Digul Lacului Morii are o pistă pentru bicicliști, asfaltată, dar nemarcată. În paralel mai există și un traseu pentru bicicliști, cu pământ bătătorit acoperit cu un start de pietriș și nisip. Trecerea de pe pistă pe traseu se face coborând o pantă destul de abruptă, asfaltată. Trecerea bruscă de la asfalt la pietriș este într-un fel stresantă, iar uneori chiar riscantă.
Pedalez de peste 50 de ani, iar în ultimii ani am parcurs cu bicicleta zeci de mii de kilometri, am ceva experiență în mersul cu bicicleta.
În ultimul timp se vorbește foarte mult despre traumă, acest cuvânt fiind folosit atât pentru a desemna un eveniment tragic, dureros, cât și atunci când ne referim la trauma ca la o experiență internă, profund umană.
Potrivit cărții
Anatomia traumei, un eveniment traumatic este acela care „ar trebui să se întâmple mai degrabă rar și să producă o suferință psihică pe termen mai degrabă lung“, cu alte cuvinte evenimentul traumatic este o întâmplare rară care are loc într-un context, stârnește o emoție puternică și are consecințe mai degrabă negative, de tip pierdere.
În cazul evenimentelor adverse putem distinge două categorii:
Există cazuri în care evenimentul poate fi advers, dar să nu se producă pierderi. Dacă ne referim la exemplul de mai sus, coborârea de pe pista de bicicletă pe traseul de bicicliști, care nu este tocmai lină, folosind capacitatea de anticipare a eventualelor pericole, poți acționa din timp și reduce viteza, chiar dacă simți o ușoară dezechilibrare, reușești să ții ghidonul drept și să nu tragi de el. Deci adversitatea ne forțează practic la acțiune, reușim să facem față pericolului. Neexistând consecințe negative, dureroase, de pierdere, noi ne alegem cel mult doar cu o sperietură și efortul depus pentru a face față. „Și atunci nu vom putea numi aceste evenimente de tip traumatic, chiar dacă ele implică de multe ori un pericol, un risc la adresa vieții sau la adresa dezvoltării.“
În al doilea caz evenimentul este advers și se produc și pierderi. În acest caz poate apărea traumatizarea, căci pot exista consecințe serioase și se poate produce suferință fizică.
Și, după cum afirmă Diana Vasile, psihoterapeut de traumă: „Trauma trebuie să aibă urmări. Un criteriu al evenimentului este să aibă urmări de tip pierdere. Și atunci pierderea înseamnă rană fizică sau rană psihică.“
Referindu-ne la exemplul de mai sus, evenimentul este coborârea de pe pista de bicicletă pe traseul pentru bicicliști. Deși nu sunt o persoană care își asumă riscuri mari, coborând pe pantă am accelerat puțin, tocmai pentru a simți mai intens acel sentiment de libertate, de eliberare, ca în cazul coborârii pe schiuri. Ajungând de pe asfalt în zona de pietriș, am simțit brusc cum începe să alunece roata din spate, pentru o fracțiune de secundă mi-am menținut echilibrul, după care m-am trezit pe jos, cu mâinile pe ghidon și frânând cu capul. Am intrat într-o transă, căci parcă timpul se dilata, părea că nu se mai sfârșește. Într-un final m-am oprit, eram foarte aproape de a-mi pierde cunoștința. Eram pur și simplu varză, m-am făcut praf și la propriu și la figurat. Practic am simțit trei trăiri profunde, invizibile, dar pe care le simțeam în fiecare celulă a ființei mele: de neputință, pentru că m-am străduit să îmi recapăt echilibrul și nu mi-a ieșit, de teamă că mă descompun, mă destructurez, că îmi pierd controlul, precum și senzația de a fi vulnerabil în fața celuilalt. Am exersat suficient de mult, atât singură cât și cu mulți clienți, centrarea, concentrarea pe respirație, astfel încât ancorându-mă cu ajutorul respirației în prezent am reușit să rămân conștientă.
În emisiunea garantat 100%, Diana Vasile explică faptul că un accident de circulație, în cazul meu accidentarea cu bicicleta este altfel perceput de cel care este la „ghidon“, adică de mine, și altfel de către soțul meu, șocat oarecum de căzătura mea și altfel de către domnul polițist de la Poliția locală, care întâmplător a văzut toată scena și a fost profund marcat de ceea ce mi s-a întâmplat. Este vorba despre același eveniment, dar cu implicare emoțională diferită.
În acest caz nu am reușit să fac față pericolului, deși e foarte posibil că am folosit la maximum resursele și capacitățile mele. Adversitățile (panta, pietrișul, gropile) m-au forțat să acționez, dar se pare că nu a fost suficient. Resursele și mecanismele mele de reglaj nu au fost de ajuns, ci au fost copleșite de caracteristicile situației în care eram. „Dar de data aceasta există consecințe, nu te mai alegi doar cu sperietura sau cu efortul. Este o sperietură și mai mare, efortul nu a dus la rezolvare, deci ai o pierdere psihologică, ai toate senzațiile ca urmare a impactului, astfel că în corp există urme ale experienței impactului, plus că pot exista și pierderi materiale.“ În cazul meu: urmele de impact pe bicicletă, iar rama ochelarilor s-a deteriorat.
Și atunci putem numi acest eveniment unul traumatic, pentru că el implică un risc la adresa vieții sau cel puțin la adresa reglajului personal și/sau a dezvoltării.
În cazul în care există un eveniment advers, care ne rănește pentru că noi nu am reușit să găsim soluția salvatoare, care să ne protejeze să ne ofere siguranță, putem vorbi de un eveniment traumatic. Iar această atingere care are loc în persoana noastră va genera în interiorul nostru o serie de reacții traumatice, care, până în momentul în care acestea nu vor genera dificultăți de funcționare, nu constituie o problemă.
Prima reacție este deconectarea, blocajul, care stopează funcționarea proceselor psihice. Deseori poate părea că din moment ce nu am murit nu s-a întâmplat mare lucru. Și totuși, s-a întâmplat ceva. „Persoanele traumatizate au continuat să trăiască, dar au trebuit să oprească un pic din dezvoltarea lor.“ Este vorba de a trăi cu acele pierderi ca urmare a evenimentului.
Și atunci vorbim de această ruptură interioară sau durere/ruptură sufletească, care indică cel puțin o sperietură intensă. „Dar în psihic poate însemna mult mai mult. Înseamnă că nu a reușit să găsească o rezolvare bună pentru psihic. Nu a fost competent. Iar acest lucru vine în contradicție cu una din nevoile noastre fundamentale: nevoia de competență.“ Potrivit teoriei autodeterminării, comportamentele noastre sunt generate de trei nevoi umane fundamentale: nevoia de competență, nevoia de relaționare cu ceilalți și nevoia de autonomie.
În cazul meu a avut loc o căzătură, care mi-a amenințat integritatea fizică și psihică, am avut tot felul de julituri, răni deschise sau invizibile, riscam să nu mă mai pot regla, să am blocaje. În corpul meu au apărut cele trei trăiri menționate mai sus: neputință, teamă și vulnerabilitate. Iar psihicul trebuia să facă ceva cu aceste senzații, cu aceste infirmații. Aveam deci o mulțime de informații care s-au transformat în amintiri despre aceea neputință, despre aceea frică, despre aceea vulnerabilitate, într-un cuvânt: despre aceea durere sufletească. „Psihicul trebuie să găsească o formulă prin care să trăiască mai departe cu ele, deși sunt puternice. Consecințele vor fi foarte diferite față de situația în care informația și apoi amintirea sunt pozitive.“ În cazul durerii sufletești, chiar nu-ți vine nici să te gândești la ea, nici să vorbești cu alții despre ea. Cu toate acestea, trebuie să trăiești mai departe, pentru că ești făcut să trăiești mai departe. Și atunci apare un conflict între mecanismele care consideră că informația e prea dureroasă și cele care știu ce să facă cu noile informații. Acest conflict va dura un timp și conduc la așa-zisele consecințe sau reacții traumatice pe termen scurt. Dacă însă acest conflict nu se rezolvă, nu se așază lucrurile și informația nu ajută la învățare, reglare și adaptare cu mediul, atunci apar consecințe pe termen lung. În cazul în care acest proces s-a finalizat cu succes, după o lună nu vorbim de traumatizare. Cred că datorită unor caracteristici de personalitate ca optimismul, încrederea, speranța, temperamentul energic, umorul, și faptul că am perceput situația mai degrabă ca fiind provocatoare decât amenințătoare, precum și faptul că a doua zi am plecat cu avionul într-o excursie m-au ajutat să-mi revin și chiar să „prosper“ în urma evenimentului traumatic.
Iar în ceea ce privește tipurile de câștiguri enumerate de psihoterapeutul Diana Vasile în cartea Trauma familială menționez:
– Schimbări în privința percepției de sine – din victimă am devenit supraviețuitor, mi-a crescut încrederea în sine, mi-am dat încă o dată seama de rezistența și forța mea psihică și fizică.
– M-am ales cu învățarea a noi abilități referitoare atât la gestionarea mai bună a lumii interioare, cât și a managementului lumii exterioare, totodată m-a ajutat și la creșterea nivelului de flexibilitate în confruntarea cu necunoscutul.
– A crescut mult încrederea în sine, simt că mă pot baza pe mine, am un simț mai ridicat al încrederii în viitor, căci încrederea este foarte importantă pentru menținerea oricărei persoane angajată în efortul de a înfrunta situația.
– Deși poate părea paradoxal, vulnerabilitatea poate fi considerată chiar un câștig în urma unei traume.
„Oamenii traumatizați devin conștienți de propria lor vulnerabilitate, de propria lor mortalitate, de cât de fragilă și prețioasă este viața. Asta îi face mai sensibili la frumusețea pe care viața o oferă, le face să aibă mai multă grijă de ei înșiși de cei din jur și apreciază relațiile interpersonale și viața în ansamblul ei și îi face să schimbe prioritățile pe care le au.“