Skip to content

Italia, mio amore

Unul din nenumăratele ghiduri de călătorie despre Italia pe care le-am colecționat de-a lungul timpului începe cu: „Henry James spunea că Italia este «de o frumusețe cu totul aparte, atât de mare, încât, prin comparație, nicio altă țară nu ar mai merita atenție».“

Italia, mio amore

Două persoane foarte dragi mie m-au făcut ca întâlnirea cu această țară minunată să mă marcheze pentru totdeauna – una mi-a făcut cunoștință cu zona de Nord, cealaltă, cu zona de Sud. Se vorbește adesea despre discrepanța, mai ales economică, dar și culturală, dintre nordul și sudul Italiei. Prin bunăvoința acestor două persoane am reușit să cunosc și să îndrăgesc ambele părți ale ei. Italia pentru mine înseamnă atât lumea omului de rând, cea a patiserului, a sculptorului de linguri din lemn de măslin, a celui care înrămează tablouri, a vânzătorului de ziare și de legume, dar mai înseamnă și lumea în care arta este prezentă la tot pasul, deși nu lipsește nici kitsch-ul, creatorii de modă, dintre care unii controversați, reprezentanții bisericii, împreună cu nelipsitele scandaluri, politicienii, dintre care unii chiar foarte corupți, sindicatele, cu toate bune și rele, birocrația statului, în care cetățenii se simt uneori foarte neputincioși în fața indiferenței statului, marii oameni de afaceri, Mafia și multe altele. Societatea italiană combină anarhia și comoditarea, fiind în acelați timp haotică și ridicolă. Se spune că italienii nici nu există, că aceia despre care se spune că sunt italieni se consideră piemontezi, toscani, venețieni, sicilieni, calabrezi etc.
După scriitorul Emilio Flaiano, a fi italian e o adevărată profesie, doar că nu presupune vreo școală – pur și simplu „te naști așa“.
Dar, indiferent de locul în care s-au născut, italienii au un deosebit atașament față de casă, familie și oraș. Scriitorul Tim Parks formulează foarte frumos: „Când un italian părăsește un loc, o face cu intenția de a se reîntoarce victorios și reabilitat.“
Se pare că imaginea bărbatului italian cel veșnic îndăgostit, pasional, puternic în pat, năvalnic, cuceritor este mai degrabă un mit. Principala caracteristică a bărbatului italian este atașamentul față de mamma, o legătură deosebit de puternică, care îi marchează întreaga viață. Chiar și la maturitate, bărbatul italian simte nevoia arzătoare de a primi afecțiune, de a fi înțeles și iubit, oferind puțin în schimb.
Cu toții cunoaștem imaginea clasică a mamei italiene extrem de protectoare și sâcâitoare, generoase și geloase. Piatra de temelie a societății italiene (mai cu seamă a celei tradiționale) rămâne în continuare familia, în care mammismo, cultul mamei deține un rol important. „Icoana“ mamei influențează relațiile sentimentale și chiar alegerea viitoarei soții.
Potrivit lui Luigi Barzini, „cei din sud urmăresc să facă bani pentru a conduce, cei din nord, să conducă, pentru a face bani“. În nordul Italiei valorile morale sunt mai apropiate de cele ale Europei de Nord, în schimb în sudul Italiei rămân în vigoare valorile mult mai tradiționale. Cu toate acestea, pe tot cuprinsul Italiei aparențele par să fie mai importante decât însăși realitatea. Discreția contează foarte mult. De exemplu, prin ținerea în secret a relațiilor de dinainte de căsătorie asigură păstrarea onoarei familiei.
Chiar și acum, după mai bine de 20 de ani, țin să-i mulțumesc sorei mele care a făcut posibilă întâlnirea mea și a familiei mele cu Italia de Nord – în 1995 am avut șansa să vizităm o serie de orașe mărețe: Milano, Veneția, Florența și Pisa.
Totodată îi sunt foarte recunoscătoare și prietenei mele stabilite în Calabria pentru oportunitatea oferită pentru prima dată în 2010 de a face cunoștință cu sudul Italiei: Reggio Calabria, Lazzaro, Pentedattilo, Scilla.
Mulțumesc pentru că m-ați oferit posibilitatea de a mă îndrăgosti de acestă țară minunată. Ori de câte ori am posibilitatea, mă întorc cu drag în piazza orașelor sau satelor, unde, în Sud, ele sunt pline de bărbați care fumează și joacă cărți; iar în Nord, bărbații sunt tot acolo, dar mai sunt și femei și turisti pe lângă ei.


Endorfinele din biclă

„Viața e ca mersul pe bicicletă: ca să îți menții echilibrul, trebuie să te miști în permanență.“- spunea cândva Albert Einstein.
După cum aminteam în articolul anterior, freelancerul este liber, în funcție de necesități, să-și aleagă singur cât și când să muncească. Echilibrul între muncă și timp liber este ales în mod autonom, fără ca acest lucru să fie impus din exterior. De pildă eu am ales să fac o pauză la prânz, după modelul siestei din țările mediteraneene. De regulă în această pauză de prânz obișnuim, împreună cu soțul meu, să mergem cu bicicleta pe malul lacului din apropiere.

Endorfinele din biclă

Avem mare noroc cu bicicletele puse la dispoziție de Primăria sectorului 6, care sunt bine întreținute și pentru că nimic nu e mai ieftin decât gratis, nu ratăm nicio ocazie de a le folosi.
De regulă pedalăm zilnic vreo 17-25 km, ceea ce ne menține în formă, suntem sănătoși și atât de bronzați, încât toată lumea crede că am fost la mare...
Potrivit statisticilor, bicicliștii își iau cu circa 15% mai puține zile de concediu medical, totodată trăiesc în medie cu doi ani mai mult decât cei care nu merg pe bicicletă. Citeam undeva că, în comparație cu faptul că doar 10% din populația lumii își permite o mașină, aproape 80% își pot cumpăra o bicicletă.
„Mersul pe bicicletă este în principiu o activitate aerobică, ce implică de asemenea inima, vasele de sânge și plămânii. În timpul efortului respirația devine mai profundă, apare creșterea temperaturii corpului, transpirație și perspirație, ceea ce duce în final la îmbunătățirea nivelului general al formei fizice“, explică Alexandra Ionicioiu, medic primar de medicină internă.
Beneficiile mersului pe „biclă“: creșterea forței si a flexibilității musculare, creșterea mobilității articulare, întărirea oaselor, scăderea procentului de grăsime corporală.
Potrivit unor studii, o jumătate de oră de mers pe bicicletă zilnic va duce la arderea a aproximativ 5 kilograme de grăsime într-un an, căci pedalarea în ritm susținut duce la consumarea a aproximativ 300 de calorii pe oră. Totodată, unele studii efectuate Finlanda au demonstrat că persoanele ce merg pe bicicletă mai mult de 30 de minute pe zi au un risc de a dezvolta diabet cu 40% mai redus decât ceilalți. În plus, mersul pe bicicletă îmbunătățește echilibrul, coordonarea și forța corporală în general.
În afară de beneficiile pedalării asupra sănătății fizice, aceasta are un impact pozitiv și asupra psihicului.
Față de o bicicletă de cameră, mersul pe bicicletă în natură îmbunătățește și mai mult starea de spirit. Totodată, prin practicarea ciclismului se îmbunătățesc abilitățile cognitive (planificarea, memoria etc.)
Potrivit unor studii din Olanda, s-a demonstrat că ciclismul îmbunătățește atât calitatea cât și densitatea materiei albe din creier, astfel are loc conectarea mai eficientă și mai crescută a diferitelor zone din creier.
Conform unor cercetări care au studiat ce efecte poate avea mersul pe bicicleta asupra creierului, pedalatul contribuie la reducerea stresului, căci este un mijloc de transport economicos și te scutește de momentele tensionate din trafic, evident doar acolo unde există piste pentru bicicliști, căci la noi te umpli de nervi dacă încerci să faci slalom printre mașinile parcate și pietoni, căci pe lângă mașini e cam riscant să te strecori.
Pedalând doar în jurul Lacului Morii și în parc, scăpăm de acest stres din trafic, și începem să ne simțim din ce în ce mai bine, căci, la fel ca toate sporturile, și mersul cu bicicleta stimulează producerea endorfinelor, care se eliberează în momentul în care facem o acțiune plăcută, în care trecem de la o stare normală sau chiar neplăcută la o stare de bine. Potrivit specialiștilor, secreția de endorfine este stimulată mai ales de sport, de sex, de mângâierile fizice etc. Endorfinele scad agresivitatea și ameliorează durerea fizică și depresia. Singurul inconvenient este că efectul lor este doar pe termen scurt și dau dependență, ceea ce ne motivează și chiar ne împinge să revenim zi de zi pentru o „tură“ cu bicla.


Freelancer versus angajat

Se spune că pentru a deveni un liber profesionist cu normă întreagă îți trebuie în primul rând să ai un scop precis, clar, bine definit. Iar pentru a te lansa în așa ceva e bine ca încă de la început să știi câte ore ești dispus să lucrezi și câți bani dorești sau mai bine zis trebuie să îți aducă acest timp petrecut muncind ca freelancer, astfel încât acest stil de muncă să fie viabil pentru tine.

Freelancer versus angajat

Deoarece scopul oricărui liber profesionist este să-și adune cât mai repede clienți, experții spun că pentru a porni ca liber profesionist ai nevoie de trei strategii principale:
• Trebuie să oferi ceva;
• Ai nevoie de cineva care să fie interesat de oferta ta;
• Îți trebuie o modalitate de a capta atenția lor, astfel încât să devină interesați de oferta ta.
Cred că multor persoane le este frică să pornească pe acest drum tocmai pentru că se tem de riscuri. Potrivit expertului în marketing pe internet Mike Shreeve, există evident riscuri în a fi liber profesionist, dar nu este mai riscant decât a avea un loc de muncă tradițional, unde totul se joacă pe o singură carte. Nu este exclus ca mâine să ne pierdem locul de muncă și atunci, neavând alternativă, ne confruntăm cu o traumă.
Pierderea locului de muncă produce o traumă similară cu cea produsă de divorț sau chiar moartea cuiva apropiat. Stadiile acesteia sunt: șocul, negarea, furia, depresia, acceptarea. Depresia apare aproape inevitabil în momentul în care realitatea pierderii slujbei este în final percepută și se poate manifesta prin anxietate, insomnie sau izolarea de familie și/sau prieteni. Această stare poate dura de la câteva zile la câteva săptămâni. Dacă persistă mai mult de trei săptămâni, este indicat să apelați la un ajutor specializat.
Ultimul stadiu este acceptarea. Timpul necesar acceptării pierderii slujbei variază de la o persoană la alta. În acest stadiu oamenii încep să gândească în perspectivă și să-și facă planuri alternative.
Pentru a nu fi nevoiți să ne confruntăm cu aceste „neplăceri“, este bine să avem întotdeauna un plan de acțiune suplimentar, complementar – așa-zisul plan B.
Lucrând ca angajat atât în sectorul privat, cât și în sectorul de stat, multă vreme am evitat să-mi asum riscul și provocarea de a mă lansa ca freelancer.
Nu zic că mi-a fost ușor, dar cred că a meritat. Ca liber profesionist trăiesc fiecare clipă cu intensitate maximă, mă bucur chiar și de cele mai mici și neînsemnate succese, și, cu toate că nu mă gândesc la venituri, ci mai degrabă la rezultate, nici banii nu mă ocolesc.
Între timp mi-am dat seama de câteva diferențe majore între felul de a fi al angajatului și al liber profesionistului.
Cred că în primul rând este vorba de mentalitate. Mentalitatea unui freelancer e total diferită de cea a unui angajat și, trebuie să recunoaștem, rezultatele sunt pe măsură.
Venitul este un aspect foarte important al fiecăruia dintre noi. Pe când veniturile angajatului sunt de cele mai multe ori constante, fără a exista o corelație sănătoasă și foarte necesară între rezultatele obținute și salarizare, în cazul unui liber profesionist, salariul său depinde de rezultatele muncii lui. Astfel el va fi stimulat în permanență să obțină rezultate cât mai bune, să se pregătească, să studieze, să analizeze etc. încontinuu, căci orice greșeală sau neglijență se va reflecta direct în încasări.
Potrivit mentalității angajatului, salariul (venitul lunar) vine oricum, este în general constant și nu stimulează performanța, iar dacă se întâmplă ca stimulentul material să atingă totuși o valoare măricică, evident că vor fi recompensate mai degrabă cei angajați pe bază de pile, și nu cei care sunt mai conștiincioși și își fac treaba. Prin urmare, angajatul devine tot mai nepăsător și indolent în privința nevoilor celor pe care este plătit să-i servească. Astfel acesta va munci fără tragere de inimă, doar cât să nu fie pedepsit sau, în caz extrem, dat afară.
În schimb liber profesionistul trăiește din banii proveniți de la clienții săi. Astfel că principala sa preocupare este satisfacția clienților. Deci scopul oricărui liber profesionist va fi să ofere servicii de calitate, ceea ce va duce la creșterea numărului de clienți mulțumiți și, în mod automat, la creșterea venitului.
Dacă tot suntem la venituri, să vedem cum stă treaba și cu impozitul. Robert T. Kyiosaki (autorul cărții „Tată bogat, tată sărac. Educația financiară în familie“, apărută la Editura Curtea Veche, nu degeaba ajunsă la ediția a IV-a în limba română) explică diferențele dintre angajații cu veniturile gata impozitate și antreprenorii sau liber profesioniștii care cheltuie o parte din veniturile obținute și plătesc impozit doar pe ceea ce a rămas necheltuit, în litera Codului Fiscal. În ceea ce privește angajatul, el nu are această posibilitate, deoarece impozitul său este reținut chiar înainte ca banii săi să fie virați în cont. Prin creșterea numărului de liber profesioniști crește și consumul, iar odată cu creșterea consumului apar noi locuri de muncă. Deci chiar și societatea are de câștigat de pe urma noastră.
Consider că un aspect foarte important este legat de atitudinea față de muncă. Pe când de regulă angajatul se preface că muncește („muncesc cât să nu fiu dat afară“), iar angajatorul de regulă se face că îl plătește („îi dau doar atâți bani cât să nu plece“) insatisfacția muncii este inevitabilă. Relația angajat-angajator se degradează pe zi ce trece, iar angajatul nu va simți nicio plăcere în a munci, el va fi în permanență obosit, lipsit de energie, morocănos, nemulțumit. Un liber profesionist în schimb se va implica la maxim, el va pune pasiune în ceea ce face, își va fructifica creativitatea și entuziasmul. Nivelul său energetic va crește pe măsură ce muncește și clienții se simt mulțumiți.
Angajatul este cu atât mai nemulțumit de munca lui, cu cât șefii lui sunt incapabili să-i aprecieze munca și energia investită. Iar această insatisfacție va contribui pe de o parte la scăderea calității muncii, pe de altă parte persoana respectivă poate ajunge depresivă. În schimb liber profesionistul este motivat de satisfacția lucrului bine făcut, iar pe măsură ce va fi mai mulțumit, va fi deschis la soluții noi, la perfecționare continuă, așa cum este și în cazul nostru, al psihologilor, unde există numeroase cursuri de formare continuă.
Și de aici provine și diferența în ceea ce privește motivația.
În cazul angajatului, motivația lui este de a-și economisi cât mai mult propria energie, astfel încât va pierde vremea sau va trage chiulul. El se va preface că muncește, doar frica de pedeapsă îl va mai putea determina să pară „activ“. Cu timpul însă își va da seama că frica lui este total nejustificată, căci șefii nu au o reală putere asupra lui. Și atunci apare indiferența. În cazul în care nu reușește să se detașeze, rămânând blocat în frică, va avea de suferit modul de a gândi și capacitatea de procesare a informației. Din frică ajung să facă lucrurile în mod din ce în ce mai disfuncțional.
În cazul unui freelancer putem vorbi despre o motivație intrinsecă. Motivația vine din interior, din simpla dorință de a reuși și a face lucrurile cât mai bine posibil, astfel încât să obțină aprecierea și mulțumirea clienților. Un client mulțumit va contribui la creșterea gradului de satisfacție al oricărui liber profesionist, care la rândul său va fi din ce în ce mai motivat la creșterea propriului nivel de competență.
O mare diferență este și în privința programului, implicit al timpului liber. În cazul angajatului, care petrece 8 ore la muncă sau chiar mai mult, important este să fie prezent. Timpul petrecut la muncă, și nu rezultatul sau eficiența muncii este cel care primează. În multe locuri există sisteme electronice pe bază de card, care monitorizează ora de intrare și cea de ieșire a angajatului din incintă, dar ce face acolo e mai puțin important. În mod automat se produce scăderea interesului pentru rezultate.
Planificarea orelor de muncă și alegerea programului au avut un cuvânt greu de spus în decizia de a deveni liber profesionist.
Freelancerul este liber, în funcție de necesități, să-și aleagă singur cât și când să muncească. Echilibrul între muncă și timp liber va fi ales autonom, fără ca acest lucru să fie impus din exterior. De pildă eu am ales să fac o pauză la prânz, după modelul siestei din țările mediteraneene. Îmi programez clienții astfel încât să fim mulțumiți cu toții. Consider că pentru mine libertatea de a alege este extrem de importantă, căci în felul acesta devine posibilă menținerea unui echilibru între o viață împlinită atât pe plan profesional, cât și pe plan personal.


Buretele freudian

Imaginea clientului/pacientului întins pe o canapea/un divan, care începe să spună psihanalistului vrute și nevrute este arhicunoscută atât din filme, cât și din cărți.
„Deoarece accesul direct al unui terț la desfășurarea procesului psihanalitic este imposibil, profanul doritor de informații are la dispoziție doar surse indirecte cum ar fi: prezentări de caz realizate de psihanaliști, descrieri literare de tipul romanului, realizate de pacienți sau de analiști, dintre care, în România, este cunoscut Cuvinte care eliberează. Romanul unei psihanalize de Marie Cardinal (Editura Trei), precum și Nu ți-am promis niciodată o grădină de trandafiri de Hannah Green (Editura Trei)...“ (Vasile Dem Zamfirescu)

Buretele freudian

Idolatrizat sau criticat, personalitatea lui Freud a marcat profund epoca sa și, indiferent de formarea și orientarea psihologilor, chiar și acum persistă interesul față de întreaga sa activitate din domeniul psihanalizei.
Sigmund Freud, considerat părintele psihanalizei, este unul din personajele cele mai controversate, dar și cele mai influente ale secolului XX. Freud ne-a lăsat moștenire un nou model al minții, totodată și o nouă înţelegere a fiinţei umane în complexitatea sa. Dr. Sigmund Freud ne-a oferit o nouă abordare integrativă a persoanei umane și este imposibil să nu fim marcați de personalitatea lui.
Chiar dacă unii nu l-au citit deloc, în zilele noastre este foarte trendy să fie evocat cu ocazia conversațiilor mondene, în timp ce ații îl lecturează cu atenţie şi îl contestă cu vehemenţă.
Pentru publicarea operelor lui Freud editurile deja nu mai trebuie să plătească drepturi de autor și, ca să mai câștige un ban, s-au apucat să le reediteze, la Hollywood, pe lângă psihanaliștii specializați pe „vedete“, au apărut și analiști care se ocupă de câinii acestora. Herr Doktor Freud este deci și acum de mare actualitate.
Berggasse 19. Cred că orice psiholog a auzit de această adresă. Chiar și astăzi, Bergasse este o stradă celebră din Viena. Aici a trăit în perioada 1891-1938, deci timp de aproape o jumătate de secol fondatorul psihanalizei.
Iată cum descrie Irwing Stone în cartea sa despre viața lui Freud momentul în care, după luni de căutări al unui apartament de închiriat cu intrare din stradă, Freud ajunge în fața acestei case: „După ce trecu de Tandelmarkt... o luă pe sus, pe Berggasse, Strada Muntelui, numită astfel pentru că era cea mai abruptă din oraș. O urcase adesea... Acum se opri brusc în fața numărului 19. Pe clanța ușii de la intrare atârna un bilet «Zu vermieten – De închiriat». Privi cu luare aminte în susul și în josul străzii: era destul de spațioasă, mărginită de ambele părți de case cu cinci etaje... Lasă impresia unei străzi populate de reprezentanții clasei de mijloc, cu fațadele caselor ornamentate cu sculpturi herculeene... Portarul îl conduse pe scări spre apartamentul liber de la etajul întâi. [...] Locuința i se păru spațioasă. Holul era spațios... Își dădu seama că, în mintea lui, închiriase deja casa.“
Săptămâna trecută am avut plăcerea să petrec două zile la Viena. Verișoara mea, pe care nu o mai văzusem de peste 15 ani, mi-a făcut toate poftele. Pe lângă plimbarea pe malul Dunării, vizitarea expozițiilor din faimosul Leopold Museum din cartierul Muzeelor, unde sunt expuse opere importante ale lui Egon Schiele și Gustav Klimt, m-a dus și la Berggasse 19, mai exact pe Berggasse 13 și Liechtensteinstrasse 19, deoarece Casa memorială Freud era în renovare.
Broșura atașată biletului ne informează că în perioada în care casa de pe Berggasse 19 este închisă, moving freud museum oferă o incursiune în viața și opera fondatorului psihanalizei cu ajutorul obiectelor originale, filmelor și fotografiilor.
Am așteptat acest moment cu sufletul la gură, mai cu seamă că în urmă cu câțiva ani acest loc memorabil mi-a fost recomandat de unul din mentorii mei, renumitul psihoterapeut doamna profesor Elena Vladislav.
Din păcate, celebra canapea pentru ședințele de analiză a lui Freud a rămas la Londra. Drept consolare există fotografia în alb-negru la scară naturală a celebrei canapele. Aici putem admira doar mobila din sala de așteptare a lui Freud, o colecție de antichități, obiecte personale ale lui Herr Freud, printre care cufărul folosit de Freud în călătoria spre Londra.
Tot aici vedem expuse pagini din lucrările principale ale psihanalizei, atât cele ale lui Freud, cât şi cele ale altor autori şi colaboratori. Găsim primele ediții ale operelor lui Freud, documente cu autografe.
De remarcat este și faptul că în casa de pe Berggasse 19 Sigmund Freud a finalizat una dintre lucrările sale importante – Interpretarea viselor, publicată la Viena în anul 1900.
Tot în acest muzeu, prezentate într-o cameră special amenajată pentru vizitatori, putem vedea filme istorice, unice din viața privată a lui Freud și a familiei sale din anii 1930, comentate de fiica acestuia, Anna Freud.
Înainte de plecare, am vizitat și cealaltă locație, în care există un magazin pentru cadouri și o cofetărie. În spațiul amenajat pe Liechtensteinstrasse 19, pe lângă nenumărate cărți de și despre Freud, se vând și cele mai trăsnite și/sau banale suveniruri, de la caiete, creioane, sacoșe, scrumiere, fotografii etc. până la magneți de frigider cu inscripția „Don’t forget Sigmund Freud!“ sau bureți de vase cu inscripția „Neurose“.
M-a impresionat o fotografie în care Herr Doktor Freud se află în cabinet alături de câinele său Joli. Am cumpărat-o și o voi expune în propriul meu cabinet.
E interesant faptul că Freud și-a dat seama că prezența câinelui la ședințele de terapie avea o influență pozitivă asupra pacienților, câinele era o prezență calmantă, relaxantă asupra tuturor pacienților, mai cu seamă asupra copiilor. Studiile recente au confirmat faptul că Freud a avut dreptate. Cercetările au dovedit că mângâierea unui câine prietenos și calm reduce stresul.
Anumite studii arată că oamenii care au câini trăiesc de obicei mai mult și au nevoie mai puține îngrijiri medicale decât oameni care nu au animale de casă.
Se spune că analizele lui Freud depindeau foarte des de evaluarea pe care câinele chow-chow Jofi o făcea stării mentale a pacientului. În cazul în care se apropia de el un pacient tensionat, era în stare să se îndepărteze foarte mult de el, se refugia chiar și în celălalt colț al camerei. Cu pacienții calmi nu avea probleme, se așeza aproape de ei. În plus, Jofi dădea și semnalul că ședința de analiză s-a încheiat. Când cățelul se ridica și se ducea spre ușa camerei, însemna că ora de ședința a luat sfârșit și Freud se conforma dorinței câinelui.
La Viena circula chiar o anecdotă la adresa lui Freud, făcută pe seama încrederii sale absolute în simțurile precum și în capacitățile uimitoare ale câinelui său. Se spunea că terapia psihanalitică era făcuta, de fapt, de Jofi, care reușea chiar să scrie relatările despre cazurile pacienților marelui medic.
Lăsând gluma la o parte, poate mi-ar prinde și mie bine un astfel de câine, din propria mea experiență consider că un labrador ar fi și mai potrivit.
Cu toate că relația dintre cei doi monștri sacri ai psihologiei, Carl Jung și Sigmund Freud, discipolul preferat și maestrul, nu a fost lipsită de tensiuni, s-a produs chiar ruptura, închei printr-un citat impresionant din capitolul dedicat lui Freud din cartea autobiografică a lui Jung, Amintiri, vise, reflexii:
„Realizarea cea mai mare a lui Freud a constat fără îndoială în faptul că și-a luat în serios pacienții
care sufereau de boli nervoase, pătrunzând în psihologia lor specifică și individuală. A avut curajul să lase cazuistica să vorbească, penetrând în acest chip în psihologia individuală a bolnavului. Vedea, ca să zicem așa, cu ochii pacientului și a ajuns astfel la o înțelegere mai adâncă a bolii decât fusese posibil până atunci. În această privință era obiectiv, fără idei preconcepute și dădea dovadă de curaj, ceea ce-i îngăduia să depășească o mulțime de prejudecăți. Aidoma unui profet din Vechiul Testament, și-a propus să demoleze zeii falși... și să dezvăluie fără milă putreziciunea sufletului contemporan, scoțând-o la lumina zilei... Prin recunoașterea visului ca sursă primordială de informare asupra proceselor din inconștient, a smuls trecutului și uitării o valoare care părea pierdută iremediabil. A demonstrat empiric existența unui psihic inconștient, care nu fusese prezent înainte decât ca postulat filosofic.“

Surse:
Gay P., Freud – O viață pentru timpul nostru, Editura Trei, 1998
Jung C. G., Amintiri, vise, reflexii, Editura Humanitas, 1992
Stone I., Turnul nebunilor – Viața lui Freud, Editura Orizonturi, 1971
Zamfirescu V. D., Introducere în psihanaliza freudiană și postfreudiană, Editura Trei, 2007
Chow Chow, câinii terapeuți ai lui Sigmund Freud



Efectul „hipnotic“ al trandafirului de Damasc

Trandafirul, simbol al iubirii, frumuseții și purității, a fascinat dintotdeauna oamenii. Această floare cu un parfum îmbibător, catifelat și feeric, învăluită în mister, a fost sursă de inspirație pentru mulți artiști. Leac de sănătate și izvor de frumusețe, ale cărui calități terapeutice erau cunoscute încă din Antichitate, a fost folosit și ca ingredient în vechile ritualurile magice. Pe lângă ceai, ulei, esență, apă de trandafiri, din această floare înmiresmată se obține și delicata dulceață, care răsfață papilele gustative.

Efectul hipnotic al trandafirului de Damasc

Această floare învăluită în mister este prezentă în mai toate mitologiile lumii antice: de la romani, greci, persani, până la mitologia indiană și chiar aztecă. De-a lungul timpului s-au spus numeroase legende și povești în legătura cu apariția trandafirilor pe Pământ.
Puterea tămăduitoare a trandafirilor se trage din parfumul lor suav, care atenuează stările de anxietate, ameliorează depresiile, alungă stresul, durerile de cap, conferă o stare de armonie și de pace interioară, combate insomnia și iritabilitatea. Într-un cuvânt ne ajută să ne simțim bine, ne dă o stare de bine.
Trandafirii se găsesc într-o multitudine de culori, soiuri și transmit tot atâtea mesaje. Iată câteva simboluri: trandafirii roșii semnifică dragoste; cei roz, rafinament și delicatețe; trandafirii albi sunt un simbol al purității, inocenței și sincerității. În ceea ce privește trandafirii galbeni, semnificația lor diferă de la o cultură la alta: în lumea orientală ei simbolizează înțelepciunea și prietenia, iar în lumea europeană, gelozia sau trădarea. Trandafirul portocaliu simbolizează entuziasmul, dorința, pasiunea și emoția.
Dintre nenumăratele legende despre trandafiri m-a impresionat foarte mult povestea persană legată de apariția trandafirului roșu. Potrivit acesteia, o privighetoare s-a îndrăgostit de un trandafir imaculat de alb. Privighetoarea l-a îmbrățișat atât de strâns, încât spinii trandafirului i-au străpuns inima, iar sângele privighetorii a colorat trandafirul în roșu. Tot de această poveste persană s-a folosit ca sursă de inspirație și Oscar Wilde când a scris povestea Privighetoarea și trandafirul.
Potrivit unor studii recente realizate in Japonia, trandafirii roșii, pe lângă farmecul lor aparte, induc efecte de impact la nivelul creierului uman.
Obiectivul acestui studiu era identificarea efectelor pe care le are simpla percepție a trandafirilor în aria optică a omului. La această cercetare au participat 15 subiecți de sex feminin, cu vârsta medie de 22 de ani. Aceștia au fost rugați să privească, timp de 3 minute, la un buchet de 25 de trandafiri roșii, așezați într-o vază de sticlă. Rezultatele studiului au fost surprinzătoare: s-au înregistrat efecte fiziologice asupra cortexului prefrontal (reacții determinate prin spectroscopie). Cu ajutorul acestui procedeu a fost evaluată concentrația de oxihemoglobină, în ambele cortexuri prefrontale. Între timp, prin observarea variabilității frecventei cardiace, au fost măsurate efectele care au influențat activitatea sistemului nervos vegetativ.
În urma acestor argumente, s-a stabilit că stimularea vizuală folosind trandafirii roșii induce relaxarea psiho-fiziologică, prin urmare are loc scăderea frecvenței cardiace, se instaurează o senzație de confort și relaxare, se îmbunătățește starea de spirit și se instalează starea de destindere.
O specie aparte de trandafir este Rosa Damascena Trigintipetala. Deși florile roz ale acestui trandafir de Damasc nu sunt atât de spectaculoase, sunt foarte parfumate și se obține cu 30% mai mult ulei esențial decât din oricare alt trandafir din familia damascenelor. Pentru producerea uleiului esențial și a apei de trandafir, Rosa Damascena Trigintipetala se cultivă în Bulgaria (Kazanlâk), Iran (Kashan) și Turcia (Isparta).
Pentru stabilirea efectelelor trandafirului de Damasc asupra sistemului nervos central s-au efectuat o serie de studii farmacologice. Potrivit acestora, tinctura florilor de trandafiri are un efect de relaxare, anti-depresiv. Totodată Rosa Damascena conține numeroși compuși, între care și flavanoide, substanțele care dau culoarea roșie a petalelor, și care în mod evident au efect „hipnotic“, adică de relaxare.
Am avut ocazia să constat aceste lucruri atât în timpul culesului de trandafiri din localitatea Rozovo, lângă orașul Kazanlâk din Bulgaria, cât și acasă, și chiar în cabinetul meu de psihologie.
Din momentul în care am ajuns acasă, am scos din uz toate aparatele de aromatizat camera și am așezat mici coșulețe cu petalele Rosa Damascena Trigintipetala la uscat. În afară de mine și soțul meu, chiar și clienții mei de astăzi au fost mult mai relaxați, iar la finalul ședințelor au plecat mai veseli și mai încrezători, pentru care cu siguranță că au ajutat și trandafirii.
Pentru o stare de bine vă recomand o excursie în Grădinile de trandafiri din Bulgaria, de unde vă veți întoarce cu multe experiențe inedite, un coș plin cu Rosa Damascena și o stare generală de bine.



Ritualul speranței

Cu ocazia fiecărei convorbiri telefonice sau întâlniri cu mătușa mea mă asigură pe un ton încrezător că atunci când va câștiga la loto va face cutare lucru, bineînțeles că și eu voi beneficia din plin de acest câștig mult așteptat. Eu dau din cap aprobator și rostesc câte un „Da, abia aștept...“, fără prea multă convingere. După care fac repede socoteala că dacă pur și simplu ar renunța să mai joace săptămânal la loto, ar economisi circa 50 de lei pe lună, ceea ce pentru un pensionar nu-i de colo.
În mod rațional aceasta ar fi soluția.

Ritualul speranței

De curând însă am citit în cartea Humble Pi de Matt Parker că „oamenii joacă la loterie nu pentru câștigul preconizat, ci pentru a-și permite să viseze.“ Și atunci am înțeles un lucru. Pentru multe persoane care au o viață destul de monotonă, cu venituri modeste, aceasta este singura cale pentru a reuși să mai viseze la câte ceva. La o locuință mai bună, la o mașină, la o vacanță sau poate la un loc de veci mai bun. Fără această oportunitate viața lor ar fi mai săracă.
Căci și Sigmund Freud spunea că „omului îi trebuie un vis ca să suporte realitatea“.
Al doilea lucru pe care l-am înțeles de curând mai bine este importanța majoră pe care o au ritualurile. Într-una din cărțile mele preferate, Micul prinț de Antoine de Saint-Exupéry, vulpea îi spune micului prinț:
 
– Dacă nu știu când vii, nu voi ști niciodată la ce oră să-mi pregătesc inima. E nevoie de ritualuri.
– Ce este un ritual?, zise micul prinț.
– E ceva cu totul uitat, spuse vulpea. Este ceva care face ca o zi sa fie diferită de alte zile, o oră de alte ore.

Pentru mătușa mea și alte câteva prietene din bloc, a cumpăra biletul pentru următoarea extragere este un ritual. În fiecare săptămână se duc pe rând în aceeași zi și aproximativ la aceeași oră – fie vară, fie iarnă – la aceeași agenție de loto. Extragerea este tot un ritual, este urmărită în direct de toți amatorii de loto din bloc, prin rotație în casa uneia din ele, astfel încât este și un bun prilej pentru socializare. Și tocmai datorită ritualurilor legate de acest eveniment am încredere în mătușa mea și nu îmi fac griji că își poate pierde controlul asupra impulsurilor și va ajunge o dependentă înrăită a jocurilor de noroc.
Potrivit lui Robert Custer, autorul cărții Când norocul ne ocolește. Ghid pentru jucătorii compulsivi și familiile lor, cred că ea se încadrează în categoria jucătorilor care joacă pentru plăcere și oportunitate spre a visa.


Gena călătorului

Unii oameni nu pot sta locului, au nevoie să iasă din casă, să iasă din localitatea în care trăiesc, să plece și să exploreze locuri necunoscute, sunt în căutarea de noi destinații. Alții în schimb nu simt nevoia nici măcar să iasă din casă, ei se mulțumesc să rămână, chiar până la sfârșitul vieții, în locul unde s-au născut. Mărul discordiei poate să apară dacă unul din parteneri/soți face parte din prima categorie, iar al doilea din cei care se mulțumesc să stea acasă.

Gena călătorului

Din fericire ambii mei părinți erau dornici să cunoască lumea, atât cât le permitea regimul comunist. În tinerețe cutreierau munții și orașele din România, iar tata a avut chiar șansa să ajungă în numeroase țări. În copilărie, în ciuda faptului că nu aveam mașină, în fiecare duminică, căci și sâmbăta se muncea și învățam la greu, plecam într-o excursie, o drumeție mai mică sau mai mare. Locuind în Brașov, acest lucru era practic foarte simplu, găseam cu ușurință locuri noi de exploatat. În ciuda regimului în care am crescut, pot să zic că am avut o copilărie fericită.
În timpul copilăriei îmi plăcea foarte mult să petrec timpul la bunicii mei, atât la cei materni, cât și la bunicii paterni. Aceștia din urmă aveau o casă la Sfântu Gheorghe, cu o grădină imensă. Relația între bunicii mei, „Oma“ și „Opa“, era foarte armonioasă. Îmi plăcea foarte mult să ascult poveștile bunicului. Înaintea primului Război Mondial a terminat medicina veterinară la Viena, după care a venit în Transilvania, s-a căsătorit cu bunica mea și s-a stabilit într-un sătuc. Visul lui dintotdeauna a fost să devină geograf și să cutreiere lumea. Dar n-a fost să fie. În cele din urmă și-a ales o meserie care i-a permis să trăiască relativ bine. Până la instalarea regimului comunist, bunicii se duceau anual în vizită la Viena, apoi s-au mulțumit să răsfoiască împreună cărțile, jurnalele de călătorie strânse de-a lungul anilor. Aveau o bibliotecă imensă, preponderent cu cărți care aveau legătură cu călătoriile. Din fericire majoritatea lor le-am păstrat și se află acum în casa noastră.
Din câte îmi aduc aminte, bunicul era în primul rând fascinat de Orient, visa să ajungă cel puțin la Istanbul sau chiar și mai departe, poate la Teheran sau Darjeeling. Din păcate a ajuns doar până la Constanța. Dar măcar a văzut Marea Neagră.
Navigând pe internet, aseară am aflat că nevoia arzătoare a unora dintre noi pentru a explora ar putea avea o explicație genetică. Cercetătorii au descoperit de ce unii oameni sunt mai aventuroși.
Potrivit unor oameni de știință, se pare că aceste persoane s-ar putea să fie programate în acest fel, adică să aibă așa-numita „gena călătorului“.
Svante Pääbo, directorul Institutului Max Planck pentru antropologie evolutivă din Leipzig, Germania, care încearcă să folosească genetica pentru a studia originile omului, afirmă că „Nici un alt mamifer nu explorează alte teritorii așa cum face omul. Noi încălcăm frontierele. Căutăm teritorii noi chiar și atunci când avem resurse suficiente acolo unde suntem. Animalele nu fac acest lucru... În toate astea există un fel de nebunie. Navigând pe ocean, fără să ai nici cea mai vagă ideea a ce ar putea fi pe partea cealaltă. Iar acum mergem spre Marte. Nu ne vom opri niciodată. De ce?“
Într-adevăr: de ce? Pääbo și alți oameni de știință care și-au pus această întrebare sunt ei înșiși exploratori, deschizători de drumuri. De unde apare această „nebunie“ pentru a explora? Ce anume ne-a condus dincolo de Africa și de Lună?
Potrivit unor cercetători de renume, nevoia inerentă de a călători poate fi asociată cu o singură genă.
Evident că unii cercetători mai sceptici, printre care Kenneth Kidd de la Universitatea Yale, se îndoiesc în legătură cu capacitatea unei singure gene de a fi responsabilă pentru asta.
Cu toate acestea, cercetările confirmă existența „genei călătorului“ – mutație a unei gene care controlează nivelul dopaminei, DRD4-7R, corelată cu o curiozitate și o agitație mai ridicată, este prezentă la aproximativ 20% din populația globului.
Cercetătorul David Dobb spune că purtătorii acestei gene „sunt mai predispuși să-și asume riscuri, să exploreze locuri noi, idei controversate, să experimenteze cu mâncăruri, relații, droguri sau oportunități sexuale“.
În preistorie această genă a ajutat omul primitiv să migreze din Africa către celelalte continente,
iar în zilele noastre este răspunzătoare pentru stilul de viață al popoarelor nomadice.
Pentru mine acest lucru are o însemnătate concretă în viața reală, căci, fiind purtătoarea acestei informații genetice, dispun de o plăcere nestăvilită de a călători.


Creierul neliniar

Care din situațiile de mai jos v-ar supăra mai tare?
 
a. În drum spre piață, fără să vă dați seama, v-a căzut din buzunar o bancnotă de 100 de lei.
b. Înainte să vă cumpărați televizorul mult dorit, prețul acestuia s-a mărit de la 2849,99 la 2949,99 lei.

Deși în ambele situații ați pierdut aceeași sumă de bani (100 de lei), prima situație pare mai supărătoare deoarece pe o scală logaritmică distanța de la 0 la 100 e mai mare decât de la 2849,99 la 2949,99. Și tocmai scala logaritmică definește modul în care creierul nostru percepe mediul înconjurător.

Creierul neliniar

Așa cum un copilaș cu creierul încă neinfluențat de liniaritatea matematicii predată în școli zice că 3 e la egală distanță față de 1 și 10, nici noi, adulții, nu percepem un flux dublu de lumină dacă mai aprindem un al doilea bec, identic cu primul. Tocmai din cauza neliniarității procesării informației putem reacționa la o paletă foarte largă de stimuli - de la bârfele șușotite de vecinele din fața blocului, trecând prin zgomotele cotidiene ale rotopercutorul până la basul dat la maxim de un DJ la un concert, putem scoate fără efort informația din aceste sunete, indiferent de volumul lor (evident, între anumite limite condiționate de fiziologia organelor de simț).
Psihofizica (disciplina care, printre altele, analizează domeniul percepției senzoriale umane) ne-a demonstrat că pentru supraviețuirea unei specii este necesar ca prelucrarea informațiilor din mediul înconjurător să fie cât mai eficientă, cu alte cuvinte să fie cât mai puțin sensibilă la erori datorate zgomotelor și distorsiunilor inerent apărute în canalul de transmisie a informațiilor de la organele senzoriale până la creier. Iar maparea logaritmică a valorilor percepute tocmai asta face: minimizează erorile în percepție.
Numerele au fost importante pentru supraviețuirea omului primitiv, pentru că de exemplu trebuia să știe dacă este confruntat de un leu sau mai mulți. Însă, pentru optimizarea prelucrării informației și, în consecință, a lua decizia „luptă sau fugi“ într-un timp cât mai scurt, perceperea pe scală logaritmică a numerelor oferă un avantaj evolutiv: pentru omul primitiv a fost mai important să știe dacă în fața lui sunt 5 lei sau doar 3, decât să știe dacă sunt 100 sau doar 98 de cerbi în cireada pe care o urmărea în timpul vânătorii.
Reprezentarea logaritmică a numerelor se poate observa și astăzi la membrii izolatului trib Mundurucu de indigeni din pădurea amazoniană, ceea ce demonstrează că noi plasăm numerele în mod echidistant pe axa numerelor naturale pentru că așa am învățat la școală, și nu pentru că acest lucru ar fi natural.



Divorțul, copilul și ADHD

O fată de 12 ani (căreia să-i spunem Maria), era o „pacoste“ atât pentru părinții ei, cât și pentru profesori. Nu era deloc atentă nici acasă, nici în clasă. Părea că este „ruptă din context“. Ea uita să-și facă lecțiile, îi deranja pe ceilalți copii din clasă, vorbea fără să fie întrebată. Își uita adesea caietele, cărțile acasă, pierdea creioane, stilouri, bani, chiar și cheia de acasă. Era un copil hiperactiv și din istoricul ei se contura că acest lucru era probabil modul ei de a reacționa la stresul din viața sa.

Divorțul, copilul și ADHD

Părinții Mariei au divorțat când ea avea aproape șase ani. Ea a rămas în custodie comună, o săptămână stătea la mama, iar alta la tata. După un timp ambii părinți s-au recăsătorit și au avut câte un copil din aceste mariaje. Cei doi părinți s-au dovedit a fi implicați și iubitori. Cu toate că în viața Mariei nu a avut loc nicio traumă majoră, existau multe lucruri stresante, au avut loc multe evenimente, schimbări care au afectat-o.
Violet Oaklander afirmă că, pentru a supraviețui, a crește, a face față necesităților, „fiecare copil dezvoltă un anumit proces [...], un fel de a fi“.
Maria a ales acest mod de „rupere din context“, tocmai pentru a se proteja împotriva neplăcerilor provocate de anumite situații și sentimente. Cu trecerea timpului, dacă nu este ajutată de părinți, de psihoterapeut, poate și de medicație, deci în lipsa intervenției, ea ar putea să recurgă la alte moduri, să-i spunem mai adolescentine, de a se rupe din context, cum ar fi de pildă să ia droguri, iar mai târziu, ca adult, să bea alcool.
Divorțul, separarea sunt schimbări care afectează puternic orice copil. Copiii se învinovățesc adesea pentru orice lucru cu consecințe neplăcute care le afectează viața. Asta se întâmplă și în cazul divorțului.
Cu siguranță că Maria nu a reușit să înțeleagă acest sentiment vag, de vinovăție, iar evenimentele care au urmat divorțului, ca recăsătoria, nașterea fratelui sau surorii vitrege, faptul că trebuia să se ducă de colo-colo ca să locuiască cu câte un părinte, au condus la un amalgam de sentimente. Pe de o parte ea era bucuroasă, fericită că își vede câte un părinte, o soră sau un frate, dar totodată e posibil să fi apărut și gelozia, furia, tristețea.
„Sentimentele amestecate le produc confuzie copiilor, iar aceștia vor încerca să le evite și să le îndepărteze. Ei le pot manifesta pe cele bune, din moment ce acestea aduc aprobarea adulților. Dar sentimentele negative fierb la foc mic în interiorul lor și cauzează o diversitate de simptome și comportamente inadecvate. Părinții trebuie să știe că au nevoie să găsească moduri de a-i ajuta pe copii să exprime acele sentimente negative, rele, urâte, fără să-l facă pe copil să se simtă că este rău sau să se simtă vinovat că le exprimă.“ (Violet Oaklander)
În cazul în care aceste sentimente nu sunt exprimate, corpul încearcă să se debaraseze de energia blocată și astfel copilul începe să se comporte în mod problematic.
Cred că simptomele de ADHD ale Mariei se datorează tocmai presiunii făcute de organismul ei, care tinde în permanență spre starea de echilibru, și împinge afară sentimentele blocate.
Deși întâmpină o serie de dificultăți: adulți sunt nerăbdători cu astfel de copii hiperactivi, țipă la el, nu are mulți prieteni, adesea se simte umilit de etichetele care i se pun, se simte prost că nu poate învăța la fel ca ceilalți, imaginea lui de sine aste de regulă una foarte slabă, „dar el se luptă să supraviețuiască într-o lume care îi pare dură și nedreaptă“ (Violet Oaklander).

Bibliografie:
Violet Oaklander: Comoara ascunsă, Editura Herald, București, 2018
Violet Oaklander: Ferestre către copiii noștri, Editura Herald, București, 2013



De veghe în grădina de trandafiri

Lehliu Gară. Cu mult timp în urmă, pe când eram studentă la fizică, mergeam adesea cu „nașul“ la mare. Deși între București și Mangalia trenul s-a oprit în multe stații, Lehliu Gară nu trecea neobservat. Și a continuat să fie un punct de referință al „evadărilor“ mele la mare...

De veghe în grădina de trandafiri

La sfârșitul acestei săptămâni am ajuns din nou la Lehliu Gară. Însă nu în drum spre Marea Neagră, ci în drum spre Spitalul de psihiatrie de la Săpunari, unde am avut șansa să particip la un workshop ținut de doamna doctor Simona Trifu, un exemplu de om sensibil, profund, având un bagaj vast de cunoștințe, de la care putem învăța foarte multe. Spitalul din Săpunari, foarte aproape de Lehliu Gară, e un loc liniștit, cu o curte măricică, unde se plimbă bolnavii în halate trase peste pijamale, căutând companie sau pur și simplu fumând câte o țigară. Această tihnă este din când în când întreruptă de zgomotul salvării și urletele unui viitor pacient al acestui loc. E locul în care pacienții „cronici“ revin și se simt ca acasă. Auzim adesea spunând „Aici, la noi, la Săpunari...“ Pentru unii din ei este singurul loc în care se simt bine, acceptați, în care au ce să mănânce și uneori, chiar să și fumeze.
În drumul spre București, mi-am amintit de cartea lui Hannah Green, Nu ţi-am promis niciodată o grădină de trandafiri. O carte tulburătoare în care Deborah, eroul principal, trăiește în propria ei lume aparte, un loc strălucitor din care nu lipsesc zeițele, zeii şi pajiştile verzi. Această tânără şi-a pierdut contactul cu realitatea, cu această lume aspră și sfidătoare, evadând în vis și fantezie. Întoarcerea ei, cu ajutorul doctoriței, în lumea noastră, a oamenilor „normali“ oferă o rază de speranţă acelora care, refuzând viața brută, nemiloasă, s-au refugiat în propria lor lume.
Nu ţi-am promis niciodată o grădină de trandafiri promite deopotrivă o provocare pentru cititorul care poate să scruteze suferinţa bolii mintale şi să o recunoască drept ceea ce este, fără teamă sau aversiune. Este un roman inteligent şi mişcător despre cei unu din zece oameni care trebuie să lupte pentru a păstra contactul cu realitatea. Dar el oferă totodată speranţă victimelor bolii mintale, şi face o pledoarie impresionantă pentru înţelegere şi compasiune faţă de cel care suferă.“


Amintiri, vise, reflecții

Volumul autobiografic al lui Jung, Amintiri, vise, reflecții este cartea care m-a îndemnat spre psihologie. Țin minte că eram librar la Humanitas când a apărut traducerea în limba română. Am citit-o pe nerăsuflate și mi-a marcat întreaga existență. Iată câteva rânduri din acest document unic, în care Jung mărturisește că chiar și puținele evenimente exterioare relatate în carte capătă semnificație doar raportate la evenimentul interior marcant al vieții lui, și anume întâlnirea conștientului cu inconștientul.

Amintiri, vise, reflecții

La începutul Prologului mărturisește că: „Viața mea este povestea unei realizări de sine a inconștientului“. Apoi, iată cum se încheie Prologul:
 
Viața am asemuit-o întotdeauna unei plante care trăiește din rizomul ei. Viața sa propriu-zisă nu este vizibilă, ea își are sălașul în rizom. Ceea ce devine vizibil deasupra pământului durează doar o vară. Apoi se ofilește – o apariție efemeră. Dacă ne gândim la devenirea și dispariția infinită a vieții și culturilor, ni se conturează impresia unei deșertăciuni absolute; dar eu n-am pierdut niciodată sentimentul perenității vieții sub etema schimbare. Ceea ce se vede este floarea, ea este cea care dispare. Rizomul dăinuie.
În fond, merită să fie povestite numai acele evenimente ale vieții mele în care lumea nepieritoare a irupt în cea efemeră. De aceea vorbesc cu precădere despre trăirile interioare. Din ele fac parte visele și închipuirile mele, care formează în același timp materia originară a muncii mele științifice. Ele au fost asemenea bazaltului incandescent și topit, din care se cristallzează piatra ce urmează a fi prelucrată.
În fața evenimentelor interioare, celelalte arnintiri pălesc – călătoriile, oamenii și lucrurile înconjurătoare. [...] Amintirea faptelor exterioare ale vieții mele s-a estompat în cea mai mare parte sau a dispărut. Însă întâlnirile cu cealaltă realitate, coliziunea cu inconștientul, mi s-au întipărit
în memorie și nu mai pot fi șterse. Acolo a fost întotdeauna abundență, a fost întotdeauna bogăție, și orice altceva a trecut pe un plan secundar. [...]
Tot sub semnul experienței lăuntrice au stat și evenimentele care au venit spre mine din exterior [...]. Circumstanțele exterioare nu pot înlocui experiențele interioare. De aceea, viața mea este săracă în evenimente exterioare. Nu pot istorisi multe despre ele, căci mi s-ar părea ceva vid și lipsit de substanță. Eu mă pot înțelege pe mine doar prin întâmplările lăuntrice. Ele reprezintă specificul vieții mele și de ele se ocupă „autobiografia“ mea.

În ciuda faptului că nu este o lectură ușoară, am citit cu mare drag această carte, în care Jung împărtășește cu sinceritate trăirile sale interioare, și o recomand cu aceeași căldură tuturor celor care sunt dornici de o aventură interioară. Cartea m-a ajutat să pricep mai multe despre mine, să mă cunosc mai bine și, nu în ultimul rând, chiar am început să visez mai mult, sau, mai bine spus, să-mi amintesc mai amănunțit visele.


Seducătorul zeflemist

În cartea Cum să ne purtăm cu personalități dificile, autorii François Lelord și Christophe André prezintă, pe lângă personalitățile „pure“, și câteva personalități „mixte“. Dintre acestea face parte și cea narcisic-histrionică. Să vedem pe scurt despre ce este vorba.

Personalități narcisic-histrionice

Personalitatea narcisic-histrionică arată un comportament seducător, teatral, care dorește cu orice preț să se afle în centrul atenției, caracteristic personalităților histrionice, totodată afișează și sentimentul de superioritate și susceptibilitate al personalităților narcisice.
Putem spune că această personalitate „mixtă“ este aidoma unei vedete care, ajungând într-un spațiu public, de pildă într-un restaurant, face tot posibilul să fie remarcată, are un comportament sexual seductiv și provocator, caracteristic histrionicilor, după care începe să istovească, de exemplu chelnerii, cu un șir lung de pretenții, adresate pe un ton poruncitor, afișându-și superioritatea, atât de caracteristic narcisicilor.
Față de histrionicii 100%, personalitățile narcisic-histrionice sunt mai hotărâte și sunt într-o măsură mai mică influențabile. Totodată, față de narcisicii puri, acestea au o stimă de sine mai redusă și sunt mai dependente de atenția celor din jur.


5 pași spre fericire

Printre întrebările pe care ni le adresăm la începutul fiecărui an și la care sperăm să găsim răspunsul, pentru a-l pune în practică încă din primele zile ale anului este: „Cum pot trăi mai bine astfel încât să am o viață fericită, împlinită.“

5 pași spre fericire

Iată câteva recomandări în acest sens:

1. Să învățăm să prețuim viața
Nimănui nu-i place să-și ia rămas bun de la o persoană care îi este dragă. Cu toate acestea despărțirile sunt inevitabile. Ținând cont de acest lucru, putem să ne schimbăm atitudinea adoptată față de viață, ceea ce implică recunoașterea și acceptarea faptului că în cele din urmă toate au un sfârșit. Acest lucru ar trebui să ne îndemne să ne trăim viața din plin, ar putea să ne motiveze la o viață mai bună în care să ne bucurăm de fiecare clipă. După cum spunea și Shakespeare:
 
Amintește-ți: înainte să vorbești, ascultă. 
Înainte să scrii, gândește. Înainte să rănești, simte.
Înainte să urăști, iubește. Înainte să renunți, încearcă. 
Înainte să mori, trăiește.


2. Să învățăm să îi iertăm pe alții
Chiar și între membri de familie foarte apropiați sau prieteni buni pot apărea resentimente, frustrare sau chiar furie. De cele mai multe ori aceste sentimente sunt minore, dar uneori insultele, dezacordurile sau actele abuzive se pot transforma în rupturi aproape definitive. Astfel se ajunge ca oamenii să poarte ranchiună, să aibă resentimente pe tot parcursul vieții. Iar acest lucru nu este sănătos. Nu este sănătos mai ales pentru cel care a fost rănit. Aici ar putea ca soluția să fie iertarea. Iar iertarea nu este un lucru simplu. Iertarea adevărată înseamnă ruperea legăturii psihologice cu tot ce ține de trecutul dureros. Aici este vorba de acceptarea faptului că nu putem schimba trecutul, ci doar să avem încredere în viitor. Evident că nimeni nu poate fi forțat să ierte. În cazul în care ne simțim pregătiți să facem acest lucru, iertarea ar putea să ajute la vindecarea rănilor și să contribuie la o viață mai fericită.

3. Să învățăm să cerem iertare
Evident că, la fel ca mulți alții, fiecare din noi am făcut lucruri de care nu suntem tocmai mândri. E însă important de subliniat faptul că sentimentul de vinovăție nu înseamnă că suntem persoane rele. Ci, de fapt, ar putea să însemne chiar opusul, căci oamenii răi nu au mustrări de conștiință. A cere iertare este poate la fel de important ca acordarea iertării. Unii oameni consideră că a cere iertare înseamnă slăbiciune sau pur și simplu recunoașterea înfrângerii. A cere iertare este un act personal. Este ceva pe care îl facem pentru că așa considerăm că este corect. Indiferent care va fi răspunsul persoanei căreia ne adresăm, cerând iertare ne ajută să creștem.

4. Să învățăm să fim recunoscători
Cu siguranță că zilnic spunem de zeci de ori „mulțumesc“, este o expresie de rutină, pe care o rostim automat. Rareori se întâmplă însă să ne simțim cu adevărat recunoscători, extrem de rar ne exprimăm cu adevărat recunoștința. Oamenii de știință au arătat că acest lucru ar conduce la creșterea sentimentelor pozitive. Totodată s-a arătat că persoanele recunoscătoare îi ajută mai des pe cei din jur. Majoritatea oamenilor se concentrează pe laturile vieții de care nu sunt mulțumiți decât pe cele pentru care sunt recunoscători. Acordând zilnic câteva minute pentru a experimenta și a ne exprima recunoștința ne poate da un impuls în lupta noastră pentru un trai mai bun.

5. Să învățăm să ne arătăm dragostea
Dragostea este una dintre cele mai puternice forțe din viața noastră. Din păcate oamenii adesea neglijează acest lucru. Atunci când iubim pe cineva de ani de zile e simplu să uităm să-i spunem „Te iubesc“ sau să ne exprimăm afecțiunea pe alte căi. Este o tendință umană faptul că în agitația cotidiană uităm adesea lucrurile cele mai importante. Uneori dragostea este incomodă, alteori ea este stângace. Mulți dintre noi nu prea reușim să ne arătăm afecțiunea. Dar afecțiunea poate fi exprimată în moduri diferite: printr-un compliment, prepararea unei mese, sau pur și simplu trimiterea unui sms sau e-mail. Și pentru că amintirea sărbătorilor este încă vie, uneori dragostea înseamnă pur și simplu a face timp pentru a fi cu cei de care ne pasă.


Promisiuni de Anul Nou

La începutul fiecărui an avem tendința să ne propunem niște obiective pe care să le realizăm în timpul anului care tocmai a început.
Iată câteva din cele mai des întâlnite dorințe, obiective de început de an: Să mă las de fumat. Să nu mai beau alcool. Să fac eforturi să slăbesc. Să nu mai mănânc mâncare de la fast-food. Să fac mai multă mișcare. Să nu mă mai cert cu partenerul. Să nu îmi mai cert copiii. Să fac economii. Să-mi schimb jobul. Să fiu mai liniștit. Să-mi petrec mai mult timp cu familia. Și lista poate continua la nesfârșit...

Promisiuni de Anul Nou

Cred că nu întâmplător la început de an există atâtea „oferte“ avantajoase ale clinicilor de nutriție, modelare corporală sau sălilor de fitness.
La sfârșitul anului suntem conștienți că, în timpul celor două sărbători, vom face excese în ceea ce privește somnul, mâncarea, băutura, cheltuirea banilor etc. În mod conștient ne propunem să aducem schimbări ulterioare în viața noastră tocmai pentru a ne putea bucura din plin de aceste „vicii“, iar prin stabilirea datei de 1 ianuarie pentru începerea schimbărilor, reușim să ne menținem echilibrul emoțional de care avem atât de multă nevoie. Ne permitem să facem excese știind că în curând vom lua măsurile necesare.
Noul an ne sugerează ideea unui nou început, și, ca orice nou început, înseamnă încredere, optimism.
Totodată, trebuie să menționăm că eforturile pentru a face schimbările trebuie să fie continue, și să nu se rezume doar la primele zile ale noului an, tocmai din acest fapt avem nevoie de motivații puternice, pentru a nu renunța la obiectivele propuse.
Promisiunile de început de an ne pot ajuta să ducem la bun sfârșit schimbările pe care ni le propunem, să aducem schimbări în viețile noastre. În dorința noastră de a trăi mai bine putem să facem schimbări în ceea ce privește coportamentul nostru. În caz de reușită, prin faptul că am reușit să ne ținem de promisiuni, crește stima noastră de sine.
Cel mai important lucru este ca decizia de schimbare să izvorască din interiorul nostru, iar Anul Nou este doar un bun prilej de a o pune în aplicare. Aici este vorba doar despre o sincronizare și nicidecum nu reprezintă o motivație în sine. Totodată trebuie să ținem cont și de faptul că promisiunile, rezoluțiile de început de an trebuie să fie în acord cu ritmul nostru de viață.
Dacă ne punem în minte obiective foarte greu de îndeplinit, dacă ne dorim lucruri care necesită „o luptă“ mai aprigă decât ne permite structura noastră psihică sau poate chiar fizică, există toate șansele să ne abandonăm obiectivele chiar după câteva zile, deci nu vom reuși să ne îndeplinim planurile la care am visat atâta vreme. Prin urmare devenim stresați, ne scade stima de sine și rezultatul este catastrofal.
Unii oameni la început de an își propun obiective doar pentru că așa fac cei din jur, așa se procedează, așa e tradiția sau moda. Pentru aceștia superstițiile „Trebuie să încep bine, să fac schimbări, căci așa va fi tot anul“ au o semnificație importantă.
Trebuie să fim foarte atenți să nu renunțăm imediat ce am avut un moment de slăbiciune, suntem oameni, nu roboți, iar situația nu este compromisă. Trebuie să trecem peste acel moment, să continuăm.
Conform specialiștilor, de regulă persoanele care abordează schimbările pe principiul „totul sau nimic“ sunt cele care eșuează.
În consecință aveți grijă: dorința de schimbare trebuie să vină din interior, trebuie să vă concentrați pe obiective, trebuie să vă propuneți obiective realiste și potrivite pentru a le putea duce la îndeplinire.
Persoanele cu o stimă de sine bună, care au încredere în forțele proprii și care consideră că succesul depinde numai de efortul personal au mai multe șanse să-și atingă obiectivele în comparație cu cele cu stimă de sine mai scăzută.
Potrivit unor cercetători de la Universitatea din Hong Kong, îndeplinirea obiectivelor depinde de măsura în care persoanele și le-au propus cred în ele.
Dacă ne propunem schimbări în dezvoltarea noastră personală, odată cu noi se schimbă și lumea din jurul nostru, deoarece se schimbă modul în care o privim. Dacă ne distanțăm mai mult de tendința de a-i judeca pe alții sau de furiile noastre, e posibil ca și lumea să ni se pară mai puțin plină de imbecili.
Aici e pur și simplu vorba de modificarea punctului de vedere.
Iar potrivit lui C. André, această simplă modificare poate conduce foarte repede la consecințe concrete. „În virtutea efectului aripă-de-fluture (teoria aceea care explică că o mică bătaie de aripă la un capăt al lumii poate, din aproape în aproape, să provoace o tornadă la celălalt capăt al ei), să te schimbi îi ajută pe ceilalți să se schimbe: există, de exemplu, o contagiune socială a emoțiilor.“
Există persoane a căror prezență ne oferă siguranță, ne liniștește, ne face să ne simțim bine, ne stimulează și ne face să dăm tot ceea ce este mai bun din noi, fără a face nicio presiune de vreun fel. Aceste persoane au o influență benefică asupra stimei noastre de sine. „Prin acte infime sau manifeste, ele ne hrănesc și ne înalță.“


Ne roade și ne mistuie...

În mai toate culturile lumii există nenumărate legende despre împărați și regi invidioși pe micile „nimicuri“ ale supușilor lor. Pe lângă situația în care suntem mistuiți de invidie față de bunurile materiale, casă, mașină, soț/soție etc. ale celuilalt, putem la fel de bine să fim invidioși pe capacitatea unuia de a fi binedispus, pe fericirea altcuiva, pe succesul său sau pe vacanțele de vis pe care și le permite. Deci invidia nu are neapărat legătură cu posesiunile reale.
Invidia înseamnă acel sentiment dezagreabil pe care îl avem în fața unui lucru – statut, bani, sănătate, recunoaștere și, de ce nu, fericire – pe care îl deține o altă persoană și pe care noi nu îl avem, dar la care râvnim foarte mult. De regulă, suntem invidioși pe persoane de care suntem într-un fel sau altul apropiați sau cu care ne putem oarecum compara. E interesant faptul că rareori se întâmplă să fim măcinați de invidia față de modul de viață, lucrurile pe care le posedă sau și le permit persoanele aflate foarte departe de noi din punct de vedere social.

Ne roade și ne mistuie...

Ce anume conduce la apariția invidiei?
Invidia este strâns legată de o stimă de sine fragilă, această emoție dovedește îndoială de sine. Eșecurile stimei de sine poate conduce la apariția invidiei, când aceasta cedează tentației comparației și competiției. Definiția din Marele dicționar al psihologiei este următoarea:

Invidie – frustrare în raport cu imaginea fondatoare a dorinței, invidia este prima percepție a obiectului în măsura în care subiectul este privat de el.

După Melanie Klein, invidia „este sentimentul de furie pe care îl are un subiect atunci când se teme ca altul să nu posede ceva ce poate fi dorit și să se bucure de el, impulsul invidios tinde să-și însușească acel obiect și să-l strice“.
Klein, care se află printre inițiatorii psihanalizei pentru copii, a acordat invidiei o importanță fundamentală în teoria sa, considerând că are un rol mult mai important decât „invidia de penis“ postulată de Freud, ea manifestându-se în stadiul cel mai precoce ca invidie de sân.
Etimologia cuvântului latin invidia, derivat din verbul invideo, înseamnă a privi pe cineva cu suspiciune, cu ranchiună sau pieziș. Prin legătura sa cu „deochiul“ se confirmă rolul privirii și al unei priviri răutăcioase și dăunătoare.
Cum apare, de ce simțim invidie? Christophe André spune:
 
Apariția invidiei necesită două condiții: în primul rând o comparație socială – defavorabilă – între avantajele noastre și cele ale unei alte persoane, apoi un sentiment de neputință de a obține ceea ce posedă celălalt. Fără acest sentiment de neputință, nu am fi invidioși, ci doar motivați să obținem același lucru... De unde și legătura cu stima de sine: invidiem un lucru pe care nu îl avem, dar numai dacă ne spunem că nu suntem capabili să îl obținem prin noi înșine.

Întrucât provine din problemele legate de stima de sine, invidia creează un cerc vicios. Prin fragilizarea ei se ajunge la comparații sociale neîncetate, și conduce implicit la imaginea unui sine neputincios de a obține ceea ce dorește, ceea ce îl atrage. Și astfel se ajunge la sentimentul de „ratare personală“, pe care îl putem oricând îmbrăca într-o raționalizare de nedreptate socială în cazul invidiei pe succesul altuia. Dar acest remediu nu funcționează aproape deloc și ceea ce este cel mai trist, nu împiedică invidia să revină iar și iar, în plus se adaugă și multă amărăciune.
Atunci când invidia devine un lucru cotidian, obișnuit, stima noastră de sine este devastată, iar noi devenim din ce în ce mai obsedați de avantajele celorlalți.
Cred că pentru a ne elibera de invidie putem să pornim de la vorbele lui La Rochefoucauld, care spunea: „Invidia noastră durează totdeauna mai mult decât fericirea celor pe care îi invidiem.“
Poate fi un început, dar pentru a ne elibera de „otrava“ invidiei sunt necesare eforturi considerabile, căci nu este ușor să transformi invidia în indiferență sau, de ce nu, în bunăvoință!
Cum faci să reușești să te bucuri de reușita altora, mai cu seamă dacă aceasta nu te deposedează de nimic? Nu este ușor, mai ales dacă există probleme cu stima ta de sine. Reprimarea invidiei nu este o soluție. Mai degrabă este bine să o recunoști și să o transformi.
Poate te ajută și stimularea la acțiune, „rețeta“ dată de Christophe André:
 
Să te antrenezi să treci de la invidia agresivă („nu e drept ca nulitatea asta să aibă așa ceva“) la invidia emulativă: „Cum să fac ca să obțin și eu ceea ce îmi declanșează invidia“.


Bibliografie:
André C. (2009) – Imperfecți, liberi și fericiți – Practici ale stimei de sine, Ed. Trei, București
Colectiv (2006) – Larousse – Marele dicționar al psihologiei, Ed. Trei, București