E vară, e soare, hai cu toți la mare! Până de curând pe plajele de la noi, de pe malul Mării Negre, se auzeau adesea aceste versuri, iar lumea se ridica de la masă, de pe cearșaf și începea să danseze. Erau alte vremuri.


Încă din copilărie am fost obișnuită să mergem la mare în luna septembrie a fiecărui an. Am luat la rând toate stațiunile de pe litoral, tata luase biletele, aveam asigurate cazarea și masa. Nu erau atâtea fițe ca acum – ne puneam cearșaful direct pe nisipul fin și stăteam ba la soare, ba în apă, părinții ne cumpărau câte un parfe sau un Cico. După ani și ani, un prieten de clasă mi-a mărturisit că se uitau cu plăcere, dar și cu oarecare invidie la mine, care la începutul școlii venea bronzată, detașată, cu un vibe bun.
Dintotdeauna am iubit marea, mi-am dat seama încă de mic copil că a sta la soare, la mare îmi face bine, îmi dă o stare generală de bine, simt că pe litoral devin mai activă și mă eliberez de stres, uneori m-a ajutat să fac niște schimbări în modul de a face față durerii, mă refer aici în primul rând la durerile de cap destul de dese din copilărie. Pot spune cu mâna pe inimă că pentru mine marea a fost dintotdeauna un loc de vindecare, un loc de încărcare a bateriilor. Poate nu întâmplător chiar și în luna de miere ne-am luat cortul l-am instalat pe plajă, la 2 Mai. Era vara anului ’89.
Efectul curativ al mării era cunoscut din vremuri îndepărtate. În secolul al XVIII-lea medicii din Europa prescriau deseori câte o cură la mare, timp petrecut la plajă pentru diferite afecțiuni care variau de la tuberculoză la lepră. Pacienții îmbrăcați corespunzător, potrivit standardelor vremii își petreceau zilele bălăcindu-se în mare și adesea chiar făcând o cură de apă de mare bogată în minerale, iar noaptea adormeau ascultând sunetul valurilor care se spărgeau și inhalau aerul sărat purtat de vânt.
Dacă e să ne referim la un exemplu de pe la noi, cred că de pildă nu întâmplător în perioada interbelică Balcicul a devenit un loc de pelerinaj estival pentru pictori și nu numai. Aici s-a născut „Școala de la Balcic“, stâncile albe ale „Coastei de Argint“ și marea albastră au inspirat pictori precum Jean Al. Steriadi, Nicolae Dărăscu, Eustațiu Stoenescu, Iosif Iser, Theodor Pallady, Lucian Grigorescu, precum și cuplul artistic Cecilia Cuțescu-Storck și Frederic Storck.
Din păcate însă cu timpul s-a pierdut interesul pentru terapia maritimă, talasoterapia. După a doua jumătate a secolului al XX-lea, descoperirile științifice moderne au confirmat efectul benefic al naturii asupra sănătății noastre. Un studiu de referință din 1984 a arătat că la pacienții operați ale căror camere de spital cu vedere la spații verzi, grădină, pădure sau alte spații naturale recuperarea era mai rapidă, deci șederea în spital mai scurtă și mai plăcută decât la cei „cazați“ în camere cu vedere la un zid de cărămidă.
În deceniile următoare în cadrul psihologiei mediului s-a investigat de ce oamenii sunt programați să se simtă mai bine în aer liber. Cea mai mare parte a muncii lor s-a concentrat pe spațiile verzi – parcuri, păduri etc. Mai recent, o nouă generație de cercetători își îndreaptă atenția către spații albastre.
Unul dintre pionierii acestei cercetări este Mat White, psiholog de mediu, pasionat de surfing și înot în aer liber, care împreună cu colegii săi a descoperit în 2010 că oamenii tind să considere fotografiile cu medii naturale și urbane mai atractive și mai revigorante atunci când acestea conțin un element de apă.
O întrebare interesantă se referă la ce anume se întâmplă de fapt în corpul și creierul nostru atunci când stăm la plajă?
După ce ne descălțăm și pășim pe nisip, în cazul fericit nu foarte fierbinte, primii noștri pași vor fi probabil urmați de ceea ce psihologii de mediu numesc „regenerarea atenției“. Este starea în care mintea noastră începe să se relaxeze și să observe mediul înconjurător într-un mod mult mai blând, mai puțin solicitant din punct de vedere cognitiv.
În cadrul studiului efectuat de White și colegii săi pe un eșantion de 4 255 de respondenți din Anglia, plaja a obținut un scor ușor mai mare decât pădurile și peisajele montane.
Ce anume face plaja deosebit de potrivită pentru odihna minții suprasolicitate? Catherine Kelly, autoarea cărții Spații albastre: cum și de ce apa te poate face să te simți mai bine, bănuiește că are legătură cu amploarea lor: coloana sonoră captivantă și priveliștile vaste care par să nu se termine niciodată.
Potrivit autoarei, stând la mal și privind în depărtare „suntem invitați într-un mod natural să ne îndreptăm atenția către orizont. Există un sentiment de uimire, în care obținem o perspectivă asupra problemelor noastre și ne simțim parte a ceva mai mare decât noi înșine“.
Uimirea înseamnă de fapt a te minuna, a contempla o minune.
Oamenii de știință definesc uimirea ca fiind sentimentul de a fi în prezența a ceva superior nouă, care poate fi o un loc din natură, o performanță artistică sau sportivă, o operă de artă etc. Ceva care sfidează puterea noastră de înțelegere a lumii și ne face să simțim că suntem doar o infimă parte a unui univers vast și interconectat.
Este cunoscut faptul că această emoție reduce stresul, ne întărește nevoia și aspirația noastră spre un scop, totodată ne și mobilizează să acționăm mai altruist.
Conform teoriei restaurării atenției, dezvoltată de Kaplan și Kaplan, mediile naturale au potențialul de a ne ajuta să ne recuperăm atenția voluntară, care este solicitată în activitățile cotidiene. Această teorie susține că mediile naturale oferă un tip de atenție fără efort, permițând astfel sistemului nostru cognitiv să se odihnească și să se refacă.
Peisajele cele mai reconfortante din punct de vedere mental tind să fie „ușor fascinante“, ele sunt suficient de dinamice pentru a ne capta atenția, dar suficient de previzibile pentru a permite minții să se relaxeze. Potrivit ecologului Easkey Britton, valurile oceanului sau ale mării se potrivesc mănușă acestei descrieri.
Deși nu s-au făcut studii riguroase cu privire la impactul valurilor asupra stresului, există dovezi că privirea „fractalelor“ (modele care se repetă la scări diferite, cum ar fi valurile care se sparg pe plajă) este asociată cu modificări ale undelor noastre cerebrale, promovând frecvențele alfa caracteristice stării de relaxare.
Britton afirmă că valurile „solicită prezență și concentrare… Acest sentiment de prezență te eliberează de griji sau de ruminații“. Iar pe măsură ce mintea începe să se relaxeze la plajă, corpul poate accelera ritmul prin plimbări lungi, înot, jocul cu mingea și alte activități fizice.
Activitatea fizică prelungită, combinată cu beneficiile de reducere a stresului oferite de plajă, poate duce la îmbunătățirea somnului. Un studiu recent din 2024, realizat pe un eșantion de 18 838 de adulți din 18 țări, arată că, în medie, vizitele mai frecvente atât în spațiile albastre, cât și în cele verzi sunt corelate cu o probabilitate mai mică de somn insuficient (considerat a fi mai puțin de șase ore pe zi).
După cum aminteam mai sus, oamenii au recurs din vremuri îndepărtate la talasoterapie cu scopul de a scăpa de stres și a face față durerii, dar nu a fost niciodată prea clar dacă aceste beneficii se datorează faptului că pur și simplu se află pe plajă sau doar pentru simplul fapt că iau o pauză de la responsabilitățile zilnice. Cred că este destul de dificil să se demonstreze științific că peisajul în sine diminuează durerea.
În ultimul timp, având acces la realitatea virtuală, unii cercetători o folosesc pentru a studia mai riguros efectul naturii asupra durerii. Un exemplu grăitor în acest sens este un studiu controlat randomizat din 2017, care a avut loc într-un cabinet stomatologic. Cercetătorii erau interesați să afle dacă proprietățile de reducere a stresului ale plajei ar putea ajuta pacienții anxioși în timp real. Imposibilitatea teleportării lor pe o plajă a condus la o soluție alternativă.
Coautoarea studiului psihologul Sabine Pahl spune că: „Ideea noastră era că, dacă am avea o realitate virtuală puternică, am putea interfera cu imagistica mentală a oamenilor și i-am putea ajuta să facă față mai bine stomatologului.“
În timpul tratamentului stomatologic, pacienții au purtat o cască VR care simula o plimbare în aer liber, fie de-a lungul coastei, fie printr-un oraș curat și plăcut. Nimic surprinzător, pacienții care făceau plimbarea virtuală pe plajă au avut niveluri semnificativ mai scăzute de durere în timpul tratamentului, comparativ cu cei care s-au plimbat în mediul urban sau cu grupul de control.
Putem deci să concluzionăm, că dincolo de promovarea emoțiilor pozitive, scenele naturale ar putea de fapt să ne îmbunătățească capacitatea de a face față durerii.
Nu este de neglijat nici faptul că mulți dintre noi alegem adesea să petrecem câteva ore împreună cu alte persoane la malul mării. Ne putem întreba dacă spațiile albastre ajută la construirea legăturilor sociale?
Pentru a afla, Pahl, White și alți cercetători au rugat părinții cu copii mici să descrie vizitele lor recente pe malul oceanului. Poveștile lor, publicate într-un articol de cercetare din 2013, arată că petrecerea timpului împreună la plajă i-a întărit sentimentul apartenenței familiale.
„Aceasta este încă una dintre lucrările mele preferate“, spune Pahl, „ea descrie în mod convingător ce se întâmplă cu familiile la plajă. Totul este diferit când îi scoți din casă și le oferi spațiu și ocazia de a alerga împreună.“
În plus, potrivit altor studii, spațiile albastre pot contribui la consolidarea coeziunii sociale și în rândul persoanelor care nu au legături de rudenie.
Cercetătorii încă nu au ajuns la o concluzie clară în privința a ce anume îi determină pe prieteni și membrii familiei să se apropie la plajă, dar ar putea avea legătură cu amintirile lor legate de peisaj.
Pentru mulți dintre noi, cei care am crescut construind castele de nisip, înotând în mare sau chiar urmărind peștișorii în apele puțin adânci, întoarcerea la plajă ca adult ne poate aminti de momentele copilăriei, de jocurile copilăriei și ne poate induce un sentiment de nostalgie.
Cred că am fost suficient de convingătoare. Haideți să ne facem bagajele și să mergem la mare, la soare!

Zilele acestea mercurul termometrelor iar a urcat spre 40 de grade. Dimineața am supraviețuit cu geamurile larg deschise, rămase așa încă de pe timpul nopții, în cursul zilei însă am fost nevoiți să pornim și să menținem în funcțiune aparatul de aer condiționat, care a mai contribuit și la mărirea zgomotului de fond.


Un studiu mai puțin obișnuit, realizat de cercetătorii de la Universitatea Johannes Gutenberg din Mainz, a arătat că deși pare tentant, plăcut și răcoritor, dormitul cu ferestrele deschise poate avea consecințe grave asupra sănătății. Din cauza zgomotelor nocturne, specialiștii nu recomandă acest lucru nici măcar în timpul caniculei.
Organismul nostru este pus la grea încercare de valurile de căldură din timpul verii, atât de zilele aproape insuportabil de toride cât și de nopțile care nu prea au tendința să se răcorească. Adesea așteptăm cu nerăbdare să apună soarele pentru a opri aparatele de aer condiționat și a deschide larg ferestrele. De la atâta căldură suntem frânți de oboseală și adesea adormim instantaneu cu geamurile larg deschise, când în sfârșit putem să respirăm aer proaspăt. Cu toate acestea, se întâmplă adesea să ne trezim a doua zi epuizați. Nu prea înțelegem ce s-a întâmplat în timpul nopții, căci, din câte știm am stat cuminți în pat și am dormit bine.
Concluzia oarecum surprinzătoare la care au ajuns cercetătorii este că zgomotul arterelor aglomerate, al traficului din cartier provoacă o tensiune serioasă pentru noi toți. Iar zgomotul produs de orașul care se trezește în zori duce la creșterea nivelului hormonilor de stres, cum ar fi cortizolul. Se cunoaște faptul că nivelul crescut de cortizol poate afecta în mod semnificativ sănătatea fizică și mentală, dar totodată, în urma stresului cronic, se poate ajunge la slăbirea sistemului imunitar, ceea ce pe termen mediu și lung poate contribui la risc crescut de infecții și boli. Deși este destul de zgomotos, se pare că aerul condiționat sau chiar ventilatorul sunt soluții mult mai bune pentru un somn odihnitor.
Deși nu prea-mi place, nu prea am ce face. Mă voi duce la culcare cu geamurile închise, cu aerul condiționat dat la maxim. Cel puțin până la următoarea factură.

În zilele noastre peste tot bâzâie, țipă, troncăne, zumzăie, pocnește, trosnește, scârțăie ceva. Toată lumea vorbește pe speaker, se uită cu sonorul dat la maxim pe tik-tok, chiar și cei care fac jogging ascultă muzică de întreținere sau un text motivațional. Poate doar acasă reușești să găsești o oază de liniște, asta dacă vreun vecin nu intenționează să folosească și în weekend rotopercutorul sau alt vecin nu se ceartă cu nevasta târziu în noapte.


Suntem expuși în mod permanent la tot felul de zgomote, iar liniștea este o senzație pe cale de dispariție. În toată această harababură, creierul nostru simte nevoia de liniște, iar tăcerea apare ca un puternic stimulent pentru el. Cercetările arată că două ore de liniște, calm, tăcere zilnică pot stimula creșterea de noi celule cerebrale în hipocamp, cruciale pentru învățare și memorie. Tăcerea activează rețeaua modului implicit a creierului, o stare neuronală asociată cu autoreflecția, visarea cu ochii deschiși și consolidarea memoriei. reducând nivelul hormonilor de stres.
Potrivit unor cercetări relativ recente, starea de calm și liniștea pot contribui la dezvoltarea celulelor cerebrale.
Într-un studiu publicat în 2013 în Brain Structure and Function de către Imke Kirste de la Universitatea Duke s-a arătat că două ore pe zi de stat calm și relaxat în liniște a stimulat considerabil dezvoltarea de noi celule cerebrale în hipocamp, centrul memoriei din creier, care are un rol esențial în procesul de învățare, în echilibrul emoțional și în funcționarea memoriei.
Așadar tăcerea e de aur… chiar și pentru celulele cerebrale!
Cercetătorii au expus timp de 2 ore pe zi șoarecii adulți diverse sunete: zgomot alb, strigăte de pui, muzică de Mozart și tăcere. În timp ce fiecare grup a prezentat o activitate crescută a celulelor cerebrale precursoare, doar în grupul în care s-a păstrat liniștea s-a observat o creștere notabilă a numărului de neuroni complet formați după o săptămână. Aceste descoperiri au indicat în mod specific hipocampul, centrul memoriei din creier, care joacă un rol major în învățare, navigare spațială și echilibru emoțional.
Studiile bazate pe imagistica cerebrală au confirmat faptul că în timpul perioadelor de liniște (nu de somn), creierul nu se oprește, ci din contră – atunci când păstrăm liniștea, creierul se activează, începe să proceseze amintiri, emoții, reflectă asupra experiențelor trecute, este perioada în care se produce autorepararea și autovindecarea.
Atunci când nu procesăm sunete sau sarcini externe, creierul se mută în interior, se interiorizează, permițându-și să se „reorganizeze“, ceea ce e foarte util pentru hipocamp.
În cazul scăderii distragerilor are loc procesul de dezvoltare de noi neuroni, mediul relaxat contribuie și la scăderea nivelului de cortizol (hormonul stresului), ceea ce îmbunătățește, de asemenea, supraviețuirea celulelor creierului și sănătatea emoțională.
În trecut, vreme îndelungată oamenii de știință au crezut că în creierul adulților nu se pot produce neuroni noi. În zilele noastre se știe că neurogeneza este un proces care continuă pe tot parcursul vieții, în special în hipocamp. În cercetarea condusă de Imke Kirste este demn de menționat tocmai faptul că tăcerea însăși este considerată un stimulent al acestei activități.
Cred că acest studiu a venit tocmai într-un moment oportun pentru a trage un semnal de alarmă în ceea ce privește efectele zgomotului asupra stării noastre de bine și a capacităților noastre cognitive. Putem afirma fără exagerare că tăcerea este unul dintre cele mai la îndemână și eficiente instrumente de întinerire mentală.
Iar pentru a culege roadele tăcerii chiar nu e nevoie să ne retragem în pustietate sau în munți, ci avem posibilitatea de a o experimenta folosind câteva tehnici foarte la îndemână.
Iată unele practici:
1. Dimineața alegeți-vă un loc liniștit, așezați-vă confortabil, opriți toate dispozitivele și stați pur și simplu în liniște timp de vreo 10 minute.
2. În timpul zilei, când călătoriți cu metroul, autobuzul sau mașina, scoateți-vă căștile și lăsați mintea să zburde nestingherită.
3. Chiar și în timpul zilei practicați ori de câte ori e posibil detoxifierea digitală – să aveți momente fără ecran și fără sunet.
4. Seara, înainte de culcare terminați-vă ziua fără media, fără tik-tok, fără muzică. Permiteți-i minții să se calmeze singură.
5. Introduceți în rutina zilnică practicarea tăcerii conștiente, asta înseamnă pur și simplu a fi prezent fără a reacționa. Este o combinație sănătoasă a tăcerii cu conștientizarea respirației.

În goana noastră pentru a rămâne conectați la lume, unora le scapă ceva esențial. Liniștea nu oferă doar pace și calm, ci creează spațiul neurologic pentru creștere. Liniștea este mai mult decât absența zgomotului, liniștea ne hrănește, construiește sinapse și întărește mințile.

Potrivit rezultatelor surprinzătoare ale unor cercetări recente de la două instituții de prestigiu, Harvard Medical School (HMS) și Massachusetts Institute of Technology (MIT), există o legătură strânsă între sistemul imunitar și creier. S-a descoperit că moleculele eliberate în timpul unei inflamații pot influența starea noastră de spirit, apariția anxietății și chiar modul în care ne comportăm la nivel social.


Așadar se poate afirma că schimbările de dispoziție și de comportament după boală se datorează semnalelor celulelor sistemului imunitar care acționează direct în creier.
Până de curând se credea că mesagerii sistemului imunitar acționează mai ales în afara creierului, însă potrivit descoperirilor recente se pare că aceștia interacționează direct cu anumite celule cerebrale. Moleculele-mesager produse de celulele imune se pot lega de receptorii celulelor cerebrale pentru a provoca modificări în stările corpului, starea de spirit și comportament. Astfel, într-un viitor mai apropiat sau mai îndepărtat, putem ajunge la elaborarea unor noi metode de tratament pentru anxietate și autism.
De ceva vreme medicii au observat faptul că după o infecție sau în urma declanșării unei boli autoimune unele persoane prezintă schimbări de dispoziție de durată, instabilitate emoțională sau schimbări de comportament. S-a bănuit existența unei legături dintre infecție și sănătatea mintală, însă nu s-a putut oferi o explicație plauzibilă mecanismelor biologice răspunzătoare pentru aceste stări.
Potrivit celor două studii de la HMS și MIT, publicate la 7 aprilie 2025 în Cell, se arată modul surprinzător în care sistemul imunitar comunică cu creierul pentru a influența emoțiile și comportamentul.
În urma experiențelor efectuate pe șoareci, s-au identificat căile moleculare specifice implicate în această interacțiune celule cerebrale-celulele imune, adică între creier și sistemul imunitar. Citokinele, moleculele-mesager produse de celulele imune, pot afecta direct activitatea creierului.
Hormonii din glandele endocrine și substanțele produse de celulele sistemului imunitar afectează direct activitatea creierului. Substanțe chimice din toate aceste surse se atașează la receptori pe suprafețele celulelor cerebrale, influențând astfel comportamentul organismului. Cu toții am avut experiența descrisă în limbajul medical prin „simptomatologie“, ceea ce ilustrează acțiunea produșilor imunitari asupra creierului. Un grup de substanțe chimice denumite citokine, secretate de celulele sistemului imunitar, pot induce senzații care să ne convingă să luăm concediu medical, cum ar fi febră, pierderea poftei de mâncare, oboseala și nevoia crescută de somn. Deranjante cum sunt, astfel de adaptări rapide sunt concepute să economisească energia, ajutându-ne să depășim boala. Secreția necorespunzătoare a acelorași substanțe ar afecta funcționarea normală, provocând oboseala excesivă sau cronică.
Deși oamenii de știință știau deja că citokinele pot influența emoțiile, nu era clar cum sau unde anume se întâmplă acest lucru în creier. Noile descoperiri schițează o rețea de semnalizare în care citokinele interacționează cu anumite celule cerebrale implicate în reglarea dispoziției, anxietății și comportamentului social.
Dacă aceste descoperiri vor fi confirmate cu ajutorul unor studii suplimentare extinse, ar putea conduce la dezvoltarea unor noi metode terapeutice pentru tratarea anxietății și autismului. Aceste tratamente ar acționa indirect, prin modificarea substanțelor chimice pentru a calma sistemul imunitar, mai degrabă decât prin acțiunea directă asupra creierului, așa cum se întâmplă în momentul de față.
Jun Huh, profesor asociat de imunologie în cadrul Institutului Blavatnik și coautor principal la cele două studii, a declarat: „Identificând unde și cum funcționează receptorii de citokine în creier, am început să recunoaștem relația complexă dintre sistemele nervos și sistemul imunitar în efectul acestei interconexiuni complexe asupra dispoziției și comportamentului. Sperăm ca aceste informații să conducă în cele din urmă la noi tratamente pentru afecțiuni precum autismul și tulburările de anxietate.“
Cercetătorii au descoperit că citokinele acționează ca mesageri ai creierului pentru a regla anxietatea prin direcționarea neuronilor specifici din centrul fricii din creier, o zonă numită amigdala, implicată în procesarea emoțiilor precum frica și stresul.
Experimentele pe șoareci au arătat că două citokine (IL-17A și IL-17C), au crescut activitatea în amigdală. Odată cu creșterea nivelurilor acestor molecule, la șoareci s-a observat apariția mai frecventă a comportamentelor asemănătoare în tulburările anxioase, cum ar fi evitarea spațiilor deschise și reducerea explorării.
În mod surprinzător, blocarea receptorului pentru citokina IL-17A a declanșat o creștere a nivelurilor IL-17A și IL-17C, amplificând activitatea amigdaliană și agravând comportamentele anxioase. În schimb, o citokină antiinflamatorie, IL-10, a avut efectul opus, calmând neuronii amigdalei și reducând anxietatea. Aceste constatări sugerează că semnalele provocate de inflamație și antiinflamatorii interacționează direct cu celulele creierului pentru a modela starea de spirit și comportamentul.
În celălalt studiu, cercetătorii au descoperit că anumite citokine (IL-17A, IL-17B, IL-17E și IL-17F) îmbunătățesc comportamentul social la șoarecii cu trăsături asemănătoare autismului. În mod normal, acești șoareci prezintă un interes social redus, dar atunci când li s-au administrat aceste citokine, ei au devenit mai implicați cu alți șoareci și au prezentat mai puține comportamente repetitive.
Un rol important îl are deci IL-17E, legându-se de anumiți receptori cerebrali pentru a promova interacțiunea socială. La șoarecii care prezentau comportamente asemănătoare autismului, citokina IL-17A părea să stimuleze nivelurile de IL-17E și, astfel, să îmbunătățească indirect comportamentul social. Într-o întorsătură surprinzătoare, echipa a descoperit, de asemenea, că IL-17E este produsă de neuronii din creier, punând la îndoială ipotezele anterioare și deschizând noi căi de cercetare.
Rezultatele celor două noi studii marchează un pas înainte semnificativ în înțelegerea interacțiunii între creier și sistemul imunitar, rămân însă deschise o serie de întrebări-cheie. Dintre acestea cea mai importantă este dacă și cum se aplică aceste mecanisme la oameni. Sperăm că cercetările viitoare să ofere toate răspunsurile și astfel, cât de curând posibil, să se elaboreze noi tratamente pentru tulburările de anxietate și afecțiunile legate de autism.

Digul Lacului Morii are o pistă pentru bicicliști, asfaltată, dar nemarcată. În paralel mai există și un traseu pentru bicicliști, cu pământ bătătorit acoperit cu un start de pietriș și nisip. Trecerea de pe pistă pe traseu se face coborând o pantă destul de abruptă, asfaltată. Trecerea bruscă de la asfalt la pietriș este într-un fel stresantă, iar uneori chiar riscantă.


Pedalez de peste 50 de ani, iar în ultimii ani am parcurs cu bicicleta zeci de mii de kilometri, am ceva experiență în mersul cu bicicleta.
În ultimul timp se vorbește foarte mult despre traumă, acest cuvânt fiind folosit atât pentru a desemna un eveniment tragic, dureros, cât și atunci când ne referim la trauma ca la o experiență internă, profund umană.
Potrivit cărții Anatomia traumei, un eveniment traumatic este acela care „ar trebui să se întâmple mai degrabă rar și să producă o suferință psihică pe termen mai degrabă lung“, cu alte cuvinte evenimentul traumatic este o întâmplare rară care are loc într-un context, stârnește o emoție puternică și are consecințe mai degrabă negative, de tip pierdere.
În cazul evenimentelor adverse putem distinge două categorii:
Există cazuri în care evenimentul poate fi advers, dar să nu se producă pierderi. Dacă ne referim la exemplul de mai sus, coborârea de pe pista de bicicletă pe traseul de bicicliști, care nu este tocmai lină, folosind capacitatea de anticipare a eventualelor pericole, poți acționa din timp și reduce viteza, chiar dacă simți o ușoară dezechilibrare, reușești să ții ghidonul drept și să nu tragi de el. Deci adversitatea ne forțează practic la acțiune, reușim să facem față pericolului. Neexistând consecințe negative, dureroase, de pierdere, noi ne alegem cel mult doar cu o sperietură și efortul depus pentru a face față. „Și atunci nu vom putea numi aceste evenimente de tip traumatic, chiar dacă ele implică de multe ori un pericol, un risc la adresa vieții sau la adresa dezvoltării.“
În al doilea caz evenimentul este advers și se produc și pierderi. În acest caz poate apărea traumatizarea, căci pot exista consecințe serioase și se poate produce suferință fizică.
Și, după cum afirmă Diana Vasile, psihoterapeut de traumă: „Trauma trebuie să aibă urmări. Un criteriu al evenimentului este să aibă urmări de tip pierdere. Și atunci pierderea înseamnă rană fizică sau rană psihică.“
Referindu-ne la exemplul de mai sus, evenimentul este coborârea de pe pista de bicicletă pe traseul pentru bicicliști. Deși nu sunt o persoană care își asumă riscuri mari, coborând pe pantă am accelerat puțin, tocmai pentru a simți mai intens acel sentiment de libertate, de eliberare, ca în cazul coborârii pe schiuri. Ajungând de pe asfalt în zona de pietriș, am simțit brusc cum începe să alunece roata din spate, pentru o fracțiune de secundă mi-am menținut echilibrul, după care m-am trezit pe jos, cu mâinile pe ghidon și frânând cu capul. Am intrat într-o transă, căci parcă timpul se dilata, părea că nu se mai sfârșește. Într-un final m-am oprit, eram foarte aproape de a-mi pierde cunoștința. Eram pur și simplu varză, m-am făcut praf și la propriu și la figurat. Practic am simțit trei trăiri profunde, invizibile, dar pe care le simțeam în fiecare celulă a ființei mele: de neputință, pentru că m-am străduit să îmi recapăt echilibrul și nu mi-a ieșit, de teamă că mă descompun, mă destructurez, că îmi pierd controlul, precum și senzația de a fi vulnerabil în fața celuilalt. Am exersat suficient de mult, atât singură cât și cu mulți clienți, centrarea, concentrarea pe respirație, astfel încât ancorându-mă cu ajutorul respirației în prezent am reușit să rămân conștientă.
În emisiunea garantat 100%, Diana Vasile explică faptul că un accident de circulație, în cazul meu accidentarea cu bicicleta este altfel perceput de cel care este la „ghidon“, adică de mine, și altfel de către soțul meu, șocat oarecum de căzătura mea și altfel de către domnul polițist de la Poliția locală, care întâmplător a văzut toată scena și a fost profund marcat de ceea ce mi s-a întâmplat. Este vorba despre același eveniment, dar cu implicare emoțională diferită.
În acest caz nu am reușit să fac față pericolului, deși e foarte posibil că am folosit la maximum resursele și capacitățile mele. Adversitățile (panta, pietrișul, gropile) m-au forțat să acționez, dar se pare că nu a fost suficient. Resursele și mecanismele mele de reglaj nu au fost de ajuns, ci au fost copleșite de caracteristicile situației în care eram. „Dar de data aceasta există consecințe, nu te mai alegi doar cu sperietura sau cu efortul. Este o sperietură și mai mare, efortul nu a dus la rezolvare, deci ai o pierdere psihologică, ai toate senzațiile ca urmare a impactului, astfel că în corp există urme ale experienței impactului, plus că pot exista și pierderi materiale.“ În cazul meu: urmele de impact pe bicicletă, iar rama ochelarilor s-a deteriorat.
Și atunci putem numi acest eveniment unul traumatic, pentru că el implică un risc la adresa vieții sau cel puțin la adresa reglajului personal și/sau a dezvoltării.
În cazul în care există un eveniment advers, care ne rănește pentru că noi nu am reușit să găsim soluția salvatoare, care să ne protejeze să ne ofere siguranță, putem vorbi de un eveniment traumatic. Iar această atingere care are loc în persoana noastră va genera în interiorul nostru o serie de reacții traumatice, care, până în momentul în care acestea nu vor genera dificultăți de funcționare, nu constituie o problemă.
Prima reacție este deconectarea, blocajul, care stopează funcționarea proceselor psihice. Deseori poate părea că din moment ce nu am murit nu s-a întâmplat mare lucru. Și totuși, s-a întâmplat ceva. „Persoanele traumatizate au continuat să trăiască, dar au trebuit să oprească un pic din dezvoltarea lor.“ Este vorba de a trăi cu acele pierderi ca urmare a evenimentului.
Și atunci vorbim de această ruptură interioară sau durere/ruptură sufletească, care indică cel puțin o sperietură intensă. „Dar în psihic poate însemna mult mai mult. Înseamnă că nu a reușit să găsească o rezolvare bună pentru psihic. Nu a fost competent. Iar acest lucru vine în contradicție cu una din nevoile noastre fundamentale: nevoia de competență.“ Potrivit teoriei autodeterminării, comportamentele noastre sunt generate de trei nevoi umane fundamentale: nevoia de competență, nevoia de relaționare cu ceilalți și nevoia de autonomie.
În cazul meu a avut loc o căzătură, care mi-a amenințat integritatea fizică și psihică, am avut tot felul de julituri, răni deschise sau invizibile, riscam să nu mă mai pot regla, să am blocaje. În corpul meu au apărut cele trei trăiri menționate mai sus: neputință, teamă și vulnerabilitate. Iar psihicul trebuia să facă ceva cu aceste senzații, cu aceste infirmații. Aveam deci o mulțime de informații care s-au transformat în amintiri despre aceea neputință, despre aceea frică, despre aceea vulnerabilitate, într-un cuvânt: despre aceea durere sufletească. „Psihicul trebuie să găsească o formulă prin care să trăiască mai departe cu ele, deși sunt puternice. Consecințele vor fi foarte diferite față de situația în care informația și apoi amintirea sunt pozitive.“ În cazul durerii sufletești, chiar nu-ți vine nici să te gândești la ea, nici să vorbești cu alții despre ea. Cu toate acestea, trebuie să trăiești mai departe, pentru că ești făcut să trăiești mai departe. Și atunci apare un conflict între mecanismele care consideră că informația e prea dureroasă și cele care știu ce să facă cu noile informații. Acest conflict va dura un timp și conduc la așa-zisele consecințe sau reacții traumatice pe termen scurt. Dacă însă acest conflict nu se rezolvă, nu se așază lucrurile și informația nu ajută la învățare, reglare și adaptare cu mediul, atunci apar consecințe pe termen lung. În cazul în care acest proces s-a finalizat cu succes, după o lună nu vorbim de traumatizare. Cred că datorită unor caracteristici de personalitate ca optimismul, încrederea, speranța, temperamentul energic, umorul, și faptul că am perceput situația mai degrabă ca fiind provocatoare decât amenințătoare, precum și faptul că a doua zi am plecat cu avionul într-o excursie m-au ajutat să-mi revin și chiar să „prosper“ în urma evenimentului traumatic.
Iar în ceea ce privește tipurile de câștiguri enumerate de psihoterapeutul Diana Vasile în cartea Trauma familială menționez:
– Schimbări în privința percepției de sine – din victimă am devenit supraviețuitor, mi-a crescut încrederea în sine, mi-am dat încă o dată seama de rezistența și forța mea psihică și fizică.
– M-am ales cu învățarea a noi abilități referitoare atât la gestionarea mai bună a lumii interioare, cât și a managementului lumii exterioare, totodată m-a ajutat și la creșterea nivelului de flexibilitate în confruntarea cu necunoscutul.
– A crescut mult încrederea în sine, simt că mă pot baza pe mine, am un simț mai ridicat al încrederii în viitor, căci încrederea este foarte importantă pentru menținerea oricărei persoane angajată în efortul de a înfrunta situația.
– Deși poate părea paradoxal, vulnerabilitatea poate fi considerată chiar un câștig în urma unei traume.
„Oamenii traumatizați devin conștienți de propria lor vulnerabilitate, de propria lor mortalitate, de cât de fragilă și prețioasă este viața. Asta îi face mai sensibili la frumusețea pe care viața o oferă, le face să aibă mai multă grijă de ei înșiși de cei din jur și apreciază relațiile interpersonale și viața în ansamblul ei și îi face să schimbe prioritățile pe care le au.“

Există momente în care, oricât ne-am strădui, pur și simplu nu putem scoate din minte gândurile neplăcute. Se poate întâmpla ca din bună credință să îi adresăm un compliment unei persoane pe care nu o cunoaștem prea bine și, spre surprinderea noastră, ea ne răspunde cu un gest nu tocmai plăcut și ne spune să ne vedem de treabă. Și, în loc să uităm cele întâmplate, ne trezim că și peste 2-3 zile încă ne mai gândim la ceea ce s-a întâmplat, facem fel și fel de scenarii în cap, ne învinovățim, ne judecăm pentru cele întâmplate.


Ruminația, căci despre asta este vorba, este un proces des întâlnit. Denumirea vine din verbul „a rumina“, adică a medita îndelung asupra unui lucru. Din punct de vedere psihologic, ruminația este un proces mental în care o persoană se concentrează în mod excesiv și repetat asupra unui gând sau a unui eveniment negativ care a trecut. În cazul ruminației, deși persoana se străduiește din răsputeri să nu o facă, se gândește în mod constant și disecă „problemele“ în mii și mii de fragmente, nu reușește să găsească o soluție clară și continuă să mediteze asupra problemei respective.
O serie de cercetări efectuate de psihologi au descoperit că, dacă persistă, ruminația poate servi drept factor de risc pentru dezvoltarea depresiei. Deși majoritatea persoanelor vor reuși în timp să aibă gânduri mai puțin pesimiste, totuși cei care nu reușesc pot dezvolta o stare de tristețe cronică. Până de curând, ruminația era aproape în întregime legată de depresie. Un nou studiu axat pe tulburarea de personalitate borderline sugerează că acest proces poate avea un impact mai larg asupra sănătății mintale.
Potrivit lui Kren Kelley de la Mississippi State University, ruminația agravează starea de spirit proastă și dereglarea emoțională (pierderea controlului) a persoanelor cu tulburare de personalitate borderline. Cu cât cei care suferă de tulburarea de personalitate borderline se gândesc în mod repetat și pe perioade considerabile la ceva negativ, cu atât își pierd capacitatea de a-și modula sentimentele și acțiunile.
Este interesant punctul de vedere al lui Kelly, care propune ca cele patru tulburări de personalitate „Cluster B“, sau cele marcate de simptome precum impulsivitate, dificultăți interpersonale, furie, grandoare, lipsă de empatie și comportamente agresive, din care fac parte tulburarea de personalitate borderline, tulburarea de personalitate narcisistă, tulburarea de personalitate antisocială și tulburarea de personalitate histrionică să fie diferențiate prin compararea tendințelor lor de ruminație.
Ruminația poate avea o serie de efecte semnificative asupra bunăstării generale, afectând practic numeroase aspecte ale vieții de zi cu zi. Ea poate avea consecințe în ceea ce privește sănătatea mintală. În afara faptului că epuizează resursele interne emoționale, scade stima de sine, ruminația cronică poate conduce la declanșarea sau chiar agravarea stărilor anxioase sau depresive. Printre consecințele fizice putem enumera: probleme digestive și de somn, creșterea tensiunii arteriale, probleme ale sistemului imunitar etc.
Pe lângă acestea trebuie să amintim și efectele sociale ale ruminației, căci preocuparea constantă cu anumite gânduri negative pot conduce la reducerea interacțiunilor sociale, la tendința de izolare socială.
Potrivit studiului condus de Kelly și colaboratorii săi, ruminația poate lua una dintre cele șase forme:
1. Ruminația furiei: După ce conflictul s-a încheiat mă gândesc timp îndelungat la răzbunare.
2. Ruminație depresivă: Mă gândesc tot timpul la faptul că nu ești în stare să faci nimic.
3. Ruminarea tristeții: Am dificultăți în a mă face să nu mă mai gândesc la cât de trist sunt.
4. Ruminarea autocritică: Atenția mea se concentrează adesea pe aspecte ale mele de care mi-e rușine.
5. Rumegarea ofenselor interpersonale: Nu mă pot opri în a mă gândi la modul în care am fost nedreptățit în situația dată, de o anumită persoană.
6. Îngrijorare: De îndată ce încep să mă îngrijorez, nu mă mai pot opri.

În urma studiului, autorii au concluzionat că, indiferent de diagnostic, „aspectele gândirii negative contribuie la forme comune de afectare clinică“.
Întreruperea ciclului de ruminație, adică ieșirea din propria buclă infinită de gânduri stresante, necesită o abordare sistematică și practică, bazată pe tehnici dovedite științific. Este nevoie de dezvoltarea unor strategii specifice care să permită persoanei recâștigarea controlul asupra gândurilor și totodată să își îmbunătățească starea emoțională.
În cazul în care bucla infinită de gânduri negative vă produce nu doar disconfort, ci vă împiedică să funcționați la capacitatea maximă și să aveți o stare generală de bine, puteți apela cu încredere la terapia specializată, la ședințe de psihoterapie, unde se oferă un cadru structurat pentru abordarea și modificarea tiparelor de gândire negative. Folosind o serie de tehnici terapeutice, puteți învăța în primul rând să identificați, apoi să și modificați gândurile automate negative. În urma ședințelor de psihoterapie, vă veți îmbunătăți abilitățile personale de reglaj emoțional și vă veți dezvolta o serie de strategii de coping (mai) adaptative. Printre intervențiile psihoterapeutice se află și tehnicile de mindfulness, cu rezultate foarte bune în „tratarea“ ruminațiilor, care ajută la dezvoltarea capacității de a observa gândurile fără a le judeca sau analiza excesiv.
Tehnica mindfulness se bazează pe focalizarea atenției pe respirație, asupra momentului prezent (aici și acum), pe observarea senzațiilor corporale. Practicând exercițiile de mindfulness în mod repetat, regulat, putem învăța să identificăm mai rapid acele momente când începem să ruminăm și să ne reorientăm rapid atenția către experiența prezentă, reducând astfel timpul petrecut în bucla infinită de gânduri negative.

După cum am mai menționat într-un articol precedent, bazându-mă atât pe experiența personală, cât și pe cercetările din domeniu, relația bunic-nepot este extrem de importantă, constructivă și de neînlocuit pentru ambele părți. După cum spun experții, „dragostea bunicilor nu este nici mai mult nici mai puțin decât dragostea părinților, este diferită“.


Căutând să răspundă unor întrebări, care ne preocupă pe noi toți legate de cum să facem astfel încât să reușim să ne menținem cât mai sănătoși și cât mai în formă, care-i secretul, în caz că există, al longevității, psihiatrul si gerontologul Olivier de Ladoucette a scris o carte în care oferă sfaturi, atitudini pentru a rămâne tineri și a ne bucura de viață.
În cartea Forța mintii. Cum să rămâi tânăr și să te bucuri de viață, el afirmă următoarele: „Altădată preceptori ai moralei, cam rigizi și cam distanți, bunicii de astăzi cultivă arta subtilă, care constă în a găsi împreună cu nepoții lor echilibrul just între apropierea complice și distanța potrivită și respectuoasă față de valorile morale. Intervenind din linia a doua pe frontul educativ, din spatele părinților, ei au seninătatea pe care le-o conferă experiența și poziția lor în familie, servind de susținere și model pentru nepoții lor. Când părinții sunt stresați de o viață prea dură și când copiii lor se simt sub presiune, bunicii le oferă acestora din urmă posibilitatea de a se elibera de tensiune și de a privi viața altfel.“
Ce anume face ca relația specială dintre bunic și nepot să fie cu adevărat semnificativă și puternică?
Știm cu toții că odată cu nașterea unui copil, „renasc“ nu numai părinții, ci și bunicii. Familia se extinde și se reorganizează, relațiile între membrii ei se schimbă și se adaugă noi roluri, iar toate acestea necesită adaptare.
Este esențială și un grad suficient de mare de adaptare și din partea bunicilor, ceea ce presupune pe de o parte un set de reguli clare între părinți și bunici, acceptarea principiilor parentale ale părinților și o comunicare deschisă și constructivă. Pe de altă parte, este nevoie ca bunicii să contribuie la crearea unui atașament sigur cu nepoții, să investească timp, energie și mai ales disponibilitate emoțională, astfel încât acest fel de atașament să se poată dezvolta, deoarece atașamentul nu se dezvoltă automat. După opinia terapeutului prin muzică Gilles Diederichs, cea mai importantă garanție pentru relația dorită este, pe lângă interesul sincer și deschidere față de nepot, practicarea unor jocuri și activități comune.
Un bunic bine adaptat ține cont de etapele de dezvoltare ale nepotului, de nevoile și interesele acestuia. Petrecând timp de calitate împreună și fiind o persoană deschisă, iubitoare, empatică, de încredere, joacă un rol important în viața nepotului chiar dacă nu este implicat în viața copilului zi de zi, clipă de clipă.
Un bunic bine adaptat este întotdeauna disponibil din punct de vedere emoțional, astfel încât nepotul știe întotdeauna că se poate baza pe el în orice situație, că este aliatul lui.
Uneori bunicii pot acționa ca un paratrăsnet pentru a calma conflictele dintre părinte și copil. Este esențial ca nepotul să simtă că poate apela întotdeauna cu încredere la bunic.
Una din rolurile esențiale ale bunicilor este legat de perpetuarea tradițiilor, obiceiurile, ritualurilor din familie. Întâmplările, poveștile, experiențele, valorile și amintirile lor sunt o moștenire pe care nepoții o vor duce mai departe de-a lungul vieții. Pe lângă acestea, toate activitățile multigeneraționale oferă copiilor un sentiment de stabilitate, o doză de siguranță.
Relația bună nepoți-bunici nu are un efect foarte pozitiv doar asupra nepoților, ci și asupra bunăstării fizice, mentale și spirituale a bunicilor.
Potrivit psihologilor, activitățile comune, timpul de calitate petrecut împreună îi menține pe bunici în formă din punct de vedere fizic și mental, iar modul de gândire al tinerei generații, noile perspective și abordări ale lumii sunt revigorante și inspiratoare pentru generația mai în vârstă.
Atenție însă la un aspect. Știm cu toții că o viață sănătoasă înseamnă o viață echilibrată. Deci e bine să nu ne „sacrificăm“ tot timpul liber și activitățile preferate, hobby-urile pe altarul vieții de familie.
E foarte important ca fiecare bunic să fie conștient de propriile sale limite, de nevoia de a dispune și de timp separat, pentru a-și reîncărca bateriile.

„M-am sacrificat, i-am satisfăcut toate poftele, l-am dus la mare, la munte, i-am plătit tabere scumpe, l-am înscris la înot, fotbal, patinaj, schi, i-am plătit cu bani grei meditații, ore de engleză, germană, pian, și câte și mai câte și totuși acum e furios pe mine, mă jignește, țipă la mine, mă critică permanent. Eu atâta agresivitate verbală nu am mai întâlnit. Unde am greșit oare?“ Acestea sunt cuvintele unei mame venite la cabinet. Din păcate nu este un caz singular, părinții adesea se confruntă cu astfel de probleme și dileme.


Cu siguranță că fiecare părinte își dorește să ofere tot ce au mai bun copiilor și să crească copii fericiți. Unii nu știu cum, alții știu, dar tot nu reușesc să realizeze acest lucru. E bine să știm că adesea cele mai mici lucruri pot duce la cea mai mare fericire. Iată câteva principii esențiale după care se ghidează părinții copiilor fericiți:

1. Prezența emoțională
În ziua de azi, când există atâtea tentații, chiar nu este foarte ușor să lăsăm telefoanele jos sau să ne oprim din vizionarea unor seriale foarte captivante și să fim pe deplin prezenți și să acordăm atenție copiilor noștri. Cred că disponibilitatea emoțională este piatra de temelie a relației noastre cu copiii noștri. Dacă sunt prezentă nu doar fizic, ci și emoțional, asta înseamnă nu doar să-mi ascult copilul (în timp ce de exemplu sunt absorbită de informațiile cu care sunt bombardată pe mobil), ci să fiu interesată cu adevărat de ceea ce spun sau fac. Să simtă copilul meu că mie chiar îmi pasă de el, sunt mereu acolo să-l ascult și să-l înțeleg, să-i îndrum pașii.

2. Răbdare și empatie
Răbdarea este una dintre cele mai valoroase calități pe care le poate avea un părinte. Adesea e greu să ai răbdare, mai ales după o zi de muncă solicitantă. Totuși merită să facem eforturi, să exersăm această atitudine, care ne ajută și să ne adoptăm mindfulness-ul ca mod de viață. În ce privește empatia, aceasta ne permite să ne punem în pielea copilului și să-i înțelegem sentimentele și situațiile lui. Iar acest lucru ne face să le înțelegem mai bine, mai clar nevoile și să-i ajutăm să se simtă mai bine.

3. A vorbi deschis despre sentimente
Pe lângă inteligența cognitivă, un rol foarte important în dezvoltarea armonioasă a copilului o are inteligența emoțională. Părinții copiilor fericiți îi ajută să își identifice și să își exprime sentimentele. În acest fel, ei pun bazele dezvoltării inteligenței emoționale. Astfel, copilul învață să-și asume emoțiile și chiar să și le exprime deschis, ajungând să se simtă mai puțin izolat și mai înțeles. Iar acest lucru contribuie la creșterea încrederii în sine, sentimentului de apartenență și siguranță.

4. Petrecerea timpului de calitate cu copiii
Adesea este confundată cantitatea timpului petrecut în compania copiilor cu timpul de calitate petrecut împreună. Poate că uneori mai puțin valorează mai mult. A petrece timp de calitate împreună nu înseamnă doar cantitate. Cu toții știm că activitățile bazate pe experiențe comune pot consolida legătura părinte-copil. Momentele în care sunt acolo cu mintea și sufletul pentru copilul meu și particip cu toată ființa mea, secundă cu secundă, la activități comune, fie că este vorba de ieșiri împreună, jocuri de societate sau doar o masă împreună, toate acestea consolidează legătura noastră. Aceste momente petrecute împreună au un impact pozitiv semnificativ asupra sentimentului de fericire al copilului.

5. Stabilirea limitelor sănătoase
Pentru ca un copil să se simtă în siguranță în viața lui de zi cu zi are nevoie de limite și reguli. El are nevoie de un cadru în care se poate mișca liber și poate învăța să navigheze printre provocările vieții. Limitele e bine să fie fixate, să fie clare, dar nu exagerat de rigide. Deși unii părinți consideră că astfel limitează dezvoltarea copilului, ei se înșală, căci aceste limite le întărește copilului sentimentul că cineva are grijă de el și că îi pasă.

7. Încurajarea efortului, nu doar focus pe rezultat
Sunt convinsă că e benefic pentru copil să învețe că efortul este uneori mai important decât rezultatul final. Încurajarea efortului conduce la creșterea încrederea în sine și a motivației, astfel el învață că adesea drumul, călătoria este mai importantă chiar decât rezultatul obținut. Va reuși astfel să aprecieze și procesul de învățare.

8. Învățăm din greșeli
Adesea auzim că din greșeli se învață. Părinții copiilor fericiți nicidecum nu pedepsesc greșelile accidentale, ci le tratează ca pe oportunități de învățare. Această atitudine le oferă copiilor șansa să încerce lucruri noi fără teama de eșec.

9. Atenție mare la fericirea proprie
Se spune că un părinte fericit are copii fericiți. Știm cu toții cât de important este ca un părinte să se simtă bine în propria sa piele. Copiii urmează adesea exemplul părinților. Dacă părintele este echilibrat și fericit, e foarte posibil ca băiatul sau fata lui să îl urmeze. E bine de reținut că bunăstarea copiilor depinde în mare măsură de sănătatea mintală și fericirea părinților, iar un părinte responsabil face din propria sănătate mintală și fericire o prioritate.

Principiile enumerate mai sus ne pot ajuta să aducem fericirea în viața de zi cu zi a noastră și a copiilor noștri. Dar, ținând cont că fiecare copil este unic, e important și să ținem cont de nevoile și personalitățile individuale ale copiilor noștri. Și să nu uităm că adesea lucrurile mărunte sunt cele care fac cea mai mare diferență. În strădania noastră de a-i face fericiți este benefic să ținem cont de ele.

Potrivit cunoscutului psihiatru și psihanalist britanic, John Bowlby, care a elaborat teoria atașamentului, îngrijirea sugarilor și copiilor mici nu poate fi lăsată pe seama unei singure persoane. Pentru ca principala persoană care are în grijă un copilaș să reușească să facă față cât mai bine și să nu ajungă la epuizare, ea are nevoie de ajutor. Direcția din care vine acest ajutor poate să varieze. Foarte des ajutorul vine din partea celuilalt părinte. În multe societăți, inclusiv în societatea noastră, acest ajutor vine de la bunică.


De când lumea, inclusiv în societățile de vânători-culegători, bunicile au jucat un rol important în viața triburilor și a familiilor, iar între activitățile-cheie se numără creșterea nepoților.
În ultimele decenii o serie de cercetători au fost interesați de ce anume le ține în viață pe femei după menopauză, când din punct de vedere evolutiv ele în mod direct nu mai pot contribui la perpetuarea speciei umane. S-a demonstrat că bunicile, deși nu pot contribui la supraviețuirea speciei, sunt unul dintre motivele pentru care oamenii mai trăiesc astăzi pe Pământ. Acest „efect al bunicii“, cum este adesea amintit, depășește cu mult capacitatea de a procrea, are multiple beneficii, chiar dacă nu directe, în bunăstarea, creșterea, dezvoltarea speciei umane.
Dr. Haider Warraich spune că eliberând mamele de o bună parte din povara creșterii copiilor, bunicile contribuie la asumarea și creșterea mai multor copii, contribuind totodată și la creșterea longevității lor, prin ajutorul oferit în primii ani dificili de viață.
Unele studii mai recente au arătat prin oferirea unor dovezi clare că „efectul bunicii“ poate fi unul dintre motivele supraviețuirii speciei noastre. Totodată acest efect pare să se afle la originea fenomenului, explorat într-un studiu recent, conform căruia bunicile se pot simți emoțional mai apropiate de nepoții lor decât de proprii copii.
Conform rezultatelor a două studii recente, cercetătorii au ajuns la concluzia că bunicile joacă un rol important în supraviețuirea nepoților lor. Unul din studii a fost publicat în revista Current Biology, și s-a ocupat de analiza datelor de naștere și deces ale persoanelor născute între 1731 și 1890 în Finlanda. Din această analiză a reieșit că acei copii care au avut o bunică maternă cu vârsta cuprinsă între 50-75 de ani au avut o rată de supraviețuire crescută.
Rezultatele celui de-al doilea studiu a subliniat faptul că pe lângă existența bunicii mai contează și cât de apropiată este aceasta de netotul ei, ce relație emoțională, ce fel de atașament s-a născut între aceasta și copil. Astfel, cu cât distanța emoțională dintre nepot și bunică este mai mică, cu atât mai implicată poate fi aceasta în viața lui.
Profesorul James Riling de la Universitatea Emory din Atlanta a inițiat și condus un studiu, prin care a fost măsurată funcționarea creierului a 20 de bunici care aveau cel puțin un nepot biologic cu vârste cuprinse între 3 și 12 ani. Subiecților li s-au arătat pe rând imagini ale nepotului lor, ale unui copil necunoscut, ale unui adult necunoscut și ale părintelui de același sex cu cel al nepotului. S-a dovedit că, atunci când bunicile se uitau la fotografia nepotului lor, au fost activate acele părți ale creierului lor care pot fi asociate cu empatia emoțională.
În momentul în care li s-a arătat o fotografie a copilului lor adult, aceasta le-a activat empatia cognitivă. Putem spune că femeile mai în vârstă, adică bunicile empatizează emoțional cu nepoții lor în timp ce, din punct de vedere cognitiv, încearcă să înțeleagă ce gândește copilul lor adult.
Profesorul Rilling este de părere că acest lucru sugerează că bunicile sunt orientate să empatizeze cu ceea ce simt nepoții lor atunci când interacționează cu ei.
Deci zâmbetul nepotului le face să simtă bucuria, fericirea copilului. Iar dacă nepotul lor plânge, ele simt durerea și suferința copilului. Cunoscând aceste lucruri, putem să înțelegem pe deplin „efectul bunicii“, ne este mult mai clar de ce ne pot iubi atât de profund și necondiționat.
În urma cercetărilor, s-a ajuns și la concluzia că noi, ca specie umană, nu am fi ajuns atât de departe fără ele. Nu trebuie să uităm însă nici „beneficiile“ cu care se aleg bunicile din această relație cu nepotul. Este foarte posibil că dacă bunicile noastre nu ar avea acest rol important în viața noastră, și viața lor ar fi mai scurtă, nici ele nu ar trăi atât de mult.
Și să nu uităm nici proverbul italian, care spune: „Dacă nimic nu merge așa cum trebuie, caută-ți bunica.“

„Ceea ce contează nu sunt trăsăturile caracterului nostru sau dorințele și instinctele în sine, ci mai degrabă poziția pe care o luăm în ceea ce le privește, iar capacitatea de a lua o astfel de poziție este cea care ne face să fim ființe umane.“ (Victor Frankl)


De curând am fost într-o excursie în Turcia. Pe lângă vizitarea unor obiective turistice, tururile ghidate sunt combinate și cu vizite la anumite manufacturi, fabrici, magazine de prezentare, outleturi. De regulă turiștii au la dispoziție în jur de o oră și jumătate ca să poată negocia un preț bun la produsele pe care doresc să le achiziționeze, fie că au sau nu au nevoie de ele. Și pentru că și timpul presează, adesea se grăbesc să achiziționeze multe lucruri la un preț cât de cât decent. Din câte am observat, există două categorii de persoane: cei care din momentul în care intră pe ușă nici nu văd, nici nu aud, intră de la sine într-o transă naturală, timpul pare că zboară și de regulă întârzie la autocar, spre „bucuria“ celeilalte categorii de oameni, care abia așteaptă să se termine shoppingul, nu vor sau nu au bani să cumpere nimic, ci doar să continue circuitul cultural. Prima categorie de oameni sunt cumpărătorii compulsivi sau impulsivi, cumpără tot ce li se pare de neratat, pot fi ușor manipulați, iar dacă cumva s-a terminat produsul recomandat de ghid, sunt capabili chiar să plângă.
E foarte probabil ca în viața de zi cu zi să cădem cu toții în capcana cumpăratului impulsiv. Cu toate că acasă am pregătit minuțios un budget decent pentru cumpărăturile din mall, se întâmplă ca o cheltuială neplanificată să se strecoare în timpul vizitei la magazinele din mall. Același lucru ni se poate întâmpla și când ne uităm ore-n șir la oferta magazinelor online. De fapt nu este nimic în neregulă cu acest lucru în sine, deoarece uneori cu toții avem dorința neașteptată și impulsivă de a cumpăra. Problema este când aceasta devine o nevoie patologică și oricât ne-am strădui, nu ne putem opri să facem din ce în ce mai multe cheltuieli excesive. Întrebarea este ce putem face în acest sens?
Cu toate că deja în secolul al XX-lea Kraepelin a considerat dependența de cumpărături ca fiind o tulburare numită oniomania, specialiștii în adictologie au început să o studieze mai pe larg doar în ultimile decenii. Cumpărăturile patologice practic fac parte, alături de cleptomanie, din spectrul compulsivitate-impulsivitate. Factorii compulsivi includ obsesia și repetiția, în timp ce impulsivitatea se referă la pierderea controlului și ignorarea consecințelor negative. În timp ce majoritatea oamenilor consideră că a face cumpărături impulsive este un lucru normal, și circa jumătate dintre ei îl vor experimenta în timpul vieții, obsesia de a cumpăra poate fi deja considerată patologică.
Cred că este interesant și chiar util să aflăm dacă suntem un cumpărător impulsiv sau mai degrabă compulsiv.
În cazul unui cumpărător impulsiv, acesta cumpără fără planificare prealabilă și ținând cont de consecințele financiare. El se decide pe moment, lăsându-și rațiune, logica la o parte. Este oarecum o pierdere temporală a controlului, dar după o singură greșeală, capacitatea de control este restabilită.
În schimb, în cazul unui cumpărător compulsiv, cumpărăturile servesc ca strategie de adaptare, de coping. Scopul este reducerea anxietății, tensiunii interne, emoțiilor negative. La baza acestui lucru se află prăbușirea completă a autoreglării.
În DSM IV tulburarea nu este enumerată separat, ci ea este încadrată categoria „Tulburările controlului impulsului neclasificat în altă parte“.
Criteriile de diagnostic al acestei tulburări de cumpărare compulsivă sunt următoarele:
1. o dorință irezistibilă, incontrolabilă și recurentă de a cumpăra într-o formă extremă
2. nu se ține cont de consecințe
3. este repetitiv
4. apare ca un răspuns la evenimente și emoții negative
5. foarte greu de oprit
6. în cele din urmă conduce la consecințe dăunătoare

Prin urmare, putem spune despre cumpărătorii compulsivi că ei încearcă să-și atenueze tensiunea internă prin cumpărături, ceea ce duce la cheltuieli excesive pe produse care nu sunt cu adevărat necesare. S-a arătat că circa 30% din mărfurile cumpărate compulsiv nu sunt folosite deloc, ba mai mult, circa jumătate dintre cumpărătorii compulsivi nici măcar nu au scos produsul din ambalaj. În cazul acestor persoane accentul nu se pune pe acumularea, strângerea cât mai multor produse, ci pur și simplu e vorba despre plăcerea de a face cumpărături, după care majoritatea lor returnează bunurile în cauză, le dăruiesc altora sau pur și simplu le aruncă la gunoi.
Potrivit unor studii recente, cumpărăturile patologice apar mai des în rândul femeilor. Cercetătorii explică acest lucru printre altele prin faptul că femeile încearcă să fie mai independente atât la nivel relațional, cât și social prin cumpărături.
De regulă această tulburare rareori apare singură, ea este asociată cu alte tulburări psihice, ca de exemplu tulburări de anxietate, depresie și alte dependențe de substanțe sau tulburări de alimentație sau chiar tulburări de personalitate (borderline).
În societatea de consum de astăzi, în care perspectiva materialistă este un factor important, trebuie luați în considerare și factorii sociali și culturali. Aici trebuie menționat și rolul reclamelor, care își pune amprenta pe cultura shoppingului. Serviciile simplificate cu carduri de credit oferite de bănci facilitează, de asemenea, achizițiile compulsive. Ne aflăm la începutul lui decembrie și de aproape o lună toate magazinele au fost „îmbrăcate“ în haine de sărbătoare, peste tot se aude muzică de Crăciun, reclame peste reclame, fel și fel de oferte au condus la comercializarea sărbătorilor (acum al Crăciunului, dar la fel se întâmplă și de Paști sau Ziua Îndrăgostiților) și astfel a fost mutat accentul de la esența sărbătorilor către consum.
Conform abordării psihodinamice, indisponibilitatea emoțională a oamenilor importanți din copilăria mică se poate afla în spatele acestei tulburări. Cu ajutorul cumpărăturilor compulsive, persoana adultă se străduiește să reducă sentimentul de goliciune interioară.
O altă posibilă explicație ar fi utilizarea frecventă a recompense de către părinți. În schimbul unei bune purtări, părinții i-au cumpărat copilului ceva, așa că banii și cadourile au devenit un mijloc de recompensă. Iar copilul, ajuns la vârsta adultă, încearcă și el să se răsplătească în acest fel.
Putem spune că sunt o mulțime de factori care pot contribui la apariția tulburării, iar tratamentul acesteia poate fi eficient dacă se apelează la ajutorul unor specialiști, soluția este deci fie farmacoterapie, fie psihoterapie sau aceste două împreună. Soluție există, important e să-ți și dorești. Oricum, beneficiile aduse de vindecare sunt mai mari decât costurile, atât materiale cât și psihologice ale acestei tulburări.

„Nu cei mai puternici dintr-o specie supraviețuiesc, nici cei mai inteligenți, ci cei mai rezilienți și mai receptivi la schimbare.“ (Charles Darwin)


De regulă perspectiva medicală asociază stresul cu evenimente extrem de tulburătoare, perturbatoare, dar oarecum izolate, precum destrămarea unei căsnicii, moartea unei persoane dragi, pierderea locului de muncă, îmbolnăvirea părinților în vârstă etc.
Aceste evenimente sunt surse puternice de stres, dar în viața de zi cu zi există o serie de tensiuni cronice care pot avea consecințe biologice și mai dăunătoare pe termen lung.
E interesant faptul că pentru persoanele obișnuite încă din fragedă tinerețe cu niveluri ridicate de stres, adesea absența acestuia poate crea neliniște, evocând plictiseala și un sentiment de viață lipsită de sens. După cum a observat Hans Selye, aceștia sunt în permanentă căutare a stresului și pur și simplu evită absența lui. Aceste persoane devin dependente de hormonii de stresului, adrenalina și cortizolul.
Ce este de fapt stresul? Selye a inventat cuvântul în utilizarea sa actuală și a văzut stresul ca pe un proces biologic, o serie amplă de evenimente din organism, indiferent de cauză sau de conștientizarea subiectivă. Stresul constă în modificările interne – vizibile sau nu – care apar atunci când organismul percepe o amenințare la adresa existenței sau a stării de bine. Deși tensiunea nervoasă este o componentă a stresului, cineva poate fi stresat fără să simtă tensiune. Pe de altă parte, este posibil să simți tensiune fără să activezi mecanismul fiziologic al stresului.
Stresul excesiv apare atunci când solicitările adresate unui organism depășesc capacitățile de îndeplinire rezonabile ale lui.
Răspunsul la stres poate fi declanșat fie prin deteriorări fizice, fie prin infecție sau vătămare. Totodată stresul poate fi declanșat și de traume emoționale sau doar de amenințarea unor astfel de traume, chiar dacă numai imaginare.
Trăirea stresului ca experiență poate fi împărțit în trei elemente. Primul se numește factorul de stres, care este stimulul declanșator al stresului, adică acel eveniment, fizic sau emoțional, pe care organismul îl interpretează ca amenințare.
Al doilea element este sistemul de procesare, adică sistemul nervos, care interpretează semnificația factorului de stres, iar cel de-al treilea component este răspunsul la stres, care constă în diferitele ajustări fiziologice și comportamentale efectuate ca reacție la o amenințare percepută.
E important de reținut că definiția unui factor de stres depinde de sistemul de procesare care îi atribuie semnificația. Potrivit lui Gabor Máte, șocul unui cutremur este o amenințare directă la adresa multor organisme, nu și pentru o bacterie. Pierderea unui loc de muncă este mai stresantă în cazul unui salariat a cărui familie trăiește de la o lună la alta decât pentru un director.
Fiecare eveniment stresant este unic și personal și, deși este trăit în prezent, acesta are legătură și cu evenimentele trecute. Tot ceea ce se leagă de trăirea experienței stresante și consecințele sale pe termen lung depind de mulți factori unici fiecărei persoane.
Selye a descoperit că biologia stresului afectează în mod predominant trei tipuri de țesuturi sau organe. În sistemul hormonal, au avut loc modificări vizibile ale glandelor suprarenale; în sistemul imunitar, stresul a afectat splina, timusul și glandele limfatice și în sistemului digestiv, căptușeala intestinală. Șobolanii autopsiați după stres au avut adrenalele mărite, organele limfatice micșorate și intestinele ulcerate. Toate aceste efecte sunt generate de căile sistemului nervos central și de hormoni.
Cercetătorii din domeniu au identificat trei factori care conduc în mod cert la stres: incertitudinea, lipsa de informații și pierderea controlului, iar toate acestea sunt prezente în viața de zi cu zi al persoanelor cu boli cronice.
Poate părea paradoxal faptul că stresul poate cauza boli. Ca să rezolvăm această aparentă contradicție, trebuie să facem diferența între stresul acut și stresul cronic. Stresul acut reprezintă reacția imediată și pe termen scurt a organismului la amenințare. Stresul cronic înseamnă activarea mecanismelor de stres pe lungi perioade în care o persoană este expusă la factori de stres de care nu poate scăpa, fie pentru că nu îi recunoaște, fie pentru că nu are niciun control asupra lor.
Stresul cronic este o afecțiune pentru care organismele noastre nu sunt pregătite, din păcate acesta poate conduce adesea la depresie, anxietate, nevroză etc. În cartea sa Mitul normalității, medicul și psihoterapeutul Gabor Maté afirmă: „Rareori ne gândim să ne întrebăm pe noi înșine – sau pe pacienții noștri – dacă nu cumva stresul în sine ar putea, pur și simplu, să aibă ceva de-a face cu afecțiunea pe care o tratăm.“
Există factori de stres, stresori externi și interni, care contribuie la apariția unor boli. Un studiu recent elaborat în Suedia și publicat în Journal of American Medical Association, a arătat o creștere semnificativă în cazul persoanelor cu tulburări legate de stres în ceea ce privește riscul de ajunge să dezvolte boli autoimune.
Tot un studiu recent realizat de Dr. Qing Li de la Universitatea Sichuan a constatat că șoarecii stresați aveau cantități reduse de bacterii Lactobacillus. După cum se știe, aceste bacterii stimulează celulele imunitare care țintesc tumorile. Iar în cazul reducerii numărului acestor bacterii, tumorile colonice încep să se dezvolte mai rapid. Dr. Li a concluzionat că stresul poate crește șansele de apariție a cancerului de colon.
Un alt studiu recent realizat la Universitatea din Michigan de Yatrik Shah a demonstrat, de asemenea, că stresul reduce populația de Lactobacillus și conduce la creșterea tumorilor de colon.
Deși momentan ambele studii au fost efectuate doar pe șoareci și adăugarea suplimentară de Lactobacillus a condus la încetinirea dezvoltării tumorilor, sperăm că mai devreme sau mai târziu, aceste tratamente să poată ameliora și simptomele cancerului de colon la oameni.
Iată un caz prezentat în cartea Când corpul spune nu, în care este prezentată o pacientă, Michelle, care a avut timp de șapte ani un nodul în piept. Acesta creștea sau se micșora periodic, dar nu părea nimic îngrijorător.
Apoi, dintr-odată a început să crească aproape peste noapte. La biopsie a reieșit că tumoarea era malignă, iar Michelle spunea că era convinsă că știe care era principalul factor: stresul. „Starea mea emoțională era îngrozitoare la acea vreme. Eram lovită de mai multe lucruri la un loc, nu doar financiar.“
Operația lui Michelle a fost urmată de chimioterapie și radiații, dar din păcate niciun medic nu a întrebat-o vreodată ce tensiuni psihice suferise înainte să debuteze malignitatea sau ce probleme nerezolvate avea.
Pacientele cu cancer mamar relatează adesea că medicii lor nu exprimă un interes activ față de ele ca persoane sau pentru contextul social și emoțional în care trăiesc. Se presupune că acești factori nu au un rol semnificativ nici în originea, nici în tratamentul bolilor. Această atitudine este consolidată de cercetări psihologice limitat concepute.
Bazându-se pe dovezi științifice, Michelle și multe alte femei consideră că există o legătură puternică între stres și cancerul mamar.
Un ansamblu bogat de dovezi, extras din studii pe animale și din experiența umană, sprijină impresia pacientelor că stresul emoțional este o cauză majoră a malignității mamare. Emoțiile influențează direct sistemul imunitar. Studii efectuate la U.S. National Cancer Institute din SUA au constatat că celulele ucigașe naturale, o clasă importantă de celule imune, sunt mai active în cazul pacientelor cu cancer mamar care sunt capabile să își exprime furia, să adopte o atitudine de luptă și care au mai mult sprijin social. Celulele NK pregătesc un atac asupra celulelor maligne și le distrug.
De aici putem să ajungem la concluzia că în cazul femeilor care au avut o atitudine pozitivă, încrezătoare, cu o viață activă, dezvoltând o serie de relații sociale răspândirea cancerului mamar a fost semnificativ mai redusă.
Cercetătorii au constatat că factorii emoționali și implicarea socială au fost mai importanți pentru supraviețuire decât boala în sine.
Hans Selye, părintele cercetării stresului, a afirmat adesea că „nu stresul ne omoară, ci reacția noastră la acesta“. Deci în mare măsură atunci când vine vorba de a face față stresului, atitudinea noastră contează foarte mult.
Ca un corolar putem să îl cităm pe Dr. Li: „Atunci când oamenii sunt diagnosticați cu o boală malignă precum cancerul colorectal, este firesc ca aceștia să experimenteze sentimente de îngrijorare și preocupare. Însă aceste emoții nu sunt benefice pentru starea lor. Constatările noastre sugerează că pacienții ar trebui să încerce să își ajusteze mentalitatea cât mai mult posibil pentru a evita exacerbarea ulterioară a bolii lor.“

Coeficientul de inteligență este o modalitate de a cuantifica inteligența umană. Prin IQ, acronimul expresiei intelligence quotient, se încearcă măsurarea inteligenței cu ajutorul unui scor derivat din diferite teste standardizate.


Alfred Binet a pus la punct la începutul secolului al XX-lea primele teste psihometrice de măsurare a inteligenței, iar în 1912 psihologul William Stern a definit inteligența ca aptitudinea generală a individului de a-și adapta conștient gândirea unor cerințe.
În funcție de rezultatele obținute la testele pentru coeficientul de inteligență, oamenii se împart în trei mari grupe: sub medie (IQ < 100), mediu (IQ = 100) și peste medie (IQ > 100).
IQ < 20, caracteristic pentru 0,2% din populație, indică o deficiență mintală gravă.
IQ = 21–50, caracteristic pentru 2% din populație, reprezintă o deficiență mintală medie.
IQ = 51–70, caracteristic pentru 7% din populație, indică o deficiență mintală ușoară.
IQ = 71–80, caracteristic pentru 10% din populație, arată un grad inferior de deficiență mintală.
IQ = 81–90, caracteristic pentru 10% din populație, indică persoane care se pot afirma cu succes în meserii profesionale.
IQ = 91–100, caracteristic pentru 25% din populație, indică o inteligență care se apropie de nivelul unui IQ mediu.
IQ = 101–110, caracteristic pentru 25% din populație, este un rezultat puțin peste mediu, persoanele cu scoruri rezultate în acest interval sunt capabile să termine o facultate, nu le va fi foarte ușor, vor întâmpina unele dificultăți, însă pot compensa asta prin perseverență.
IQ = 111–120, caracteristic pentru 12% din populație, persoanele cu acest scor obțin rezultate foarte bune.
IQ = 121–130, caracteristic pentru 6% din populație, cei cu aceste valori de IQ termină facultatea cu ușurință și chiar reușesc să obțină rezultate extraordinare.
IQ = 131–140, caracteristic pentru mai puțin de 3% din populație, acest nivel este atins doar de foarte puține persoane.
IQ > 140 – cu acest nivel se pot mândri doar aproximativ 0,2% din populație, este considerat un scor extrem de mare, persoanele cu acest nivel sunt considerate adevărate genii.
Nivelul IQ-ului care depășește scorul de 240 este cel mai mare cunoscut astăzi. Este dificil de aflat cine este persoana cu cel mai mare IQ care a trăit vreodată pe Pământ. Se crede că cel mai mare scor IQ înregistrat vreodată în lume este cel al lui William James Sidis (1898–1944), iar IQ-ul lui se crede că era undeva între 250 și 300. Americanul Sidis era un copil-minune care era capabil să citească la vârsta de 18 luni, iar până să ajungă în adolescență știa deja să vorbească fluent mai multe limbi. La vârsta de cinci ani, tânărul Sidis a conceput o formulă prin care se putea afla ziua săptămânii pentru orice dată istorică. Când avea opt ani, a alcătuit un tabel logaritmic cu baza 12. Gurile rele spun că s-ar putea ca scorul ar fi fost umflat din cauza atenției mass-media pe care a primit-o în calitate de copil-minune.
Iată și alte persoane cu IQ extrem de mare: Leonardo da Vinci – 160, Isaac Newton –190, Johann Goethe – 225, Albert Einstein-160, Gary Kasparov – 180.
Până de curând psihologii găseau o corelație între performanțele academice înalte și umilința intelectuală – dar se pare că s-au înșelat.
Un studiu recent arată că persoanele care sunt încrezătoare în abilitățile lor intelectuale tind să aibă un IQ mai ridicat.
Acele persoane ale căror încredere în sine se apropie de aroganță tind să obțină rezultate mai bune la testele de inteligență. Afirmația: „Cred că ideile mele sunt mai bune decât ale altora!“ pare să fie caracteristic celor cu un IQ ridicat. Tocmai datorită acestei convingeri ei tind să fie în centrul atenției și, totodată, să obțină și rezultate mai bune la teste.
Deși coeficientul lor de inteligență este mare, aceștia, din cauza aroganței, nu par să fie la fel de agreați, apreciați ca omologii lor mai modești.
E posibil ca persoanele care se consideră arogante din punct de vedere intelectual să fie conștiente că știu ceea ce știu, să aibă o mai mare încredere în propria persoană și în capacitățile lor intelectuale, iar aceste lucruri să ducă la o rezultate academice mai bune.
Într-un studiu efectuat pe un eșantion de peste 100 de studenți, autorii se așteptau ca umilința intelectuală să coreleze cu rezultate academice mai bune, însă, spre surprinderea lor, cei aroganți din punct de vedere intelectual au fost cei care au obținut cele mai bune rezultate.
Cu toate acestea, Dr. Benjamin R. Meagher consideră că umilința este o trăsătură vitală: „E foarte important de reținut faptul că umilința intelectuală este o condiție necesară nu doar pentru studiile academice, ci pentru învățare în general, ceea ce este valabil atât la școală, cât și la muncă. Dacă învățăm ceva nou, trebuie să ne recunoaștem propria limită, neștiință și să ne-o asumăm în fața celorlalți.“
Unii oameni pot să facă acest lucru, alții nu, căci nu-i așa, suntem diferiți. Dar cu siguranță că dorința de a învăța, de a fi flexibili și de a ne schimba părerea, de a aprecia opiniile celorlalți sunt lucruri indispensabile pentru creșterea și dezvoltarea atât a oamenilor, cât și a grupurilor, colectivităților.
Precum spune marele Milton Erickson: „Există lucruri pe care le știți, dar nu știți că le știți. Când veți ști ceea ce nu știți că știți, vă veți schimba.“

Prețul unui anumit produs influențează calitatea percepută a produsului respectiv. Această constatare a fost observată și în context medical – cu cât este mai scump un medicament, cu atât este mai evident efectul placebo. Tocmai această supraestimare iluzorie produsă de tratamentele mai scumpe ar putea fi la baza eficacității mai mari a placebo-urilor mai scumpe.


Un studiu recent a mers mai departe, sugerând că până și efectele secundare pot îmbunătăți eficacitatea tratamentului. În timp ce efectele secundare ale tratamentului pot avea un impact negativ asupra pacienților, acestea ar putea fi percepute ca indicatori ai eficienței tratamentului.
În studiul respectiv, participanții au primit spray-uri nazale care nu conțineau fentanil, ci fie capsaicină pentru a induce un efect secundar (senzație ușoară de arsură), fie soluție salină (inert). Cu toate că nu conținea substanță activă, spray-ul cu efect secundar s-a dovedit mai eficace.
În concluzie, efectele secundare ușoare pot servi ca un semnal pentru un tratament eficient, influențând astfel așteptările și rezultatele tratamentului. Utilizarea acestor mecanisme în practica clinică ar putea oferi o modalitate eficientă de a optimiza rezultatul tratamentului.

Vi se pare imposibil să ignorați unele sunete? Unele sunete vă înfurie? Dar sunetele care sunt atât de dezgustătoare încât nu puteți suporta să fiți în preajma celor care le emit?


Pentru persoanele cu misofonie, aceste tipuri de reacții pot apărea la sunetele de zi cu zi pe care majoritatea oamenilor abia le observă, cum ar fi de exemplu mestecatul, ticăitul ceasului, foșnetul pungilor de chipsuri și pițăitul telefoanelor. În cazuri extreme ei pot experimenta o reacție de tip luptă sau fugi, iar dacă fuga nu este posibilă, situația se poate deteriora, ducând la sentimentul că sunt prinși în capcană și că ar putea exploda. Acest lucru poate declanșa un atac de panică, o reacție bruscă, ar putea zice ceva ce vor regreta (sau nu) sau sentimentul că ar putea izbucni în lacrimi, ori chiar că-și pierd mințile.
Deși în jur de 85% a oamenilor pot spune că se simt dezgustați ascultând mestecatul deosebit de zgomotos, majoritatea lor este posibil să strâmbe din nas atunci când le aud, dar în general pot tolera sunetele dacă trebuie. Însă aproape una din șase persoane au o reacție mai puternică la aceste sunete, care îi deranjează chiar și la volume mai mici și pe care le consideră imposibil de ignorat. Aceștia se pot simți furioși și prinși în capcană atunci când aud aceste sunete, pot cere cuiva să închidă gura, sau chiar părăsesc camera pentru a scăpa de zgomotul enervant.
Iar pentru cei care suferă de misofonie, aceste tipuri de sunete pot avea un impact devastator asupra vieții lor. Acestea pot părăsi o relație sau chiar se pot muta în altă locuință din cauza lor. Ei își planifică ziua în funcție de sunetele pe care se așteaptă să le audă – așteptând anxioși sunetele pe care știu că le vor auzi, evită pe cât posibil anumite sunete, se ceartă cu cei dragi și se simt vinovați sau jenați de reacțiile lor. Din cauza impactului extrem pe care sunetele îl pot avea asupra vieții unor persoane, misofonia ar trebui să fie considerată o tulburare psihologică.
Misofonia este uneori confundată cu hiperacuzia (sunetele normale sunt percepute ca fiind anormal de puternice sau dureroase din punct de vedere fizic), dar cei suferinzi de misofonie nu sunt afectați de volumul sunetului – dacă e vorba de un zgomot declanșator, e perceput ca neplăcut chiar și dacă e abia perceptibil, iar dacă e altfel de sunet, atunci poate să fie oricât de puternic.
Misofonia apare de obicei în copilăria târzie sau adolescența timpurie și se agravează în timp, adesea incluzând mai multe sunete declanșatoare. Se pare că această afecțiune nu este o tulburare auditivă, ci o anomalie fiziologică care rezidă în structurile creierului activate de sunetul procesat.
O tulburare înrudită cu misofonia este misokinezia – persoana afectată poate să aibă reacții puternice la mișcări repetitive (de exemplu, lumini care clipesc, scuturarea picioarelor). Însă dacă sunteți declanșat de o mișcare care îi amintește creierului de sunete enervante, cum ar fi să vedeți pe cineva mestecând prin fereastră, când de fapt nu îl puteți auzi, sau să vedeți pe cineva tastând pe o tastatură silențioasă (când zgomotul tastaturilor obișnuite ar fi un sunet declanșator), atunci de vină ar putea fi mai degrabă misofonia, decât o problemă separată cu mișcarea repetitivă.
Din păcate nu există niciun tratament eficient cunoscut. Atunci când persoanele care suferă de această tulburare nu pot evita sunetele, ele încearcă să le blocheze cu dopuri de urechi sau să le mascheze cu dispozitive de zgomot alb.
Pentru a ameliora simptomele, meditația și mindfulness-ul se pot dovedi instrumente utile.