Skip to content

Buretele freudian

Imaginea clientului/pacientului întins pe o canapea/un divan, care începe să spună psihanalistului vrute și nevrute este arhicunoscută atât din filme, cât și din cărți.
„Deoarece accesul direct al unui terț la desfășurarea procesului psihanalitic este imposibil, profanul doritor de informații are la dispoziție doar surse indirecte cum ar fi: prezentări de caz realizate de psihanaliști, descrieri literare de tipul romanului, realizate de pacienți sau de analiști, dintre care, în România, este cunoscut Cuvinte care eliberează. Romanul unei psihanalize de Marie Cardinal (Editura Trei), precum și Nu ți-am promis niciodată o grădină de trandafiri de Hannah Green (Editura Trei)...“ (Vasile Dem Zamfirescu)

Buretele freudian

Idolatrizat sau criticat, personalitatea lui Freud a marcat profund epoca sa și, indiferent de formarea și orientarea psihologilor, chiar și acum persistă interesul față de întreaga sa activitate din domeniul psihanalizei.
Sigmund Freud, considerat părintele psihanalizei, este unul din personajele cele mai controversate, dar și cele mai influente ale secolului XX. Freud ne-a lăsat moștenire un nou model al minții, totodată și o nouă înţelegere a fiinţei umane în complexitatea sa. Dr. Sigmund Freud ne-a oferit o nouă abordare integrativă a persoanei umane și este imposibil să nu fim marcați de personalitatea lui.
Chiar dacă unii nu l-au citit deloc, în zilele noastre este foarte trendy să fie evocat cu ocazia conversațiilor mondene, în timp ce ații îl lecturează cu atenţie şi îl contestă cu vehemenţă.
Pentru publicarea operelor lui Freud editurile deja nu mai trebuie să plătească drepturi de autor și, ca să mai câștige un ban, s-au apucat să le reediteze, la Hollywood, pe lângă psihanaliștii specializați pe „vedete“, au apărut și analiști care se ocupă de câinii acestora. Herr Doktor Freud este deci și acum de mare actualitate.
Berggasse 19. Cred că orice psiholog a auzit de această adresă. Chiar și astăzi, Bergasse este o stradă celebră din Viena. Aici a trăit în perioada 1891-1938, deci timp de aproape o jumătate de secol fondatorul psihanalizei.
Iată cum descrie Irwing Stone în cartea sa despre viața lui Freud momentul în care, după luni de căutări al unui apartament de închiriat cu intrare din stradă, Freud ajunge în fața acestei case: „După ce trecu de Tandelmarkt... o luă pe sus, pe Berggasse, Strada Muntelui, numită astfel pentru că era cea mai abruptă din oraș. O urcase adesea... Acum se opri brusc în fața numărului 19. Pe clanța ușii de la intrare atârna un bilet «Zu vermieten – De închiriat». Privi cu luare aminte în susul și în josul străzii: era destul de spațioasă, mărginită de ambele părți de case cu cinci etaje... Lasă impresia unei străzi populate de reprezentanții clasei de mijloc, cu fațadele caselor ornamentate cu sculpturi herculeene... Portarul îl conduse pe scări spre apartamentul liber de la etajul întâi. [...] Locuința i se păru spațioasă. Holul era spațios... Își dădu seama că, în mintea lui, închiriase deja casa.“
Săptămâna trecută am avut plăcerea să petrec două zile la Viena. Verișoara mea, pe care nu o mai văzusem de peste 15 ani, mi-a făcut toate poftele. Pe lângă plimbarea pe malul Dunării, vizitarea expozițiilor din faimosul Leopold Museum din cartierul Muzeelor, unde sunt expuse opere importante ale lui Egon Schiele și Gustav Klimt, m-a dus și la Berggasse 19, mai exact pe Berggasse 13 și Liechtensteinstrasse 19, deoarece Casa memorială Freud era în renovare.
Broșura atașată biletului ne informează că în perioada în care casa de pe Berggasse 19 este închisă, moving freud museum oferă o incursiune în viața și opera fondatorului psihanalizei cu ajutorul obiectelor originale, filmelor și fotografiilor.
Am așteptat acest moment cu sufletul la gură, mai cu seamă că în urmă cu câțiva ani acest loc memorabil mi-a fost recomandat de unul din mentorii mei, renumitul psihoterapeut doamna profesor Elena Vladislav.
Din păcate, celebra canapea pentru ședințele de analiză a lui Freud a rămas la Londra. Drept consolare există fotografia în alb-negru la scară naturală a celebrei canapele. Aici putem admira doar mobila din sala de așteptare a lui Freud, o colecție de antichități, obiecte personale ale lui Herr Freud, printre care cufărul folosit de Freud în călătoria spre Londra.
Tot aici vedem expuse pagini din lucrările principale ale psihanalizei, atât cele ale lui Freud, cât şi cele ale altor autori şi colaboratori. Găsim primele ediții ale operelor lui Freud, documente cu autografe.
De remarcat este și faptul că în casa de pe Berggasse 19 Sigmund Freud a finalizat una dintre lucrările sale importante – Interpretarea viselor, publicată la Viena în anul 1900.
Tot în acest muzeu, prezentate într-o cameră special amenajată pentru vizitatori, putem vedea filme istorice, unice din viața privată a lui Freud și a familiei sale din anii 1930, comentate de fiica acestuia, Anna Freud.
Înainte de plecare, am vizitat și cealaltă locație, în care există un magazin pentru cadouri și o cofetărie. În spațiul amenajat pe Liechtensteinstrasse 19, pe lângă nenumărate cărți de și despre Freud, se vând și cele mai trăsnite și/sau banale suveniruri, de la caiete, creioane, sacoșe, scrumiere, fotografii etc. până la magneți de frigider cu inscripția „Don’t forget Sigmund Freud!“ sau bureți de vase cu inscripția „Neurose“.
M-a impresionat o fotografie în care Herr Doktor Freud se află în cabinet alături de câinele său Joli. Am cumpărat-o și o voi expune în propriul meu cabinet.
E interesant faptul că Freud și-a dat seama că prezența câinelui la ședințele de terapie avea o influență pozitivă asupra pacienților, câinele era o prezență calmantă, relaxantă asupra tuturor pacienților, mai cu seamă asupra copiilor. Studiile recente au confirmat faptul că Freud a avut dreptate. Cercetările au dovedit că mângâierea unui câine prietenos și calm reduce stresul.
Anumite studii arată că oamenii care au câini trăiesc de obicei mai mult și au nevoie mai puține îngrijiri medicale decât oameni care nu au animale de casă.
Se spune că analizele lui Freud depindeau foarte des de evaluarea pe care câinele chow-chow Jofi o făcea stării mentale a pacientului. În cazul în care se apropia de el un pacient tensionat, era în stare să se îndepărteze foarte mult de el, se refugia chiar și în celălalt colț al camerei. Cu pacienții calmi nu avea probleme, se așeza aproape de ei. În plus, Jofi dădea și semnalul că ședința de analiză s-a încheiat. Când cățelul se ridica și se ducea spre ușa camerei, însemna că ora de ședința a luat sfârșit și Freud se conforma dorinței câinelui.
La Viena circula chiar o anecdotă la adresa lui Freud, făcută pe seama încrederii sale absolute în simțurile precum și în capacitățile uimitoare ale câinelui său. Se spunea că terapia psihanalitică era făcuta, de fapt, de Jofi, care reușea chiar să scrie relatările despre cazurile pacienților marelui medic.
Lăsând gluma la o parte, poate mi-ar prinde și mie bine un astfel de câine, din propria mea experiență consider că un labrador ar fi și mai potrivit.
Cu toate că relația dintre cei doi monștri sacri ai psihologiei, Carl Jung și Sigmund Freud, discipolul preferat și maestrul, nu a fost lipsită de tensiuni, s-a produs chiar ruptura, închei printr-un citat impresionant din capitolul dedicat lui Freud din cartea autobiografică a lui Jung, Amintiri, vise, reflexii:
„Realizarea cea mai mare a lui Freud a constat fără îndoială în faptul că și-a luat în serios pacienții
care sufereau de boli nervoase, pătrunzând în psihologia lor specifică și individuală. A avut curajul să lase cazuistica să vorbească, penetrând în acest chip în psihologia individuală a bolnavului. Vedea, ca să zicem așa, cu ochii pacientului și a ajuns astfel la o înțelegere mai adâncă a bolii decât fusese posibil până atunci. În această privință era obiectiv, fără idei preconcepute și dădea dovadă de curaj, ceea ce-i îngăduia să depășească o mulțime de prejudecăți. Aidoma unui profet din Vechiul Testament, și-a propus să demoleze zeii falși... și să dezvăluie fără milă putreziciunea sufletului contemporan, scoțând-o la lumina zilei... Prin recunoașterea visului ca sursă primordială de informare asupra proceselor din inconștient, a smuls trecutului și uitării o valoare care părea pierdută iremediabil. A demonstrat empiric existența unui psihic inconștient, care nu fusese prezent înainte decât ca postulat filosofic.“

Surse:
Gay P., Freud – O viață pentru timpul nostru, Editura Trei, 1998
Jung C. G., Amintiri, vise, reflexii, Editura Humanitas, 1992
Stone I., Turnul nebunilor – Viața lui Freud, Editura Orizonturi, 1971
Zamfirescu V. D., Introducere în psihanaliza freudiană și postfreudiană, Editura Trei, 2007
Chow Chow, câinii terapeuți ai lui Sigmund Freud



Efectul „hipnotic“ al trandafirului de Damasc

Trandafirul, simbol al iubirii, frumuseții și purității, a fascinat dintotdeauna oamenii. Această floare cu un parfum îmbibător, catifelat și feeric, învăluită în mister, a fost sursă de inspirație pentru mulți artiști. Leac de sănătate și izvor de frumusețe, ale cărui calități terapeutice erau cunoscute încă din Antichitate, a fost folosit și ca ingredient în vechile ritualurile magice. Pe lângă ceai, ulei, esență, apă de trandafiri, din această floare înmiresmată se obține și delicata dulceață, care răsfață papilele gustative.

Efectul hipnotic al trandafirului de Damasc

Această floare învăluită în mister este prezentă în mai toate mitologiile lumii antice: de la romani, greci, persani, până la mitologia indiană și chiar aztecă. De-a lungul timpului s-au spus numeroase legende și povești în legătura cu apariția trandafirilor pe Pământ.
Puterea tămăduitoare a trandafirilor se trage din parfumul lor suav, care atenuează stările de anxietate, ameliorează depresiile, alungă stresul, durerile de cap, conferă o stare de armonie și de pace interioară, combate insomnia și iritabilitatea. Într-un cuvânt ne ajută să ne simțim bine, ne dă o stare de bine.
Trandafirii se găsesc într-o multitudine de culori, soiuri și transmit tot atâtea mesaje. Iată câteva simboluri: trandafirii roșii semnifică dragoste; cei roz, rafinament și delicatețe; trandafirii albi sunt un simbol al purității, inocenței și sincerității. În ceea ce privește trandafirii galbeni, semnificația lor diferă de la o cultură la alta: în lumea orientală ei simbolizează înțelepciunea și prietenia, iar în lumea europeană, gelozia sau trădarea. Trandafirul portocaliu simbolizează entuziasmul, dorința, pasiunea și emoția.
Dintre nenumăratele legende despre trandafiri m-a impresionat foarte mult povestea persană legată de apariția trandafirului roșu. Potrivit acesteia, o privighetoare s-a îndrăgostit de un trandafir imaculat de alb. Privighetoarea l-a îmbrățișat atât de strâns, încât spinii trandafirului i-au străpuns inima, iar sângele privighetorii a colorat trandafirul în roșu. Tot de această poveste persană s-a folosit ca sursă de inspirație și Oscar Wilde când a scris povestea Privighetoarea și trandafirul.
Potrivit unor studii recente realizate in Japonia, trandafirii roșii, pe lângă farmecul lor aparte, induc efecte de impact la nivelul creierului uman.
Obiectivul acestui studiu era identificarea efectelor pe care le are simpla percepție a trandafirilor în aria optică a omului. La această cercetare au participat 15 subiecți de sex feminin, cu vârsta medie de 22 de ani. Aceștia au fost rugați să privească, timp de 3 minute, la un buchet de 25 de trandafiri roșii, așezați într-o vază de sticlă. Rezultatele studiului au fost surprinzătoare: s-au înregistrat efecte fiziologice asupra cortexului prefrontal (reacții determinate prin spectroscopie). Cu ajutorul acestui procedeu a fost evaluată concentrația de oxihemoglobină, în ambele cortexuri prefrontale. Între timp, prin observarea variabilității frecventei cardiace, au fost măsurate efectele care au influențat activitatea sistemului nervos vegetativ.
În urma acestor argumente, s-a stabilit că stimularea vizuală folosind trandafirii roșii induce relaxarea psiho-fiziologică, prin urmare are loc scăderea frecvenței cardiace, se instaurează o senzație de confort și relaxare, se îmbunătățește starea de spirit și se instalează starea de destindere.
O specie aparte de trandafir este Rosa Damascena Trigintipetala. Deși florile roz ale acestui trandafir de Damasc nu sunt atât de spectaculoase, sunt foarte parfumate și se obține cu 30% mai mult ulei esențial decât din oricare alt trandafir din familia damascenelor. Pentru producerea uleiului esențial și a apei de trandafir, Rosa Damascena Trigintipetala se cultivă în Bulgaria (Kazanlâk), Iran (Kashan) și Turcia (Isparta).
Pentru stabilirea efectelelor trandafirului de Damasc asupra sistemului nervos central s-au efectuat o serie de studii farmacologice. Potrivit acestora, tinctura florilor de trandafiri are un efect de relaxare, anti-depresiv. Totodată Rosa Damascena conține numeroși compuși, între care și flavanoide, substanțele care dau culoarea roșie a petalelor, și care în mod evident au efect „hipnotic“, adică de relaxare.
Am avut ocazia să constat aceste lucruri atât în timpul culesului de trandafiri din localitatea Rozovo, lângă orașul Kazanlâk din Bulgaria, cât și acasă, și chiar în cabinetul meu de psihologie.
Din momentul în care am ajuns acasă, am scos din uz toate aparatele de aromatizat camera și am așezat mici coșulețe cu petalele Rosa Damascena Trigintipetala la uscat. În afară de mine și soțul meu, chiar și clienții mei de astăzi au fost mult mai relaxați, iar la finalul ședințelor au plecat mai veseli și mai încrezători, pentru care cu siguranță că au ajutat și trandafirii.
Pentru o stare de bine vă recomand o excursie în Grădinile de trandafiri din Bulgaria, de unde vă veți întoarce cu multe experiențe inedite, un coș plin cu Rosa Damascena și o stare generală de bine.



Ritualul speranței

Cu ocazia fiecărei convorbiri telefonice sau întâlniri cu mătușa mea mă asigură pe un ton încrezător că atunci când va câștiga la loto va face cutare lucru, bineînțeles că și eu voi beneficia din plin de acest câștig mult așteptat. Eu dau din cap aprobator și rostesc câte un „Da, abia aștept...“, fără prea multă convingere. După care fac repede socoteala că dacă pur și simplu ar renunța să mai joace săptămânal la loto, ar economisi circa 50 de lei pe lună, ceea ce pentru un pensionar nu-i de colo.
În mod rațional aceasta ar fi soluția.

Ritualul speranței

De curând însă am citit în cartea Humble Pi de Matt Parker că „oamenii joacă la loterie nu pentru câștigul preconizat, ci pentru a-și permite să viseze.“ Și atunci am înțeles un lucru. Pentru multe persoane care au o viață destul de monotonă, cu venituri modeste, aceasta este singura cale pentru a reuși să mai viseze la câte ceva. La o locuință mai bună, la o mașină, la o vacanță sau poate la un loc de veci mai bun. Fără această oportunitate viața lor ar fi mai săracă.
Căci și Sigmund Freud spunea că „omului îi trebuie un vis ca să suporte realitatea“.
Al doilea lucru pe care l-am înțeles de curând mai bine este importanța majoră pe care o au ritualurile. Într-una din cărțile mele preferate, Micul prinț de Antoine de Saint-Exupéry, vulpea îi spune micului prinț:
 
– Dacă nu știu când vii, nu voi ști niciodată la ce oră să-mi pregătesc inima. E nevoie de ritualuri.
– Ce este un ritual?, zise micul prinț.
– E ceva cu totul uitat, spuse vulpea. Este ceva care face ca o zi sa fie diferită de alte zile, o oră de alte ore.

Pentru mătușa mea și alte câteva prietene din bloc, a cumpăra biletul pentru următoarea extragere este un ritual. În fiecare săptămână se duc pe rând în aceeași zi și aproximativ la aceeași oră – fie vară, fie iarnă – la aceeași agenție de loto. Extragerea este tot un ritual, este urmărită în direct de toți amatorii de loto din bloc, prin rotație în casa uneia din ele, astfel încât este și un bun prilej pentru socializare. Și tocmai datorită ritualurilor legate de acest eveniment am încredere în mătușa mea și nu îmi fac griji că își poate pierde controlul asupra impulsurilor și va ajunge o dependentă înrăită a jocurilor de noroc.
Potrivit lui Robert Custer, autorul cărții Când norocul ne ocolește. Ghid pentru jucătorii compulsivi și familiile lor, cred că ea se încadrează în categoria jucătorilor care joacă pentru plăcere și oportunitate spre a visa.


Gena călătorului

Unii oameni nu pot sta locului, au nevoie să iasă din casă, să iasă din localitatea în care trăiesc, să plece și să exploreze locuri necunoscute, sunt în căutarea de noi destinații. Alții în schimb nu simt nevoia nici măcar să iasă din casă, ei se mulțumesc să rămână, chiar până la sfârșitul vieții, în locul unde s-au născut. Mărul discordiei poate să apară dacă unul din parteneri/soți face parte din prima categorie, iar al doilea din cei care se mulțumesc să stea acasă.

Gena călătorului

Din fericire ambii mei părinți erau dornici să cunoască lumea, atât cât le permitea regimul comunist. În tinerețe cutreierau munții și orașele din România, iar tata a avut chiar șansa să ajungă în numeroase țări. În copilărie, în ciuda faptului că nu aveam mașină, în fiecare duminică, căci și sâmbăta se muncea și învățam la greu, plecam într-o excursie, o drumeție mai mică sau mai mare. Locuind în Brașov, acest lucru era practic foarte simplu, găseam cu ușurință locuri noi de exploatat. În ciuda regimului în care am crescut, pot să zic că am avut o copilărie fericită.
În timpul copilăriei îmi plăcea foarte mult să petrec timpul la bunicii mei, atât la cei materni, cât și la bunicii paterni. Aceștia din urmă aveau o casă la Sfântu Gheorghe, cu o grădină imensă. Relația între bunicii mei, „Oma“ și „Opa“, era foarte armonioasă. Îmi plăcea foarte mult să ascult poveștile bunicului. Înaintea primului Război Mondial a terminat medicina veterinară la Viena, după care a venit în Transilvania, s-a căsătorit cu bunica mea și s-a stabilit într-un sătuc. Visul lui dintotdeauna a fost să devină geograf și să cutreiere lumea. Dar n-a fost să fie. În cele din urmă și-a ales o meserie care i-a permis să trăiască relativ bine. Până la instalarea regimului comunist, bunicii se duceau anual în vizită la Viena, apoi s-au mulțumit să răsfoiască împreună cărțile, jurnalele de călătorie strânse de-a lungul anilor. Aveau o bibliotecă imensă, preponderent cu cărți care aveau legătură cu călătoriile. Din fericire majoritatea lor le-am păstrat și se află acum în casa noastră.
Din câte îmi aduc aminte, bunicul era în primul rând fascinat de Orient, visa să ajungă cel puțin la Istanbul sau chiar și mai departe, poate la Teheran sau Darjeeling. Din păcate a ajuns doar până la Constanța. Dar măcar a văzut Marea Neagră.
Navigând pe internet, aseară am aflat că nevoia arzătoare a unora dintre noi pentru a explora ar putea avea o explicație genetică. Cercetătorii au descoperit de ce unii oameni sunt mai aventuroși.
Potrivit unor oameni de știință, se pare că aceste persoane s-ar putea să fie programate în acest fel, adică să aibă așa-numita „gena călătorului“.
Svante Pääbo, directorul Institutului Max Planck pentru antropologie evolutivă din Leipzig, Germania, care încearcă să folosească genetica pentru a studia originile omului, afirmă că „Nici un alt mamifer nu explorează alte teritorii așa cum face omul. Noi încălcăm frontierele. Căutăm teritorii noi chiar și atunci când avem resurse suficiente acolo unde suntem. Animalele nu fac acest lucru... În toate astea există un fel de nebunie. Navigând pe ocean, fără să ai nici cea mai vagă ideea a ce ar putea fi pe partea cealaltă. Iar acum mergem spre Marte. Nu ne vom opri niciodată. De ce?“
Într-adevăr: de ce? Pääbo și alți oameni de știință care și-au pus această întrebare sunt ei înșiși exploratori, deschizători de drumuri. De unde apare această „nebunie“ pentru a explora? Ce anume ne-a condus dincolo de Africa și de Lună?
Potrivit unor cercetători de renume, nevoia inerentă de a călători poate fi asociată cu o singură genă.
Evident că unii cercetători mai sceptici, printre care Kenneth Kidd de la Universitatea Yale, se îndoiesc în legătură cu capacitatea unei singure gene de a fi responsabilă pentru asta.
Cu toate acestea, cercetările confirmă existența „genei călătorului“ – mutație a unei gene care controlează nivelul dopaminei, DRD4-7R, corelată cu o curiozitate și o agitație mai ridicată, este prezentă la aproximativ 20% din populația globului.
Cercetătorul David Dobb spune că purtătorii acestei gene „sunt mai predispuși să-și asume riscuri, să exploreze locuri noi, idei controversate, să experimenteze cu mâncăruri, relații, droguri sau oportunități sexuale“.
În preistorie această genă a ajutat omul primitiv să migreze din Africa către celelalte continente,
iar în zilele noastre este răspunzătoare pentru stilul de viață al popoarelor nomadice.
Pentru mine acest lucru are o însemnătate concretă în viața reală, căci, fiind purtătoarea acestei informații genetice, dispun de o plăcere nestăvilită de a călători.


Creierul neliniar

Care din situațiile de mai jos v-ar supăra mai tare?
 
a. În drum spre piață, fără să vă dați seama, v-a căzut din buzunar o bancnotă de 100 de lei.
b. Înainte să vă cumpărați televizorul mult dorit, prețul acestuia s-a mărit de la 2849,99 la 2949,99 lei.

Deși în ambele situații ați pierdut aceeași sumă de bani (100 de lei), prima situație pare mai supărătoare deoarece pe o scală logaritmică distanța de la 0 la 100 e mai mare decât de la 2849,99 la 2949,99. Și tocmai scala logaritmică definește modul în care creierul nostru percepe mediul înconjurător.

Creierul neliniar

Așa cum un copilaș cu creierul încă neinfluențat de liniaritatea matematicii predată în școli zice că 3 e la egală distanță față de 1 și 10, nici noi, adulții, nu percepem un flux dublu de lumină dacă mai aprindem un al doilea bec, identic cu primul. Tocmai din cauza neliniarității procesării informației putem reacționa la o paletă foarte largă de stimuli - de la bârfele șușotite de vecinele din fața blocului, trecând prin zgomotele cotidiene ale rotopercutorul până la basul dat la maxim de un DJ la un concert, putem scoate fără efort informația din aceste sunete, indiferent de volumul lor (evident, între anumite limite condiționate de fiziologia organelor de simț).
Psihofizica (disciplina care, printre altele, analizează domeniul percepției senzoriale umane) ne-a demonstrat că pentru supraviețuirea unei specii este necesar ca prelucrarea informațiilor din mediul înconjurător să fie cât mai eficientă, cu alte cuvinte să fie cât mai puțin sensibilă la erori datorate zgomotelor și distorsiunilor inerent apărute în canalul de transmisie a informațiilor de la organele senzoriale până la creier. Iar maparea logaritmică a valorilor percepute tocmai asta face: minimizează erorile în percepție.
Numerele au fost importante pentru supraviețuirea omului primitiv, pentru că de exemplu trebuia să știe dacă este confruntat de un leu sau mai mulți. Însă, pentru optimizarea prelucrării informației și, în consecință, a lua decizia „luptă sau fugi“ într-un timp cât mai scurt, perceperea pe scală logaritmică a numerelor oferă un avantaj evolutiv: pentru omul primitiv a fost mai important să știe dacă în fața lui sunt 5 lei sau doar 3, decât să știe dacă sunt 100 sau doar 98 de cerbi în cireada pe care o urmărea în timpul vânătorii.
Reprezentarea logaritmică a numerelor se poate observa și astăzi la membrii izolatului trib Mundurucu de indigeni din pădurea amazoniană, ceea ce demonstrează că noi plasăm numerele în mod echidistant pe axa numerelor naturale pentru că așa am învățat la școală, și nu pentru că acest lucru ar fi natural.



Divorțul, copilul și ADHD

O fată de 12 ani (căreia să-i spunem Maria), era o „pacoste“ atât pentru părinții ei, cât și pentru profesori. Nu era deloc atentă nici acasă, nici în clasă. Părea că este „ruptă din context“. Ea uita să-și facă lecțiile, îi deranja pe ceilalți copii din clasă, vorbea fără să fie întrebată. Își uita adesea caietele, cărțile acasă, pierdea creioane, stilouri, bani, chiar și cheia de acasă. Era un copil hiperactiv și din istoricul ei se contura că acest lucru era probabil modul ei de a reacționa la stresul din viața sa.

Divorțul, copilul și ADHD

Părinții Mariei au divorțat când ea avea aproape șase ani. Ea a rămas în custodie comună, o săptămână stătea la mama, iar alta la tata. După un timp ambii părinți s-au recăsătorit și au avut câte un copil din aceste mariaje. Cei doi părinți s-au dovedit a fi implicați și iubitori. Cu toate că în viața Mariei nu a avut loc nicio traumă majoră, existau multe lucruri stresante, au avut loc multe evenimente, schimbări care au afectat-o.
Violet Oaklander afirmă că, pentru a supraviețui, a crește, a face față necesităților, „fiecare copil dezvoltă un anumit proces [...], un fel de a fi“.
Maria a ales acest mod de „rupere din context“, tocmai pentru a se proteja împotriva neplăcerilor provocate de anumite situații și sentimente. Cu trecerea timpului, dacă nu este ajutată de părinți, de psihoterapeut, poate și de medicație, deci în lipsa intervenției, ea ar putea să recurgă la alte moduri, să-i spunem mai adolescentine, de a se rupe din context, cum ar fi de pildă să ia droguri, iar mai târziu, ca adult, să bea alcool.
Divorțul, separarea sunt schimbări care afectează puternic orice copil. Copiii se învinovățesc adesea pentru orice lucru cu consecințe neplăcute care le afectează viața. Asta se întâmplă și în cazul divorțului.
Cu siguranță că Maria nu a reușit să înțeleagă acest sentiment vag, de vinovăție, iar evenimentele care au urmat divorțului, ca recăsătoria, nașterea fratelui sau surorii vitrege, faptul că trebuia să se ducă de colo-colo ca să locuiască cu câte un părinte, au condus la un amalgam de sentimente. Pe de o parte ea era bucuroasă, fericită că își vede câte un părinte, o soră sau un frate, dar totodată e posibil să fi apărut și gelozia, furia, tristețea.
„Sentimentele amestecate le produc confuzie copiilor, iar aceștia vor încerca să le evite și să le îndepărteze. Ei le pot manifesta pe cele bune, din moment ce acestea aduc aprobarea adulților. Dar sentimentele negative fierb la foc mic în interiorul lor și cauzează o diversitate de simptome și comportamente inadecvate. Părinții trebuie să știe că au nevoie să găsească moduri de a-i ajuta pe copii să exprime acele sentimente negative, rele, urâte, fără să-l facă pe copil să se simtă că este rău sau să se simtă vinovat că le exprimă.“ (Violet Oaklander)
În cazul în care aceste sentimente nu sunt exprimate, corpul încearcă să se debaraseze de energia blocată și astfel copilul începe să se comporte în mod problematic.
Cred că simptomele de ADHD ale Mariei se datorează tocmai presiunii făcute de organismul ei, care tinde în permanență spre starea de echilibru, și împinge afară sentimentele blocate.
Deși întâmpină o serie de dificultăți: adulți sunt nerăbdători cu astfel de copii hiperactivi, țipă la el, nu are mulți prieteni, adesea se simte umilit de etichetele care i se pun, se simte prost că nu poate învăța la fel ca ceilalți, imaginea lui de sine aste de regulă una foarte slabă, „dar el se luptă să supraviețuiască într-o lume care îi pare dură și nedreaptă“ (Violet Oaklander).

Bibliografie:
Violet Oaklander: Comoara ascunsă, Editura Herald, București, 2018
Violet Oaklander: Ferestre către copiii noștri, Editura Herald, București, 2013



De veghe în grădina de trandafiri

Lehliu Gară. Cu mult timp în urmă, pe când eram studentă la fizică, mergeam adesea cu „nașul“ la mare. Deși între București și Mangalia trenul s-a oprit în multe stații, Lehliu Gară nu trecea neobservat. Și a continuat să fie un punct de referință al „evadărilor“ mele la mare...

De veghe în grădina de trandafiri

La sfârșitul acestei săptămâni am ajuns din nou la Lehliu Gară. Însă nu în drum spre Marea Neagră, ci în drum spre Spitalul de psihiatrie de la Săpunari, unde am avut șansa să particip la un workshop ținut de doamna doctor Simona Trifu, un exemplu de om sensibil, profund, având un bagaj vast de cunoștințe, de la care putem învăța foarte multe. Spitalul din Săpunari, foarte aproape de Lehliu Gară, e un loc liniștit, cu o curte măricică, unde se plimbă bolnavii în halate trase peste pijamale, căutând companie sau pur și simplu fumând câte o țigară. Această tihnă este din când în când întreruptă de zgomotul salvării și urletele unui viitor pacient al acestui loc. E locul în care pacienții „cronici“ revin și se simt ca acasă. Auzim adesea spunând „Aici, la noi, la Săpunari...“ Pentru unii din ei este singurul loc în care se simt bine, acceptați, în care au ce să mănânce și uneori, chiar să și fumeze.
În drumul spre București, mi-am amintit de cartea lui Hannah Green, Nu ţi-am promis niciodată o grădină de trandafiri. O carte tulburătoare în care Deborah, eroul principal, trăiește în propria ei lume aparte, un loc strălucitor din care nu lipsesc zeițele, zeii şi pajiştile verzi. Această tânără şi-a pierdut contactul cu realitatea, cu această lume aspră și sfidătoare, evadând în vis și fantezie. Întoarcerea ei, cu ajutorul doctoriței, în lumea noastră, a oamenilor „normali“ oferă o rază de speranţă acelora care, refuzând viața brută, nemiloasă, s-au refugiat în propria lor lume.
Nu ţi-am promis niciodată o grădină de trandafiri promite deopotrivă o provocare pentru cititorul care poate să scruteze suferinţa bolii mintale şi să o recunoască drept ceea ce este, fără teamă sau aversiune. Este un roman inteligent şi mişcător despre cei unu din zece oameni care trebuie să lupte pentru a păstra contactul cu realitatea. Dar el oferă totodată speranţă victimelor bolii mintale, şi face o pledoarie impresionantă pentru înţelegere şi compasiune faţă de cel care suferă.“


Amintiri, vise, reflecții

Volumul autobiografic al lui Jung, Amintiri, vise, reflecții este cartea care m-a îndemnat spre psihologie. Țin minte că eram librar la Humanitas când a apărut traducerea în limba română. Am citit-o pe nerăsuflate și mi-a marcat întreaga existență. Iată câteva rânduri din acest document unic, în care Jung mărturisește că chiar și puținele evenimente exterioare relatate în carte capătă semnificație doar raportate la evenimentul interior marcant al vieții lui, și anume întâlnirea conștientului cu inconștientul.

Amintiri, vise, reflecții

La începutul Prologului mărturisește că: „Viața mea este povestea unei realizări de sine a inconștientului“. Apoi, iată cum se încheie Prologul:
 
Viața am asemuit-o întotdeauna unei plante care trăiește din rizomul ei. Viața sa propriu-zisă nu este vizibilă, ea își are sălașul în rizom. Ceea ce devine vizibil deasupra pământului durează doar o vară. Apoi se ofilește – o apariție efemeră. Dacă ne gândim la devenirea și dispariția infinită a vieții și culturilor, ni se conturează impresia unei deșertăciuni absolute; dar eu n-am pierdut niciodată sentimentul perenității vieții sub etema schimbare. Ceea ce se vede este floarea, ea este cea care dispare. Rizomul dăinuie.
În fond, merită să fie povestite numai acele evenimente ale vieții mele în care lumea nepieritoare a irupt în cea efemeră. De aceea vorbesc cu precădere despre trăirile interioare. Din ele fac parte visele și închipuirile mele, care formează în același timp materia originară a muncii mele științifice. Ele au fost asemenea bazaltului incandescent și topit, din care se cristallzează piatra ce urmează a fi prelucrată.
În fața evenimentelor interioare, celelalte arnintiri pălesc – călătoriile, oamenii și lucrurile înconjurătoare. [...] Amintirea faptelor exterioare ale vieții mele s-a estompat în cea mai mare parte sau a dispărut. Însă întâlnirile cu cealaltă realitate, coliziunea cu inconștientul, mi s-au întipărit
în memorie și nu mai pot fi șterse. Acolo a fost întotdeauna abundență, a fost întotdeauna bogăție, și orice altceva a trecut pe un plan secundar. [...]
Tot sub semnul experienței lăuntrice au stat și evenimentele care au venit spre mine din exterior [...]. Circumstanțele exterioare nu pot înlocui experiențele interioare. De aceea, viața mea este săracă în evenimente exterioare. Nu pot istorisi multe despre ele, căci mi s-ar părea ceva vid și lipsit de substanță. Eu mă pot înțelege pe mine doar prin întâmplările lăuntrice. Ele reprezintă specificul vieții mele și de ele se ocupă „autobiografia“ mea.

În ciuda faptului că nu este o lectură ușoară, am citit cu mare drag această carte, în care Jung împărtășește cu sinceritate trăirile sale interioare, și o recomand cu aceeași căldură tuturor celor care sunt dornici de o aventură interioară. Cartea m-a ajutat să pricep mai multe despre mine, să mă cunosc mai bine și, nu în ultimul rând, chiar am început să visez mai mult, sau, mai bine spus, să-mi amintesc mai amănunțit visele.


Seducătorul zeflemist

În cartea Cum să ne purtăm cu personalități dificile, autorii François Lelord și Christophe André prezintă, pe lângă personalitățile „pure“, și câteva personalități „mixte“. Dintre acestea face parte și cea narcisic-histrionică. Să vedem pe scurt despre ce este vorba.

Personalități narcisic-histrionice

Personalitatea narcisic-histrionică arată un comportament seducător, teatral, care dorește cu orice preț să se afle în centrul atenției, caracteristic personalităților histrionice, totodată afișează și sentimentul de superioritate și susceptibilitate al personalităților narcisice.
Putem spune că această personalitate „mixtă“ este aidoma unei vedete care, ajungând într-un spațiu public, de pildă într-un restaurant, face tot posibilul să fie remarcată, are un comportament sexual seductiv și provocator, caracteristic histrionicilor, după care începe să istovească, de exemplu chelnerii, cu un șir lung de pretenții, adresate pe un ton poruncitor, afișându-și superioritatea, atât de caracteristic narcisicilor.
Față de histrionicii 100%, personalitățile narcisic-histrionice sunt mai hotărâte și sunt într-o măsură mai mică influențabile. Totodată, față de narcisicii puri, acestea au o stimă de sine mai redusă și sunt mai dependente de atenția celor din jur.


5 pași spre fericire

Printre întrebările pe care ni le adresăm la începutul fiecărui an și la care sperăm să găsim răspunsul, pentru a-l pune în practică încă din primele zile ale anului este: „Cum pot trăi mai bine astfel încât să am o viață fericită, împlinită.“

5 pași spre fericire

Iată câteva recomandări în acest sens:

1. Să învățăm să prețuim viața
Nimănui nu-i place să-și ia rămas bun de la o persoană care îi este dragă. Cu toate acestea despărțirile sunt inevitabile. Ținând cont de acest lucru, putem să ne schimbăm atitudinea adoptată față de viață, ceea ce implică recunoașterea și acceptarea faptului că în cele din urmă toate au un sfârșit. Acest lucru ar trebui să ne îndemne să ne trăim viața din plin, ar putea să ne motiveze la o viață mai bună în care să ne bucurăm de fiecare clipă. După cum spunea și Shakespeare:
 
Amintește-ți: înainte să vorbești, ascultă. 
Înainte să scrii, gândește. Înainte să rănești, simte.
Înainte să urăști, iubește. Înainte să renunți, încearcă. 
Înainte să mori, trăiește.


2. Să învățăm să îi iertăm pe alții
Chiar și între membri de familie foarte apropiați sau prieteni buni pot apărea resentimente, frustrare sau chiar furie. De cele mai multe ori aceste sentimente sunt minore, dar uneori insultele, dezacordurile sau actele abuzive se pot transforma în rupturi aproape definitive. Astfel se ajunge ca oamenii să poarte ranchiună, să aibă resentimente pe tot parcursul vieții. Iar acest lucru nu este sănătos. Nu este sănătos mai ales pentru cel care a fost rănit. Aici ar putea ca soluția să fie iertarea. Iar iertarea nu este un lucru simplu. Iertarea adevărată înseamnă ruperea legăturii psihologice cu tot ce ține de trecutul dureros. Aici este vorba de acceptarea faptului că nu putem schimba trecutul, ci doar să avem încredere în viitor. Evident că nimeni nu poate fi forțat să ierte. În cazul în care ne simțim pregătiți să facem acest lucru, iertarea ar putea să ajute la vindecarea rănilor și să contribuie la o viață mai fericită.

3. Să învățăm să cerem iertare
Evident că, la fel ca mulți alții, fiecare din noi am făcut lucruri de care nu suntem tocmai mândri. E însă important de subliniat faptul că sentimentul de vinovăție nu înseamnă că suntem persoane rele. Ci, de fapt, ar putea să însemne chiar opusul, căci oamenii răi nu au mustrări de conștiință. A cere iertare este poate la fel de important ca acordarea iertării. Unii oameni consideră că a cere iertare înseamnă slăbiciune sau pur și simplu recunoașterea înfrângerii. A cere iertare este un act personal. Este ceva pe care îl facem pentru că așa considerăm că este corect. Indiferent care va fi răspunsul persoanei căreia ne adresăm, cerând iertare ne ajută să creștem.

4. Să învățăm să fim recunoscători
Cu siguranță că zilnic spunem de zeci de ori „mulțumesc“, este o expresie de rutină, pe care o rostim automat. Rareori se întâmplă însă să ne simțim cu adevărat recunoscători, extrem de rar ne exprimăm cu adevărat recunoștința. Oamenii de știință au arătat că acest lucru ar conduce la creșterea sentimentelor pozitive. Totodată s-a arătat că persoanele recunoscătoare îi ajută mai des pe cei din jur. Majoritatea oamenilor se concentrează pe laturile vieții de care nu sunt mulțumiți decât pe cele pentru care sunt recunoscători. Acordând zilnic câteva minute pentru a experimenta și a ne exprima recunoștința ne poate da un impuls în lupta noastră pentru un trai mai bun.

5. Să învățăm să ne arătăm dragostea
Dragostea este una dintre cele mai puternice forțe din viața noastră. Din păcate oamenii adesea neglijează acest lucru. Atunci când iubim pe cineva de ani de zile e simplu să uităm să-i spunem „Te iubesc“ sau să ne exprimăm afecțiunea pe alte căi. Este o tendință umană faptul că în agitația cotidiană uităm adesea lucrurile cele mai importante. Uneori dragostea este incomodă, alteori ea este stângace. Mulți dintre noi nu prea reușim să ne arătăm afecțiunea. Dar afecțiunea poate fi exprimată în moduri diferite: printr-un compliment, prepararea unei mese, sau pur și simplu trimiterea unui sms sau e-mail. Și pentru că amintirea sărbătorilor este încă vie, uneori dragostea înseamnă pur și simplu a face timp pentru a fi cu cei de care ne pasă.


Promisiuni de Anul Nou

La începutul fiecărui an avem tendința să ne propunem niște obiective pe care să le realizăm în timpul anului care tocmai a început.
Iată câteva din cele mai des întâlnite dorințe, obiective de început de an: Să mă las de fumat. Să nu mai beau alcool. Să fac eforturi să slăbesc. Să nu mai mănânc mâncare de la fast-food. Să fac mai multă mișcare. Să nu mă mai cert cu partenerul. Să nu îmi mai cert copiii. Să fac economii. Să-mi schimb jobul. Să fiu mai liniștit. Să-mi petrec mai mult timp cu familia. Și lista poate continua la nesfârșit...

Promisiuni de Anul Nou

Cred că nu întâmplător la început de an există atâtea „oferte“ avantajoase ale clinicilor de nutriție, modelare corporală sau sălilor de fitness.
La sfârșitul anului suntem conștienți că, în timpul celor două sărbători, vom face excese în ceea ce privește somnul, mâncarea, băutura, cheltuirea banilor etc. În mod conștient ne propunem să aducem schimbări ulterioare în viața noastră tocmai pentru a ne putea bucura din plin de aceste „vicii“, iar prin stabilirea datei de 1 ianuarie pentru începerea schimbărilor, reușim să ne menținem echilibrul emoțional de care avem atât de multă nevoie. Ne permitem să facem excese știind că în curând vom lua măsurile necesare.
Noul an ne sugerează ideea unui nou început, și, ca orice nou început, înseamnă încredere, optimism.
Totodată, trebuie să menționăm că eforturile pentru a face schimbările trebuie să fie continue, și să nu se rezume doar la primele zile ale noului an, tocmai din acest fapt avem nevoie de motivații puternice, pentru a nu renunța la obiectivele propuse.
Promisiunile de început de an ne pot ajuta să ducem la bun sfârșit schimbările pe care ni le propunem, să aducem schimbări în viețile noastre. În dorința noastră de a trăi mai bine putem să facem schimbări în ceea ce privește coportamentul nostru. În caz de reușită, prin faptul că am reușit să ne ținem de promisiuni, crește stima noastră de sine.
Cel mai important lucru este ca decizia de schimbare să izvorască din interiorul nostru, iar Anul Nou este doar un bun prilej de a o pune în aplicare. Aici este vorba doar despre o sincronizare și nicidecum nu reprezintă o motivație în sine. Totodată trebuie să ținem cont și de faptul că promisiunile, rezoluțiile de început de an trebuie să fie în acord cu ritmul nostru de viață.
Dacă ne punem în minte obiective foarte greu de îndeplinit, dacă ne dorim lucruri care necesită „o luptă“ mai aprigă decât ne permite structura noastră psihică sau poate chiar fizică, există toate șansele să ne abandonăm obiectivele chiar după câteva zile, deci nu vom reuși să ne îndeplinim planurile la care am visat atâta vreme. Prin urmare devenim stresați, ne scade stima de sine și rezultatul este catastrofal.
Unii oameni la început de an își propun obiective doar pentru că așa fac cei din jur, așa se procedează, așa e tradiția sau moda. Pentru aceștia superstițiile „Trebuie să încep bine, să fac schimbări, căci așa va fi tot anul“ au o semnificație importantă.
Trebuie să fim foarte atenți să nu renunțăm imediat ce am avut un moment de slăbiciune, suntem oameni, nu roboți, iar situația nu este compromisă. Trebuie să trecem peste acel moment, să continuăm.
Conform specialiștilor, de regulă persoanele care abordează schimbările pe principiul „totul sau nimic“ sunt cele care eșuează.
În consecință aveți grijă: dorința de schimbare trebuie să vină din interior, trebuie să vă concentrați pe obiective, trebuie să vă propuneți obiective realiste și potrivite pentru a le putea duce la îndeplinire.
Persoanele cu o stimă de sine bună, care au încredere în forțele proprii și care consideră că succesul depinde numai de efortul personal au mai multe șanse să-și atingă obiectivele în comparație cu cele cu stimă de sine mai scăzută.
Potrivit unor cercetători de la Universitatea din Hong Kong, îndeplinirea obiectivelor depinde de măsura în care persoanele și le-au propus cred în ele.
Dacă ne propunem schimbări în dezvoltarea noastră personală, odată cu noi se schimbă și lumea din jurul nostru, deoarece se schimbă modul în care o privim. Dacă ne distanțăm mai mult de tendința de a-i judeca pe alții sau de furiile noastre, e posibil ca și lumea să ni se pară mai puțin plină de imbecili.
Aici e pur și simplu vorba de modificarea punctului de vedere.
Iar potrivit lui C. André, această simplă modificare poate conduce foarte repede la consecințe concrete. „În virtutea efectului aripă-de-fluture (teoria aceea care explică că o mică bătaie de aripă la un capăt al lumii poate, din aproape în aproape, să provoace o tornadă la celălalt capăt al ei), să te schimbi îi ajută pe ceilalți să se schimbe: există, de exemplu, o contagiune socială a emoțiilor.“
Există persoane a căror prezență ne oferă siguranță, ne liniștește, ne face să ne simțim bine, ne stimulează și ne face să dăm tot ceea ce este mai bun din noi, fără a face nicio presiune de vreun fel. Aceste persoane au o influență benefică asupra stimei noastre de sine. „Prin acte infime sau manifeste, ele ne hrănesc și ne înalță.“


Ne roade și ne mistuie...

În mai toate culturile lumii există nenumărate legende despre împărați și regi invidioși pe micile „nimicuri“ ale supușilor lor. Pe lângă situația în care suntem mistuiți de invidie față de bunurile materiale, casă, mașină, soț/soție etc. ale celuilalt, putem la fel de bine să fim invidioși pe capacitatea unuia de a fi binedispus, pe fericirea altcuiva, pe succesul său sau pe vacanțele de vis pe care și le permite. Deci invidia nu are neapărat legătură cu posesiunile reale.
Invidia înseamnă acel sentiment dezagreabil pe care îl avem în fața unui lucru – statut, bani, sănătate, recunoaștere și, de ce nu, fericire – pe care îl deține o altă persoană și pe care noi nu îl avem, dar la care râvnim foarte mult. De regulă, suntem invidioși pe persoane de care suntem într-un fel sau altul apropiați sau cu care ne putem oarecum compara. E interesant faptul că rareori se întâmplă să fim măcinați de invidia față de modul de viață, lucrurile pe care le posedă sau și le permit persoanele aflate foarte departe de noi din punct de vedere social.

Ne roade și ne mistuie...

Ce anume conduce la apariția invidiei?
Invidia este strâns legată de o stimă de sine fragilă, această emoție dovedește îndoială de sine. Eșecurile stimei de sine poate conduce la apariția invidiei, când aceasta cedează tentației comparației și competiției. Definiția din Marele dicționar al psihologiei este următoarea:

Invidie – frustrare în raport cu imaginea fondatoare a dorinței, invidia este prima percepție a obiectului în măsura în care subiectul este privat de el.

După Melanie Klein, invidia „este sentimentul de furie pe care îl are un subiect atunci când se teme ca altul să nu posede ceva ce poate fi dorit și să se bucure de el, impulsul invidios tinde să-și însușească acel obiect și să-l strice“.
Klein, care se află printre inițiatorii psihanalizei pentru copii, a acordat invidiei o importanță fundamentală în teoria sa, considerând că are un rol mult mai important decât „invidia de penis“ postulată de Freud, ea manifestându-se în stadiul cel mai precoce ca invidie de sân.
Etimologia cuvântului latin invidia, derivat din verbul invideo, înseamnă a privi pe cineva cu suspiciune, cu ranchiună sau pieziș. Prin legătura sa cu „deochiul“ se confirmă rolul privirii și al unei priviri răutăcioase și dăunătoare.
Cum apare, de ce simțim invidie? Christophe André spune:
 
Apariția invidiei necesită două condiții: în primul rând o comparație socială – defavorabilă – între avantajele noastre și cele ale unei alte persoane, apoi un sentiment de neputință de a obține ceea ce posedă celălalt. Fără acest sentiment de neputință, nu am fi invidioși, ci doar motivați să obținem același lucru... De unde și legătura cu stima de sine: invidiem un lucru pe care nu îl avem, dar numai dacă ne spunem că nu suntem capabili să îl obținem prin noi înșine.

Întrucât provine din problemele legate de stima de sine, invidia creează un cerc vicios. Prin fragilizarea ei se ajunge la comparații sociale neîncetate, și conduce implicit la imaginea unui sine neputincios de a obține ceea ce dorește, ceea ce îl atrage. Și astfel se ajunge la sentimentul de „ratare personală“, pe care îl putem oricând îmbrăca într-o raționalizare de nedreptate socială în cazul invidiei pe succesul altuia. Dar acest remediu nu funcționează aproape deloc și ceea ce este cel mai trist, nu împiedică invidia să revină iar și iar, în plus se adaugă și multă amărăciune.
Atunci când invidia devine un lucru cotidian, obișnuit, stima noastră de sine este devastată, iar noi devenim din ce în ce mai obsedați de avantajele celorlalți.
Cred că pentru a ne elibera de invidie putem să pornim de la vorbele lui La Rochefoucauld, care spunea: „Invidia noastră durează totdeauna mai mult decât fericirea celor pe care îi invidiem.“
Poate fi un început, dar pentru a ne elibera de „otrava“ invidiei sunt necesare eforturi considerabile, căci nu este ușor să transformi invidia în indiferență sau, de ce nu, în bunăvoință!
Cum faci să reușești să te bucuri de reușita altora, mai cu seamă dacă aceasta nu te deposedează de nimic? Nu este ușor, mai ales dacă există probleme cu stima ta de sine. Reprimarea invidiei nu este o soluție. Mai degrabă este bine să o recunoști și să o transformi.
Poate te ajută și stimularea la acțiune, „rețeta“ dată de Christophe André:
 
Să te antrenezi să treci de la invidia agresivă („nu e drept ca nulitatea asta să aibă așa ceva“) la invidia emulativă: „Cum să fac ca să obțin și eu ceea ce îmi declanșează invidia“.


Bibliografie:
André C. (2009) – Imperfecți, liberi și fericiți – Practici ale stimei de sine, Ed. Trei, București
Colectiv (2006) – Larousse – Marele dicționar al psihologiei, Ed. Trei, București



Narcis și narcisismul

Când Liriope, o nimfă de o foarte mare frumusețe, a rămas însărcinată cu cel ce avea să devină Narcis, s-a dus să îl consulte pe prorocul Tiresias, chiar acela care i-a făcut lui Oedip sinistra prezicere a uciderii tatălui său și a incestului cu mama lui. Când l-a întrebat dacă Narcis va trăi mult, Tiresias i-a răspuns: „Da, dacă nu se cunoaște pe sine...“
Narcis a crescut și a ajuns un tânăr foarte frumos. Multe nimfe s-au îndrăgostit de el, dar el le respinge pe toate cu dispreț, îndeosebi pe nimfa Echo, care îl urmărește pasionată cu dragostea ei, dar nu își poate declara sentimentele, deoarece un blestem anterior o condamnă să nu poată vorbi niciodată prima: ea nu poate decât să repete ce aude. Și Narcis nu îi spune niciodată că o iubește...
De atâta suferință, Echo se lasă să moară și se transformă în stâncă. Celelalte nimfe, furioase, cer zeiței răzbunării, Nemesis, să îl pedepsească pe Narcis, ceea ce aceasta acceptă. Ea îl blestemă atunci în felul următor: „Fie ca să iubească și el, dar să nu aibă niciodată obiectul dragostei lui!“ La puțin timp după aceea, Narcis descoperă pentru prima oară imaginea sa oglindită în apa unui izvor limpede și se îndrăgostește pentru prima dată, și el, nebunește. Însă de imaginea lui. Fascinat de oglindirea sa, el sfârșește prin a muri de inaniție și se transformă în floarea care îi poartă de atunci încoace numele.

Narcis și narcisismul

Orgoliul lui Narcis, care se îmboldea să se elibereze de legile iubirii, a fost cauza morții sale. Iar reîncarnarea lui într-o floare modestă, simplă parte a naturii, care își are locul la nivelul pământului, este mesajul zeilor.
Ce sens are să iubești, dacă nu ești în stare să îi iubești pe ceilalți?
În zilele noastre ecranul smartphone-ului a preluat funcția suprafeței apei în care și-a văzut Narcis oglindirea feței. Dacă pe vremea legendelor ar fi existat tehnologiile actuale, în mod sigur și el și-ar fi tras cel puțin un selfie.
Trebuie oare să îi numim pe toți oamenii narcisici doar pentru simplul fapt că ei postează și se bucură să-și împartă fotografiile, experiențele sau amintirile cu ceilalți utilizând tehnologia modernă?
Evident că nu. Selfie-urile pot fi inofensive și chiar distractive dacă nu sunt folosite excesiv. Și aici mă refer la cazul în care există o preocupare intensă a modului în care arată cineva, precum și a modului în care această persoană apare în ochii altora. E vorba despre cei la care există o nevoie foarte mare, indispensabilă, avidă pentru recunoașterea și aprobarea celorlalți. Astfel se ajunge într-o zonă narcisistă. În rest este vorba doar de o „distracție“ inofensivă.
Chiar și conduita la volan poate releva narcisismul unora. Aceștia consideră că atât calitățile mașinii, cât și rapiditatea propriilor reflexe la volan le îngăduie dreptul de a încălca codul rutier. Ei consideră că anumite reguli sunt făcute doar pentru oamenii obișnuiți, în nici un caz nu se referă la ei.
Iată definiția din Marele dicționar al psihologiei:

Narcisism – iubire pe care o are subiectul față de sine însuși luat ca obiect.

În viața de zi cu zi ne lovim adesea de persoane narcisice. Cred că o doză minimă sau moderată de narcisism poate fi deseori utilă. Chiar și din punctul de vedere evoluționist, narcisismul asociat unor calități redutabile trebuie să fi fost un avantaj pentru a lua locul șefului sau însușirea celei mai gustoase părți din vânatul întregului trib. La un talent egal, chiar și acum, narcisicul are șanse mult mai mari să se „vândă“ decât o persoană modestă. Considerându-se încredințat ca fiind cel mai bun, are șanse mult mai mari de izbândă, totodată e convins că locul întâi i se cuvine pe drept și astfel în cazul unei competiții el va avea mai puține scrupule.
Să încercăm acum să descriem care sunt principalele trăsături ale unei personalități narcisice.
Potrivit lui Wendy Behary, care are o experiență de peste 25 de ani ca psihoterapeut, supervizor și formator, totodată este expert în tratarea personalității narcisiste și a persoanelor care trăiesc alături de aceștia:
 
În experiența mea, am observat că cea mai bună modalitate de a defini și caracteriza personalitatea narcisică este să o privim ca pe un „continuum“ ori un „spectru“. Putem să ne gândim la ea ca la o „gamă de intensități“ care cuprinde diferitele semne și simptome ale profilului. Aproape la toți narcisicii ​​vom întâlni, destul de evident, o tendință de auto-centrare și de a fi absorbit de sine. Accentul se pune, întotdeauna, pe sine. De-a lungul spectrului, este posibil să observăm intensități mai pregnante sau mai puțin pregnante în ceea ce privește această „absorbire de sine“. Cu cât este mai severă, personalitatea narcisică va cuprinde în jur de 11 sau 12 caracteristici, printre care: sentimentul de a se simți îndreptățit, senzația că i se cuvine, tendința de a fi dominant în relațiile cu ceilalți și de a fi în control. De asemenea, ei pot fi fermecători și curajoși; mai pot fi foarte încăpățânați, înfumurați, de multe ori nu au remușcări și nu sunt deloc empatici. În cazurile mai severe, persoanele narcisice pot fi agresive sau abuzive în relațiile cu cei dragi, uneori chiar și cu prietenii sau alte persoane din afara relațiilor lor primare; în calitate de părinte, un narcisic deseori trăiește prin copilul lui, are așteptări foarte mari și cerințe exigente, este foarte critic, adesea este denigrator sau depreciativ cu opiniile și sentimentelor celorlalți. Uneori, în forme mai ușoare de narcisism vom vedea acel sentiment de îndreptățire și acel comportament fermecător, nu și comportamentele agresive, de control și de manipulare pe care le vom găsi în tipologiile mai severe.

Nu este foarte ușor să relaționezi cu persoane narcisice. Aceștia au dificultăți în a fi prezenți în relație, le vine greu să aibă relații intime, le este foarte dificil să înțeleagă lumea interioară a celuilalt. Narcisicii pot fi foarte generoși, dar cel mai adesea această generozitate este despre ei înșiși, făcându-i să se simtă eroi sau ca fiind extraordinari și speciali.
Narcisicii pot fi conștienți că au o anumită putere, deoarece ei caută să aibă putere în relațiile cu ceilalți și ei știu că se pot folosi de putere pentru a obține ceea ce doresc. Ei nu vor vedea aceste aspecte ca fiind manipulatoare, deoarece ei se simt îndreptățiți, ei simt că li se cuvine, și prin urmare își pot justifica toate acțiunile lor prin inteligența lor, prin succesul lor, prin puterea lor, prin banii lor, sau pur și simplu, în sensul general, acela în care ei au dreptate în legătură cu orice gândesc.
După Masterson, narcisicii pot fi împărțiți în „exhibiționiști“ și „retrași“. Narcisicii exhibiționiști vor avea în permanență o apărare sub forma unui fals sine grandios și doresc ca ceilalți să fie audiența lor admirativă. Narcisicii retrași vor vedea o altă persoană ca specială și unică și vor dori să se scalde în gloria lor.
Iată câteva recomandări referitor la cum să ne purtăm cu personalitățile narcisice, din cartea Cum să ne purtăm cu personalități dificile:

1. De câte ori este sinceră, arătați-vă acordul.
Ținând cont că personalitatea narcisică consideră că i se cuvine întreaga dvs, admirație, nu ezitați să o complimentați pentru reușitele sale, fie că este vorba despre o rochie nouă, un discurs etc. Avantajele nu se vor lăsa așteptate: persoana narcisică vă va considera un tip inteligent care știe să-i recunoască valoarea, va fi mai puțin tentat să impresioneze cu orice chip și în prezența dvs. va fi mai puțin iritabilă.

2. Să-i explicați reacțiile celorlalți.
Câștigând încrederea unei astfel de persoane veți auzi adesea cum vi se plânge de alții. Vă va vorbi despre cât sunt oamenii de abuzivi, de răi, lipsiți de valoare etc. Ați putea să o ajutați explicând punctul de vedere al celorlalți.

3. Să respectați cu scrupulozitate convenientele.
Deoarece narcisicul se consideră o persoană mult mai însemnată decât dvs. se așteaptă să manifestați o atitudine pe măsura „însemnătății“ sale. Ceea ce pentru dvs. pare un detaliu insignifiant, va fi perceput de narcisic drept lipsit de considerație.

4. Nu îi aduceți critici decât atunci, când este absolut necesar, și atunci fiți extrem de preciși.
În cazul unui narcisic nu e nici inspirat și, în plus, zadarnic să îi spuneți că este „egoist“ sau „că se crede deasupra celorlalți“.

5. Să păstrați discreția asupra propriilor dvs. reușite și privilegii.
Cum narcisicul consideră că merită mai mult decât noi, privilegiile noastre îi vor da sentimentul unei nedreptăți extrem de dureroase. O persoană narcisică va fi invidioasă chiar și atunci când este vorba despre un privilegiu pentru care nu a existat nici o competiție.

Despre această temă se poate scrie volume întregi. Iată pentru încheiere câteva sfaturi tot din cartea amintită anterior:

Dacă vă este patron: când sunteți cu el nu vă puneți prea tare în joc amorul propriu. Faceți o mișcare de recul. Și amintiți-vă această frază a lui Rochefoucauld: „Îi poți lesne insulta pe suverani, proslăvindu-le calitățile pe care nu le au.“

Dacă vă este soț sau soție: dacă l-ați ales (ați ales-o), cu siguranță are multe calități. Recitiți, totuși, acest capitol.

Dacă vă este coleg sau colaborator: atenție să nu vă ia locul.



Bibliografie:
André C. (2009) – Imperfecți, liberi și fericiți – Practici ale stimei de sine, Ed. Trei, București
Colectiv (2006) – Larousse – Marele dicționar al psihologiei, Ed. Trei, București
F. Lelord & André C. (1998) – Cum să ne purtăm cu personalități dificile, Ed. Trei, București
Interviu Wendy T. Behary – Felul de a fi al unei personalități de tip narcisic



Stimează-ți Sinele

Definiția din Marele Dicționar al Psihologiei pentru stima de sine este următoarea:

Stimă de sine – valoare personală, competență, asociată de către un individ imaginii pe care o are despre sine. Stima de sine poate fi întemeiată pe alegerea de către subiect a unor norme exterioare pe care constată că este sau nu în stare să le atingă. Ea mai poate decurge, deopotrivă, din comparația între mai multe imagini de sine coexistând la același subiect; Eul actual, pe de o parte și, pe de alta, Eul ideal, Eul-care-ar-trebui-să-fie imaginea despre el, pe care subiectul presupune că o au unele dintre persoanele care îl cunosc.

Stimează-ți Sinele

Printre primii psihologi care s-au ocupat de studierea stimei de sine se numără William James, care a tras concluzia că satisfacția sau nemulțumirea de sine nu sunt legate doar de reușitele noastre, ci și de criteriile după care le judecăm. Astfel, stima de sine poate fi considerată ca fiind raportul dintre succes și pretenții. Cu cât avem mai multe reușite, cu atât crește stima de sine, însă cu condiția ca pretențiile noastre să nu fie exagerat de mari.
Stima de sine este strâns legată de conceptul de sine, fără însă ca acestea două să se confunde. Pe când conceptul de sine reprezintă o organizare complexă, cu multiple fațete a percepțiilor referitoare la propria persoană, stima de sine se referă la o atitudine generală, de ansamblu privind atât propria persoană, cât și comportamentele noastre, este o autoevaloare a sentimentelor atât negative, cât și pozitive pe care le avem despre propria noastră persoană.
Potrivit lui Harter, stima de sine globală are patru componente: competență, valoare morală, acceptanță și putere, iar conceptul de sine se referă la modul în care se manifestă aceste componente. De pildă, acceptanța se manifestă prin acceptanța socială a egalilor, prietenii apropiate sau atracții amoroase, romantice.
După S. Feshbach și B. Weiner, se pare că acest mod de a ne privi și ne judeca pe noi înșine este vital pentru echilibrul nostru psihologic. „Atunci când este pozitivă, ne permite să acționăm eficient, să ne simțim bine în propria piele, să facem față dificultăților existenței. Dar când este negativă, provoacă numeroase suferințe și neplăceri, care vin să perturbe viața noastră cotidiană.“
Nenumărate dificultăți psihologice sunt strâns legate de problemele stimei de sine. Potrivit lui Rosenberg, o evaluare de sine negativă este adesea însoțită de reacții emoționale care pot duce la un comportament autodestructiv. Cercetările mai recente ale lui Cheng și Furnhaum au demonstrat că stima de sine scăzută poate fi asociată cu probleme emoționale cum ar fi depresia și sentimentul de însingurare.
În cazul în care întâmpinăm greutăți, când viața ne pune la încercare, insuficiențele stimei noastre de sine lovește nemilos. În cazul persoanelor mai vulnerabile, din cauza dificultăților sociale sau funcționării lor psihice, aceste deficiențe ale stimei de sine nu iartă și alimentează diferite forme de suferință mentală. Potrivit lui C. André, există deci o legătură importantă „între problemele de stimă de sine și majoritatea tulburărilor psihice, indiferent dacă este vorba de manifestări depresive și anxioase, de recursul la alcool, de utilizarea drogurilor în adolescență, de tulburările conduitelor alimentare.“

În termeni uzuali, stima de sine înseamnă un amestec de priviri și judecăți îndreptate către mine însumi: ce părere am eu despre mine, cum mă simt cu această părere și ce fac cu viața mea având această părere. Aici mai există și un alt amestec: cel al judecății despre mine și al judecății despre mine sub privirile celorlalți, deoarece stima de sine are înțeles doar în cadrul relațiilor sociale.
C. André consideră că stima de sine înseamnă să dovedesc că sunt capabil de următoarele:
• Să spun ce gândesc.
• Să fac ce vreau.
• Să insist când mă lovesc de o dificultate.
• Să nu îmi fie rușine să renunț.
• Să nu mă las păcălit de publicitate sau de modă, care vor să mă facă să cred că nu sunt o persoană cum trebuie dacă nu port cutare marcă de haine sau nu gândesc în cutare mod.
• Să râd din toată inima dacă sunt luat peste picior fără răutate.
• Să știu că pot supraviețui eșecurilor mele.
• Să îndrăznesc să spun „nu“ sau „stop“.
• Să îndrăznesc să spun „nu știu“.
• Să îmi urmez calea, chiar dacă sunt singur.
• Să îmi acord dreptul de-a fi fericit.
• Să suport să nu mai fiu iubit, chiar dacă asta mă face nefericit pe moment.
• Să mă simt împăcat cu mine însumi.
• Să spun „mi-e teamă“ sau „sunt nefericit“ fără să mă simt înjosit.
• Să îi iubesc pe ceilalți fără să îi supraveghez sau să îi sufoc.
• Să fac tot ce pot ca să reușesc ceea ce vreau să reușesc, dar fără să mă forțez.
• Să îmi dau dreptul de-a decepționa sau de-a rata.
• Să cer ajutor fără să mă simt inferior.
• Să nu mă desconsider și nici să îmi fac rău când nu sunt mulțumit de mine.
• Să nu mă simt invidios de succesul sau de fericirea celorlalți.
• Să pot să supraviețuiesc nefericirilor mele.
• Să îmi dau dreptul de a-mi schimba părerea după ce chibzuiesc.
• Să dau dovadă de umor față de mine însumi.
• Să spun ce am de spus, chiar dacă am trac.
• Să trag învățăminte din greșelile mele.
• Să mă arăt în costum de baie chiar dacă corpul meu nu este perfect.
• Să mă simt în regulă cu rănile din trecutul meu.
• Să nu îmi fie teamă de viitor.
• Să găsesc că sunt un tip bine, cu calitățile și cu defectele sale.
• Să simt că progresez și că trag învățămintele din viață.
• Să accept așa cum sunt astăzi, fără să renunț totuși să mă schimb mâine.
• Și, în sfârșit, să ajung să mă gândesc și la altceva decât la mine.

În cazul în care descoperiți că stima de sine nu se ridică la nivelul dorit, nu ezitați să vă adresați unui specialist. Împreună veți putea descoperi cum „trăiește“ și „respiră“ stima de sine, ce o obstrucționează și ce o eliberează, ce o hrănește, dar și ce o destabilizează, cu scopul de a o înțelege, de a o schimba. Nu este chiar atât de complicat pe cât pare....


Bibliografie
André C. (2009) – Imperfecți, liberi și fericiți - Practici ale stimei de sine, Ed. Trei, București
Colectiv (2006) – Larousse – Marele dicționar al psihologiei, Ed. Trei, București
Rosenberg M. (1965) – Society and the adolescent self-image, Princeton, NY
Vladislav, E. (2009) – Conceptul de sine la adolescenți, Ed. SPER, București



Asertivitate – nevoie mare

Potrivit Marelui Dicționar al Psihologiei, asertivitatea este „caracteristică a unei persoane care își exprimă cu ușurință punctul de vedere și interesele, fără anxietate și fără să le lege pe cele ale altora.“
Asertivitatea este una din însușirile psihice deosebit de importante, în urma căreia individul ajunge – poate impropriu zis – la așa-numita afirmare de sine. Ea contribuie în mod hotărâtor la capacitatea de a exprima ceea ce suntem, ce dorim, ce pretenții avem într-o anumită situație, în limitele bunului simț, fără a-i leza pe cei din jur. Foarte simplificat este vorba despre fermitate și bunul simț. A fi asertiv înseamnă să fii categoric, să te comporți ferm, fără însă a invada spațiul personal al celuilalt, înseamnă să ai atât respect de sine, cât și de interlocutor. Înseamnă deci să reușești să ajungi la performanța unei comunicări asertive, în care îți exprimi în mod direct propriile tale dorințe, nevoi, opinii, îți ceri drepturile cuvenite, dar fără a încălca drepturile celorlalți.

Asertivitate – nevoie mare

În viața de zi cu zi ne confruntăm și cu persoane care comunică pasiv. Sunt cei excesiv de amabili în orice situație, ei sunt gata să îndeplinească toate solicitările venite din partea cuiva pentru a nu strica relația cu lor.
În cazul comunicării agresive, cel în cauză urmărește satisfacerea propriilor sale nevoi, fără a ține cont de ceilalți. Pentru atingerea acestui scop folosesc intimidarea, constrângerea, iar comunicarea este pe un ton ostil și autoritar.
Mai există și oameni, nu puțini la număr, care folosesc comunicarea pasiv-agresivă, ceea ce înseamnă că, deși nu exprimă agresivitate în mod direct, ei manifestă o rezistență indirectă la solicitările celorlalți.
Tot aici trebuie menționați și manipulatorii, care se prezintă drept victime, activând în ceilalți sentimentul de vinovăție sau de compasiune cu scopul de a obține ceea ce își doresc.
Pentru a veni în ajutorul celor care nu doresc să folosească modalitățile de comunicare mai sus amintite, există soluții. Tehnicile de antrenament în asertivitate au menirea să ajute persoanele care se plâng de dificultăți în relaționarea cu ceilalți să își dezvolte abilitățile de comunicare prin exprimarea și susținerea mai eficientă a punctului de vedere. Scopul este diminuarea anxietății sociale. Și aici avem de-a face cu două situații: la unele persoane este nevoie de rezolvarea problemelor, pe care uneori le pun pe seama timidități lor, iar la altele, dimpotrivă, se impune modelarea agresivității și modificarea comportamentului (cele vocale, gestuale, mimice), astfel încât să le integreze mai bine mediului în care trăiesc și să fie în stare să colaboreze cu ceilalți, să se integreze în societate.
O categorie aparte de persoane sunt cei care, deși acceptând ceva își fac un deserviciu, nu reușesc sau le este foarte greu să spună refuze ceva, să spună „NU“. Aceștia, neglijându-le pe ale lor, își asumă tot felul de responsabilități care nu le aparțin. Renunțarea la propriile nevoi sau la ceva privind propria lor persoană le creează un disconfort, cu toate acestea nu reușesc să își susțină propria lor nevoie sau opinie. Nu rareori sunt exploatați, folosiți de persoane manipulative, care profită de „bunăvoința“ celor care nu sunt în stare să refuze ceva.
Prin dezvoltarea asertivității subiectul poate să dobândească mai multă îndemânare în a-și apăra drepturile, a-și expune opinia, fără a o leza pe a celorlalți.
Pentru acest lucru pot fi utile următoarele.
În primul rând, ținând cont că ne asumăm responsabilitatea și consecințele pentru comportamentele, emoțiile sau gândurile noastre, avem dreptul să evaluăm și să luăm decizii pe care le considerăm corecte. Totodată nu trebuie să oferim nici scuze și nici motive pentru a ne justifica comportamentele. Avem dreptul să ne și răzgândim în anumite situații, este dreptul nostru să regândim scopul propus și îndeplinirea lui.
Evident că în unele cazuri ajutorul oferit celui în suferință este necesar și binevenit, însă alegerea ne aparține dacă intră sau nu în responsabilitatea noastră să preluăm o problemă a altcuiva. Avem dreptul să spunem „NU“, evident, ținând cont de limitele bunului simț.
A face greșeli este oarecum omenesc. Dacă ne asumăm responsabilitatea pentru ele, dacă învățăm din ele atunci greșelile pot aduce chiar beneficii. Nu este vorba de permisiunea de a greși oricând, dar trebuie să scăpăm de teama de a ne simți în permanență presați că vom greși...
În unele cazuri, din păcate din ce în ce mai frecvente, făcând o favoare fără a-i fi solicitat acest lucru, unele persoane se așteaptă ca noi să răspundem așa cum dorește ea, și nu cum vrem noi. Trebuie să avem în vedere că avem dreptul să ne comportăm independent de bunăvoința celorlalți, fără ca noi să le fi solicitat acest lucru.
Însușirea tehnicilor de antrenament în asertivitate se practică fie în timpul unor ședințe individuale, fie în cele de grup. După analizarea comportamentelor care se doresc a fi modificate, consilierul sau terapeutul propune jocuri de rol referitoare la situații concrete întâlnite în viața de zi cu zi.