel încât îți va fi foarte greu, dacă nu chiar imposibil să ai încredere în propriile decizii, să fii conștient de propriile tale abilități și judecăți de valoare. Astfel, e posibil să ai tendința ca în mod constant să pui la îndoială valoarea ta, ești măcinat de îndoieli, ai dubii cu privire la tine.

3. Critică la adresa celorlalți
Poate părea paradoxal, dar adesea persoanele criticate excesiv în copilărie devin la rândul lor persoane cu un puternic simț critic, pe care adesea îl și verbalizează. Ajung deci din victime, „călăi“. Adesea critica părinților nu este încorporată doar ca o voce familiară, chiar dacă dureroasă, în monologul interior al unei persoane, ci și ca un model de comportament pe care îl putem urma. În ciuda faptului că voi înșivă suferiți de efectele mai puțin plăcute ale criticii, adesea s-ar putea să vă fie la îndemână și poate veni de la sine să-i criticați pe ceilalți. Acest lucru se poate explica fie prin dezvoltarea unui mecanism de apărare rezultat din stima de sine scăzută, fie printr-o extindere a propriilor tendințe autocritice la cei din jur.

4. Neasumarea riscurilor
Încrederea scăzută în sine poate să ne îndemne să rămânem mai degrabă pe calea cunoscută, drumul bătătorit, chiar dacă nu foarte bun, avantajos, dar cel puțin cunoscut, decât să încercăm să mergem pe unul nou, poate cu mai multe perspective, dar care nu ne este familiar, unde riscăm eșecul, ne putem confrunta cu teama exacerbată de a fi respins de ceilalți. Evident că uneori fiecare din noi – fie din comoditate sau alte cauze – căutăm să facem lucrurile așa cum le-am mai făcut și asta este în regulă, dar dacă în mod regulat ne ferim de provocări, de noi oportunități, nu ne asumăm riscuri, atunci merită să avem în vedere și să investigăm temerile profunde din interiorul nostru.

5. Comportament defensiv
Majoritatea oamenilor care nu sunt siguri de propria valoare își duc viața în defensivă. Dacă încă din copilărie ai învățat că în fiecare moment poți primi câte un feedback negativ, o critică referitoare la comportamentul, acțiunile sau personalitatea ta, e foarte probabil să ajungi într-o stare constantă de vigilență. Acest lucru îți consumă foarte multă energie și poate duce la o anxietate permanentă, la un stres cronic, care poate lăsa o amprentă durabilă asupra stării tale de bine. Adesea te poți trezi că efectiv fugi atât de confruntarea cu propriile tale temeri și presupuse slăbiciuni, cât și de confruntarea cu alți oameni, care te-ar putea pune față în față cu slăbiciunile lor. Cu timpul poți îndepărta oamenii de tine, deoarece poți părea că interpretezi totul ca pe un atac.

Acestea sunt doar câteva din aspecte psihologice și comportamentale care pot apărea ca urmare a faptului că ai fost crescut de părinți prea critici. Desigur e posibil să nu le identifici pe toate. Dacă însă cele mai multe dintre ele ți se potrivesc, iar istoricul tău emoțional confirmă acest lucru, te pot ajuta în identificarea unor blocaje emoționale și a modului de gândire dezadaptativ.
Iar dacă ești pregătit, emoțional și financiar, poți apela chiar la un psihoterapeut care te va călăuzi în drumul tău către tine însuți.

„Omul nu poate descoperi oceane noi decât dacă are curajul să se depărteze de țărm.“
(André Gide)


Presupunând că dispunem de curaj și ne îndepărtăm – pentru o perioadă mai scurtă sau mai lungă – de țărm, adesea devine destul de dificil să ne întoarcem din călătorie și să ne reluăm viața de zi cu zi, să revenim și să facem față provocărilor cotidiene, să ne întoarcem la serviciu.
Adesea revenirea la normal, la viața de zi cu zi, după o vacanță de vară este o sarcină stresantă. Fie că v-ați petrecut vacanța anuală pe malul Mării Negre sau în apropierea Adriaticii, fie că v-ați reîncărcat bateriile alături de familie, prietenii sau v-ați aventurat într-o experiență pe cont propriu, revenirea la muncă nu este întotdeauna lipsită probleme, căci, din fericire, aceasta necesită un mod de funcționare complet diferit față de ce se întâmplă în timpul unei vacanțe. Întrebarea este ce este de făcut pentru a ne reacomoda mai ușor la inevitabila întoarcere la muncă?
Unora brusc li se face rău spre sfârșitul unei vacanțe. Potrivit terapiei comportamentale, felul în care gândim ne determină în mare măsură felul în care ne simțim și ne comportăm, iar din cauza faptului că trebuie să ne întoarcem la serviciu și vacanța e pe ducă, pur și simplu suntem cuprinși de o tristețe, care poate duce la dureri de stomac, amețeli etc. La aceste gânduri copleșitoare și stres oamenii reacționează în mod diferit, făcând față în diferite moduri: unii se folosesc chiar și de ultima zi de vacanță pentru a se recupera, alții se apucă deja să se reconecteze la serviciu, la problemele pe care le au de rezolvat, din teama de a nu rămâne în urmă. Pentru a ușura tranziția, o sugestie ar fi practicarea flexibilității psihologice.
Deseori devenim mult prea absorbiți de experiențele noastre interioare (adică de sentimentele, emoțiile și gândurile noastre) și avem tendința de a le considera adevăruri absolute. În aceste cazuri, comportamentul nostru este dominat de gânduri (adesea sumbre, distorsionate) împreună cu emoții neadecvate. Dacă se activează convingeri negative precum „Nu voi recupera niciodată!“, „Sunt incompetent.“ sau „Nu sunt suficient de bun.“, atunci acestea ne vor împiedica să ne comportăm într-un mod care să fie în conformitate cu propriile noastre valori și obiective.
Dacă însă ne folosim de mindfulnesss și alegem să cultivăm această atitudine și mod de viață, care ne ajută să ne schimbăm modul de a privi evenimentele și situațiile din viața noastră, atunci e foarte posibil – fiind prezenți cu o atenție curioasă și receptivă – să devenim conștienți de faptul că acestea sunt doar gânduri și nimic mai mult. Nu trebuie să le vedem ca pe niște realități absolute.
Iar acest lucru ne oferă o distanțare între gândurile, emoțiile și comportamentul nostru, astfel încât să putem acționa în conformitate cu valorile noastre, mai degrabă decât să fim constrânși de experiențele noastre interioare. Și aici am ajuns la ce înseamnă flexibilitatea psihologică.
Flexibilitatea psihologică este o deprindere ce ne permite să conștientizăm gândurile și emoțiile apărute ca reacție la situația problematică, ceea ce ne oferă posibilitatea să acționăm asupra problemei propriu-zise.
Practicarea flexibilității psihologice ne poate ajuta să depășim cu brio dificultățile de a ajunge la serviciu și ne poate ajuta, de asemenea, să ne menținem starea de bine psihică chiar și în perioada provocărilor serioase de la serviciu, care au loc de regulă toamna, când avem extrem de multe sarcini de realizat.
Așadar e bine să ținem cont de următoarele:

1. Acceptă-ți experiențele interioare!
Dacă pornim de la premisa că gândurile vin și pleacă, că ele sunt gânduri și nimic mai mult, nu reprezintă adevăruri absolute, atunci, în loc să ne luptăm cu ele și de sentimentele, emoțiile pe care le generează, pur și simplu să le permitem să ne afecteze. Să ne acordăm un minut pentru a identifica aceste gânduri și sentimente!
Adesea ne dorim să uităm, să evităm sentimentele dificile și de gândurile sumbre.
Să presupunem acum că îți vine în minte un gând care nu îți place. Pentru a gestiona situația, recurgi la strategii verbale de rezolvare de probleme, indicate de terapia cognitiv-comportamentală. De exemplu ai putea rezolva problema pur și simplu alungându-l. Dan Wagner, psiholog la Harvard, a arătat că frecvența gândului pe care încerci să îl alungi se poate diminua pentru scurt timp, dar că în curând gândul va apărea din nou, cu o frecvență mai mare ca oricând. Gândul va tinde apoi să ocupe un loc central în mintea ta și probabilitatea ca el să evoce un răspuns crește și ea la rândul ei. Suprimarea gândurilor nu face decât să înrăutățească situația și mai mult.
Atunci când ne luptăm cu aceste conținuturi interioare neplăcute sau încercăm să le suprimăm, consumăm multă energie, ne reducem eficiența și ne putem afecta bunăstarea mentală pe termen lung. Deci ar fi mult mai rentabil și eficient să ne acceptăm experiențele și pur și simplu să le permitem să fie. Iar astfel, energia pe care o „economisim“ încercând să ne controlăm gândurile și sentimentele o putem folosi pentru a ne influența comportamentul.

2. Fii conștient de valorile tale!
Adesea se întâmplă să avem dificultăți în identificarea valorilor importante. În acest caz ar fi benefic să ne acordăm ceva timp pentru a identifica ceea ce este cu adevărat important pentru noi pe termen lung. Valorile nu sunt aceleași cu obiectivele. De exemplu, unul din obiective ar putea fi să obținem performanțe bune până la sfârșitul anului, iar modul în care ne atingem obiectivele sunt determinate de valorile noastre. Astfel, dacă pentru o persoană menținerea propriei sănătăți mintale este o valoare semnificativă, atunci ea își va face timp pentru a trăi o viață echilibrată, cere ajutorul unui specialist în caz că e nevoie, și va căuta o modalitate durabilă de a fi bine în timp ce performează bine. Putem afirma că valorile noastre pot servi ca o busolă pentru viața noastră.

3. Creează o distanță între tine și gândurile tale!
Cuvintele au un impact profund asupra noastră, ele declanșează o reacție, o anumită stare, conduc la un răspuns. Așadar limbajul este un instrument deosebit de puternic. Suntem conștienți de faptul că limbajul pe care îl folosim pentru a ne eticheta pe noi înșine și sentimentele noastre este strâns legat de modul în care ne percepem, ne vedem pe noi înșine. Adesea putem trece de la un gând dureros precum „Nu voi reuși să termin în timp util.“ la „Nu mă voi descurca cu atâtea probleme.“ apoi prin a intra în panică pentru că acest lucru îl considerăm ca fiind sfârșitul carierei noastre și începem să ne simțim din ce în ce mai anxioși, anticipând că vom ajunge pe stradă, vom deveni ultimul om, fără valoare, fără casă, fără loc de muncă. Toate acestea sunt mai degrabă gânduri iraționale, care ne conduc la stări inadecvate. Schimbând perspectiva cu o simplă reformulare, ne putem deconecta cu ușurință gândurile de realitate. În loc să spunem „Nu voi reuși să termin în timp util.“, să o formulăm astfel: „Îmi trece prin cap gândul că nu voi reuși să termin în timp util.“ sau „Mă simt îngrijorat de sarcinile mele până la termenele limită.“ În acest fel subliniem faptul că acest gând este doar un gând, care oricum nu ne ajută în această situație. În același timp, putem observa ce alte gânduri avem care ne-ar putea fi utile, care chiar ne pot fi de folos în atingerea obiectivelor.

Pe lângă aceste sfaturi, ne putem dezvolta această deprindere și prin lecturarea unor cărți. De pildă: Mindfulness zi de zi – oriunde vrei să mergi, acolo ești deja și Noua terapie prin acceptare și angajament.

Flexibilitatea psihologică nu este un scop în sine, ci o stare, iar țelul nostru este să devenim capabili să trăim într-un mod de funcționare flexibil, să reușim să ne descurcăm, să trăim și să acționăm în acord cu valorile noastre.

Iubirea romantică este plină de extaz, este o trăire din primele luni sau, în caz că suntem norocoși, în primii ani de la începutul unei relații, atunci când pur și simplu suntem vrăjiți de partener, suntem înfiorați de așteptările, uneori nerealiste, ale împlinirii dorințelor noastre. În timpul iubirii romantice, îndrăgostiții cred că timpul pe care îl petrec împreună este ceva special și aparte față de experiențele tuturor celorlalți semeni de pe această planetă. Ei savurează aceste perioade și se întorc la ele, în amintiri, iar și iar.


Atunci când clienții mei vorbesc despre această perioadă a iubirii romantice, o descriu ca pe o lume de vis, în care parcă oamenii din jur li se păreau mai veseli, mai prietenoși, mâncarea era mai gustoasă, șeful nu li se părea atât de insuportabil, parcă trăiau într-o permanentă transă cotidiană, plină de culori vii, strălucitoare, sunete plăcute, o viață în roz. Unele persoane deveneau mai optimiste, inteligente, ludice, chiar și chipul care se uita la ei din oglindă era altfel, deveneau mai încrezători în forțele proprii și ferm convinși că indubitabil merită iubirea partenerului lor, astfel încât adesea reușeau chiar să renunțe, pentru un timp, la „surogatele de satisfacție“, căci nu mai simțeau nevoia de a se „răsfăța“ consumând cantități mari de dulciuri, alcool, social media. Viața lor căpătase și consistență și se afla chiar acolo, lângă ei.
Întrebarea este când anume se termină această iubire romantică și când începe lupta pentru putere?
E foarte trist că partenerii adesea chiar nu-și dau seama cum sau când și-au pierdut promisiunile inițiale de iubire și sprijin. Ei au ajuns să observe că se certau mai mult și le venea din ce în ce mai greu să se împace, să se ierte, dar, cel puțin la început, au crezut sau au sperat că era o etapă trecătoare și că își vor reveni.
E foarte posibil ca în faza embrională existau demult aceste comportamente distrugătoare, disfuncționale, dar, pentru că percepeau lumea prin lentila perfect netedă, bine lustruită a iubirii romantice, ei pur și simplu nu vedeau spirala negativă care le-ar putea condamna în cele din urmă parteneriatul.
Aceste comportamente distrugătoare sunt adesea atât de subtile, încât ignorarea lor a venit de la sine. Dacă ar fi putut să vadă și să oprească comportamentele care măcinau miezul iubirii lor, ar fi putut schimba cursul lucrurilor și nu se ajungea ca treburile să scape de sub control.
În cazul în care aceste comportamente dăunătoare sunt identificate în timp util, partenerii le pot înlocui cu comportamente care îi aduc din nou împreună. Iar acest lucru poate să însemne speranța unui nou început.
Iată câteva din comportamentele care dăunează relației și, pe termen lung, pot conduce la distrugerea ei.

1. Focalizare pe ceea ce nu funcționează
După cum spuneam, în faza iubirii romantice, când partenerii sunt proaspăt îndrăgostiți, ei se concentrează pe ceea ce iubesc unul la celălalt, chiar și atunci când aspectele negative sunt prezente.
După câteva luni sau ani, cuplurile care sunt împreună de mult timp uită să își amintească de aspectele plăcute, pe care le apreciază, respectă și oferă bucurie celuilalt. În special din lipsa comunicării, se adună multă frustrare, dezamăgire, care se așterne ca o umbră peste viața lor.

2. Timpul meu, timpul tău
Chiar și atunci când suntem într-o relație de cuplu, cu toții avem nevoie de timpul nostru, în care să ne conectăm cu noi înșine, să ne relaxăm, să ne facem tabieturile. Asta înseamnă că, ținând cont de nevoile mele și ale partenerului, decidem împreună cât timp, bani, energie alocăm activităților, experiențelor atât celor comune, cât și celor individuale. Iar în cazul în care partenerii decid să facă lucruri interesante separat, ei aduc înapoi acele experiențe în relație pentru a o îmbunătăți.
În caz contrar, când fiecare dispune doar de timpul său separat, atunci putem vorbi despre singurătate în doi, devenim mai degrabă colegi de apartament, care împart nota de plată la gaze, lumină, internet, etc., decât un cuplu care se implică emoțional și e prezent și fizic în relație. E foarte trist când vezi cupluri care stau pe bancă în parc fiind absorbiți fiecare de propriul ecran de telefon. În loc să facă ceva împreună, să se sărute, să-și povestească chiar și întâmplări banale, să se implice în relație, ei se refugiază în imaginar, într-o lume ireală.

3. Comunicare deficitară
Cheia unei relații de succes este comunicarea deschisă, asertivă. În caz contrar putem ajunge la interpretări, scenarii, care poate nu au nimic de-a face cu realitatea, ci doar conduc la distrugerea relației.

4. Atacarea persoanelor importante din orbita celuilalt partener
Adesea nu putem să suferim unele rude sau prieteni ale partenerului nostru. Le observăm doar defectele și nu ne putem atașa de aceștia. Cu toate acestea nu este indicat să atacăm pe cineva care este important pentru celălalt partener, chiar dacă criticile sunt justificate. Cu atât mai mult dacă și celălalt partener se simte critic față de acele persoane și se luptă deja cu ele. Dacă facem acest lucru, s-ar putea să ne trezim că efectul este chiar opusul a ceea ce ne dorim, adică partenerul nostru e foarte posibil se îndepărtează de noi și să se apropie de cealaltă persoană.

5. Invalidare, batjocură, umilire
La începutul relației, în care sunt cuprinși de iubirea romantică, se poate întâmpla ca uneori cuplurile să se tachineze sau să se provoace în mod jucăuș, dar cu trecerea timpului se poate ajunge la comentarii jignitoare grave, care sunt menite să stânjenească sau să umilească. Trecerea de la curiozitatea autentică la degradare poate fi o pantă foarte alunecoasă, care poate să ducă chiar la despărțire.

Pentru încheiere folosesc un citat din Primește iubirea pe care o dorești – ghid pentru cupluri: „Când ne adunăm curajul de a porni în căutarea adevărului despre ființa noastră și a adevărului despre ființa partenerului nostru, începem o călătorie de vindecare psihologică și spirituală.“

„A iubi nu înseamnă a ne privi unul pe celălalt, ci a privi amândoi în aceeași direcție.“
(Antoine de Saint-Exupéry)


Potrivit psihologilor, anumite trăsături de personalitate pot face dificilă o relație cu o anumită persoană. Iar asta se referă nu doar la unele defecte minore, ci la trăsături semnificative care pot duce la o relație nesănătoasă sau chiar toxică. Printre aceste trăsături de personalitate se numără lipsa de empatie, controlul excesiv, pesimism și altele.

1. Incapacitatea de a-și exprima sentimentele
În orice relație avem nevoie de comunicare, iar exprimarea emoțiilor face parte din aceasta. Din păcate, nu toată lumea își poate exprima cu ușurință sentimentele, ceea ce de departe nu înseamnă că nu au sentimente profunde, dar au probleme și dificultăți în exprimarea lor.
Iar acest lucru poate fi legat de faptul că e posibil ca partenerul nostru să fi crescut într-un mediu, într-o familie în care exprimarea deschisă, directă a emoțiilor să nu fi fost încurajată, așa că încă de mic copil a învățat să-și reprime emoțiile. În căsnicie sau într-o relație de durată deschiderea emoțională este esențială.

2. Lipsa de empatie
În orice relație avem nevoie de empatia celui de lângă noi, iar un partener căruia îi lipsește empatia poate să ducă chiar la despărțire. Dacă o femeie este într-o relație cu un bărbat căruia îi este dificil să empatizeze cu situația în care se află, care în mod constant îi etichetează sentimentele ca fiind nesemnificative poate să însemne o provocare serioasă în ceea ce privește viitorul relației, poate duce la puternice tensiuni emoționale și la lipsa susținerii de care avem cu toții atât de mare nevoie.

3. Pesimismul permanent
Dezvoltarea unei relații cu o persoană optimistă este cu siguranță mult mai simplă decât să ai o relație satisfăcătoare cu cineva care vede întotdeauna partea goală a paharului, care
se plânge des sau are în mod constant o atitudine cinică.
Emoțiile negative pot avea un impact negativ destul de puternic asupra sănătății fizice a unei persoane. Stresul provocat de pesimismul continuu poate deveni cronic, pot apărea boli și pot duce într-un final la nefericire și chiar despărțire. Pentru a avea o căsnicie sănătoasă și fericită este necesar o doză considerabilă de optimism.

4. Gelozia excesivă
Potrivit unora, puțină gelozie într-o relație nu strică, ci poate fi chiar sănătoasă. Aceasta poate arată că partenerul ne prețuiește și nu vrea să ne piardă. Dar gelozia excesivă poate fi extrem de dăunătoare, căci ea alimentează neîncrederea și tensiunea într-o relație.
Gelozia excesivă poate proveni din nesiguranță, neîncredere în sine, care la rândul ei poate conduce la un comportament de control.

5. Lipsa dorinței de a face compromisuri
Se spune că în căsnicie, ca de altfel în orice relație, adevărul se negociază. După cum știm, căsătoria este despre echilibru, iar asta înseamnă adesea să ai capacitatea de a face compromisuri tocmai pentru a găsi o cale de mijloc, benefică pentru ambii parteneri de cuplu. În lipsa acestui compromis, pot apărea adesea resentimente și conflicte pe termen lung.
Ar fi bine ca nevoile mele să fie luate în considerare de partener, în caz contrar ar putea fi un semn că persoana cu care trăiesc nu-mi respectă nevoile și nici pe mine.

Se spune adesea că dragostea ne poate orbi cu ușurință și ne poate face să trecem cu vederea anumite defecte pe care le observăm la cel de care ne legăm viața, dar întotdeauna este util să ținem cont și de faptul că într-o căsnicie dragostea nu este totul, o căsnicie reușită necesită mai mult decât dragoste, inclusiv compromis, empatie, respect și disponibilitate emoțională.

„La 50 de ani, fiecare are fața pe care o merită.“ (George Orwell)


Prenumele nostru este o etichetă socială asociată cu noi la începutul vieții. Se știa deja de ceva vreme că există o corelație între aspectul facial al persoanelor și prenumele lor. Un studiu recent a vrut să afle răspunsul la întrebarea: oare numele sunt date pe baza caracteristicilor faciale înnăscute, ori aspectul facial se schimbă în timp pentru a se potrivi cu numele? Utilizând teste atât cu oameni, cât și cu algoritmi de învățare automată, s-a constatat că această corelație există în rândul adulților, în schimb lipsește total la copii și la fețele copiilor îmbătrânite digital la aspectul de adult. Această discrepanță indică un proces prin care indivizii dobândesc congruența față-nume pe măsură ce se maturizează. Astfel, caracteristicile faciale asociate stereotipurilor date de prenume nu sunt înnăscute, ci se pot dezvolta prin intermediul unei profeții care se autoîmplinește.
Rezultatele sugerează că până și aspectul nostru facial poate fi influențat de un factor social precum numele nostru, confirmând impactul puternic al așteptărilor sociale.
Schimbările în aspectul facial de-a lungul anilor ar putea fi afectate de personalitate și comportament.
Un nume este un stereotip care poartă semnificații și așteptări sociale. Pe măsură ce trec anii, oamenii internalizează caracteristicile și așteptările asociate cu numele lor și le îmbrățișează, conștient sau inconștient, în identitatea și alegerile lor. Aspectul facial poate fi afectat de acest proces în mod direct, ca atunci când o persoană alege caracteristici specifice în funcție de aceste așteptări – de exemplu, coafura, ochelarii, machiajul –, sau indirect, prin intermediul altor comportamente care afectează aspectul feței – de exemplu, expresiile faciale (cum ar fi faptul că cei care râd mai rar au mai puține riduri). Ipoteza din spatele efectului de potrivire față-nume este că aspectul facial se poate schimba în timp pentru a reprezenta în cele din urmă modul în care „ar trebui“ să arătăm.
Deși există multe cazuri în care părinții se gândesc în prealabil la un anumit nume pentru viitorul lui copilul, dar au fost nevoiți să îl schimbe odată ce și-au văzut copilul și au simțit că numele nu i se potrivește, deci ne-am putea gândi că mai întâi a fost fața, apoi numele, această posibilă explicație n-are suport statistic.
În concluzie, noi toți suntem ca portretul lui Dorian Gray, în care fiecare faptă, fiecare an trecut lasă pe chipul pictat încă un semn…

Mintea noastră este un instrument de vindecare foarte puternic – chiar și un pseudo-medicament poate avea rezultate terapeutice reale.


Impactul pe care îl poate avea un placebo – de exemplu, o pilulă care seamănă cu un medicament adevărat, dar care nu conține ingrediente active – asupra îmbunătățirii stării de sănătate este considerată a fi un fenomen psihologic și apare atunci când pacientul se așteaptă ca „medicamentul“ pe care îl ia să îi trateze boala. La aproximativ 30% din populație poate apărea efectul placebo, iar un medicament nou este aprobat numai atunci când – printre multe alte cerințe – efectul lui este mai mare decât al unui placebo.
Însă un placebo nu întotdeauna va avea efecte pozitive. La anumiți pacienți simptomele se vor înrăutăți în loc să se amelioreze atunci când este luat un placebo. Autosugestia că ar putea exista efecte secundare negative îi determina pe oameni să experimenteze efectiv acele efecte secundare, chiar și atunci când tratamentul nu este real. Acest răspuns negativ se numește efectul nocebo. Se crede că mecanismele de producere a efectelor placebo și nocebo sunt similare – ambele implică așteptările și condiționarea.
Efectul placebo a fost confirmat de nenumărate experimente. De exemplu, studiile imagistice cerebrale efectuate asupra persoanelor suferinde de migrenă au demonstrat că administrarea unui placebo la pacienții care credeau că primesc un medicament analgezic a determinat activarea sistemului opioid endogen din creier, iar aceste opioide sunt substanțe chimice naturale care ameliorează durerea. Un alt exemplu ar fi cel legat de tulburarea depresivă majoră. Studiile imagistice la nivelul creierului au arătat că există o creștere a activității creierului în ariile legate de reglarea stresului și procesarea emoțiilor la pacienții care au primit placebo.
Însă, după toate experimentele din ultimele decenii, a rămas un mister cum și de ce apare efectul placebo. Dar de curând neurocercetătorii au descoperit o piesă-cheie a acestui puzzle.
Grupul de cercetători de la University of North Carolina School of Medicine au arătat (deocamdată la șoareci) că anumiți neuroni și sinapse de-a lungul unei căi de control al durerii – care leagă cortexul cingular de partea anterioară a creierului – sunt foarte activi atunci când subiecții au expectanțe pozitive în privința ameliorării durerii și experimentează ameliorarea durerii, chiar și atunci când nu există niciun medicament implicat.
Rezultatul deschide posibilitatea de a activa această cale prin alte mijloace terapeutice, cum ar fi medicamentele sau metodele de neuro-stimulare pentru a trata durerea.
Această cercetare oferă un nou cadru pentru investigarea căilor cerebrale care stau la baza altor interacțiuni minte-corp și efecte placebo, dincolo de cele implicate în gestionarea durerii.

Pe termen lung, dispozitivele digitale folosite de părinți pentru a calma accesele de furie ale copiilor lor duc la probleme grave în ceea ce privește reglarea emoțiilor și a comportamentului.


În ultima vreme, utilizarea dispozitivelor digitale de către copiii mici este în creștere semnificativă. Ei sunt familiarizați cu telefoanele și/sau tabletele în stadii de dezvoltare din ce în ce mai timpurii. Activitățile bazate pe acestea ocupă cea mai mare parte din timpul liber al copiilor, în comparație cu joaca în aer liber sau alte activități offline. Aproape jumătate dintre copiii cu vârste cuprinse între 2 și 4 ani au propriul dispozitiv mobil. Aproximativ 26% dintre copiii cu vârste cuprinse între 0 și 4 ani petrec zilnic mai mult de 4 ore în fața unui ecran. În ciuda acestor tendințe, efectele timpului petrecut în fața ecranului asupra dezvoltării emoționale și cognitive a copiilor sunt în mare parte necunoscute. Utilizarea pe scară largă a mijloacelor electronice și a dispozitivelor digitale (TV, jocuri video, PC, smartphone-uri, tablete etc.) poate influența cogniția, emoțiile și sănătatea mintală chiar și în rândul adulților. În plus, creierul și procesele cognitive ale copiilor mici sunt caracterizate de neuroplasticitate, ceea ce le face și mai vulnerabile la influențele puternice și de lungă durată ale gadgeturilor.
Copilăria timpurie este o perioadă critică pentru învățarea abilităților de bază de autoreglare. Autoreglarea este conceptualizată ca organizarea sau modularea răspunsurilor afective, mentale și comportamentale, inclusiv controlul asupra experiențelor și expresiilor emoționale și procesele cognitive.
Reglarea emoțiilor implică încercări implicite sau explicite de a modifica traiectoria naturală a unuia sau mai multor parametri ai emoțiilor, inclusiv excitația fiziologică, expresia, intensitatea sau durata. Ea este legată de reactivitatea emoțională temperamentală și de coping. Reglarea emoțiilor apare în forme rudimentare în copilărie și progresează treptat. Anumite experiențe din copilăria timpurie – de exemplu interacțiunile familiale adecvate – sunt necesare pentru acest proces de dezvoltare.
În ultimele decenii, dispozitivele digitale au devenit din ce în ce mai răspândite în viața oamenilor și au devenit obiecte cu ajutorul cărora pot fi reglementate emoțiile, cogniția și comportamentul. Prin urmare, dispozitivele și activitățile bazate pe aceste dispozitive au devenit instrumente externe de autoreglare. De exemplu, activitățile digitale (de exemplu, jocurile video, vizionarea videoclipurilor, mesageria instantanee) servesc adesea unui scop de reglare a emoțiilor la adulți. Acestea ajută la confruntarea cu emoțiile negative și stresul sau la recuperarea acestora, oferind un sentiment de stăpânire și control, o experiență imersivă sau „flow“ și oferind o distragere a atenției de la problemele din viața reală sau o evadare din realitate în lumea virtuală. Activitățile digitale oferă recompense instantanee care pot modula starea de spirit și emoțiile unei persoane. Activitățile digitale pot contribui, de asemenea, la reglarea excitației pentru persoanele cu excitabilitate scăzută, oferind stimulare prin stimuli rapizi, intensivi, simultani sau conținuturi excitante, care activează producerea dopaminei și alte căi de recompensă din creier.
Părinții le oferă adesea copiilor dispozitive digitale (tablete, smartphone-uri) pentru a le regla emoțiile negative. Pentru a evalua consecințele pe termen mai lung, psihologii au cerut sutelor de părinți ai unor copii cu vârste cuprinse între 2 și 5 ani să completeze un chestionar detaliat care să evalueze utilizarea mediilor digitale în familie și abilitățile de autoreglare ale copiilor, precum și schimbările în aceste abilități.
Analiza răspunsurilor a arătat că, atunci când părinții au folosit mai des reglarea emoțiilor digitale, copiii au arătat abilități mai slabe de reglare a emoțiilor un an mai târziu – copiii deveneau furioși și frustrați atunci când nu li se permitea să facă ceva (de exemplu, să nu li se permită să mănânce mai multe gustări, să nu li se permită să aibă o jucărie nouă sau să nu stea treji noaptea). Reglarea digitală a emoțiilor de către părinți a afectat negativ mai târziu nu numai emoțiile, ci și alte procese cognitive, cum ar fi reglarea atenției.

Celebrul matematician și fizician, laureat al Premiului Nobel, Roger Penrose susține că legile cunoscute ale fizicii sunt inadecvate pentru a explica fenomenul conștiinței. El se opune punctului de vedere conform căruia procesele raționale ale minții sunt complet deterministe și pot fi astfel duplicate de un calculator suficient de complex, ceea ce contrastează cu susținătorii inteligenței artificiale, care afirmă că gândirea poate fi simulată algoritmic. Potrivit lui Penrose, conștiința transcende logica formală, iar unele teoreme matematice împiedică un sistem logic bazat pe algoritmi să reproducă trăsături ale inteligenței umane precum perspicacitatea matematică.


Astfel a luat naștere modelul Orch-OR (Orchestrated Objective Reduction), care se bazează pe ipoteza că în creier conștiința își are originea în procesele cuantice din interiorul neuronilor, mai degrabă decât în conexiunile dintre neuroni (cum ar fi conform viziunii convenționale). Mecanismul este asociat cu structuri moleculare numite microtubuli din interiorul celulelor.
La baza rolului jucat de fizica cuantică în conștiință se află ideea de superpoziție, în care particule precum electronii sau fotonii se pot afla în două sau mai multe stări sau poziții în același timp. Atunci când starea sau poziția acestor particule sunt observate, funcția de undă colapsează, iar sistemul se află într-o singură stare sau locație definită.
Penrose a sugerat că fiecare colaps al unei superpoziții cuantice creează un moment de „proto-conștiință“. El presupune că mici structuri din neuronii noștri (și din alte celule), numite microtubuli, ar putea împleti aceste momente pentru a deveni o conștiință deplină.
De asemenea, această teorie implică un model gradat al conștiinței, în care complexitatea conștiinței este corelată cu numărul de stări potențiale dintr-o superpoziție. Ceea ce nu este surprinzător – cu toții am observat dezvoltarea conștiinței de la copilărie la vârsta adultă.
Multă vreme oamenii de știință au fost sceptici în privința acestor idei, dar în ultima vreme apar tot mai multe rezultate experimentale care susțin originile cuantice ale conștiinței.
Un exemplu ar fi diferențele dintre efectele anestezice ale gazului xenon, în funcție de spinul particulelor, ceea ce sugerează o legătură între procesele cuantice și modularea conștiinței.
Însă există și un contraargument la această teorie: pentru ca procesele cuantice să prevaleze, este necesar un mediu foarte rece (apropiat de zero Kelvin) și cât mai apropiat de vid, nicidecum un mediu „fierbinte“ și „umed“, cum este creierul. Mulți sunt convinși că acest cadru pur și simplu nu poate susține procesele cuantice, cu atât mai puțin pe cele legate de conștiință.
Dar așa pare că viața a găsit modalități de a se folosi de efectele cuantice într-o serie de fenomene esențiale, de la fotosinteză și abilitățile de navigare ale păsărilor până la conștiință – apar tot mai multe dovezi care arată comportamente cuantice în mașinăria celulelor și indicii că biologia cuantică ar putea să nu respecte regulile, ridicând noi întrebări cu privire la granița dintre domeniul clasic și cel cuantic.
Ideea de biologie cuantică va deveni cu adevărat interesantă doar cu posibilitatea de a explica comportamente macroscopice care nu pot fi prezise cu ajutorul legilor clasice.

Ridici o sprânceană / și parcă ți-e teamă / de ziua care vine.
Sub plapumă-i cald, / dar ceasul isteric trage de tine / și-atunci…
Cafeaua de dimineață / te-ajută să scapi de greață / și-ți crește moralul
Să poți suporta / încă o zi… carnavalul, / încă o zi… carnavalul



Cafeaua de dimineață face parte din ritualul meu de trezire. În fiecare zi îmi încep ziua cu o cafeluță cu mult lapte. Unele persoane preferă cafeaua simplă, alții o beau cu lapte sau cu frișcă. Mă folosesc zilnic de proprietățile cafelei de stimulare psihomotorie datorate prezenței cofeinei.
Studiile au arătat că este în regulă să consumăm maxim 400 mg de cofeină (în jur de patru sau cinci cești de cafea) pe zi. Și aici e valabil că cea ce este prea mult poate dăuna sănătății.
Efectele cofeinei încep să se simtă după câteva înghițituri de cafea după circa 15 minute, dar ele pot apărea și un picuț mai târziu, după o perioadă mai lungă, de până la 60 de minute, după care efectele ei pot continua timp de aproximativ trei până la cinci ore (în caz că aprindeți și o țigară, efectul cofeinei se poate diminua în timp). Cofeina este metabolizată în două molecule care continuă să stimuleze creierul: paraxantina și teobromina (care se găsesc și în ciocolată). Din cauza competiției cu o enzimă hepatică specifică, cofeina devine mai toxică atunci când este consumată în timp ce se iau și unele antidepresive sau medicamente pentru tratarea psoriazisului.
Potrivit unor studii, consumul de cafea în doze limitate au efecte benefice asupra sănătății. La fel ca și extractele din alte plante, cafeaua este un amestec de compuși biologic activi, astfel cafeaua produce multe beneficii pozitive pentru sistemul cardiovascular și pentru creier.
Datorită capacității sale de a stimula straturile musculare externe ale intestinelor, cofeina are și efecte pro-motilitate asupra sistemului gastrointestinal. Numeroase studii au identificat proprietățile antioxidante, antiinflamatorii și anticancerigene ale componentelor unei cești de cafea.
Un lucru interesant este și faptul că unele studii longitudinale de peste patruzeci de ani au confirmat faptul că incidența bolii Parkinson este redusă pe măsură ce crește doza, ajungând să scadă cu până la 85% în timp ce consumul de cafea crește până la cinci cești pe zi.
Numeroase studii pe animale au demonstrat efectele sale de prelungire a duratei de viață. Consumul zilnic de cofeină a fost, de asemenea, corelat în mod semnificativ cu reducerea mortalității și creșterea duratei de sănătate.
Totodată un studiu epidemiologic efectuat între 1990 și 2013 pe un eșantion reprezentativ de mai mult de o sută de mii de persoane, a raportat că a redus riscul de tumori cerebrale cu atât mai mult, cu cât dozajul a fost mai mare.
E important de reținut și faptul că potrivit unui un studiu recent efectuat pe trei mii de subiecți de vârstă mijlocie s-a descoperit că un consum mai mare de cafea a fost asociat cu o prevalență mai mică a infarcturilor cerebrale minore legate de accidentele vasculare cerebrale ischemice. Pacienți care au băut cea mai mare cantitate de cafea au prezentat cele mai bune performanțe la testele de funcții cognitive. Pe lângă acestea, consumul zilnic de cafea sporește sistemele antioxidante endogene ale creierului.
Cu toate că există numeroase beneficii ale consumului zilnic de cafea, utilizarea sa poate fi limitată de efectele secundare cardiovasculare ale cofeinei, mai cu seamă la persoanele mai în vârstă și pentru cele cu un sistem cardiovascular slăbit. În plus, dacă este consumată înainte de culcare ar putea întârzia chiar și adormirea.
Vestea bună este că pentru unele persoane există o alternativă la îndemână: o ceașcă de cafea decofeinizată (care, în ciuda numelui, nu este lipsită de cofeină). Numeroasele substanțe chimice din cafeaua decofeinizată care contribuie la gustul și aroma sa oferă, de asemenea, multe beneficii pentru sănătate, dincolo de acțiunile cofeinei.
De exemplu: acidul cafeic are proprietăți antioxidante și anticancerigene modeste, în funcție de doză. Acidul clorogenic este de asemenea un antioxidant și poate fi responsabil pentru presupusa capacitate a cafelei de a preveni diabetul zaharat de tip 2.
Acidul ferulic poate să scadă nivelul de glucoză din sânge și să reducă nivelul colesterolului și al trigliceridelor, iar aceste acțiuni pot sta la baza potențialelor beneficii cardiovasculare ale consumului de cafea, fie ea decafeinizată sau nu.
Consumul de cafea are numeroase beneficii pentru sănătate, iar acestea depășesc cu mult aspectele negative, evident e indicat ca fiecare persoană, mai ales cele ajunse la o anumită vârstă, să-și consulte medicul de familie în legătură cu consumul indicat de cafea. În general consumul regulat de cafea poate contribui la o viață mai lungă și mai sănătoasă.