Recunosc că uneori simt nevoia de control. Controlul înseamnă siguranță, iar siguranța este una din nevoile noastre psihice fundamentale. În general îmi place să-mi fac rezervările pentru concedii din timp, căci am avut și câteva „neplăceri“ atunci când nu am făcut-o. Și cum nevoia de satisfacere a plăcerii și de evitarea neplăcerilor este o altă nevoie fundamentală a omului, prefer să mă pregătesc din timp atât practic, cât și sufletește și mental. Și totuși, uneori e bine să pui controlul deoparte și să lași pur și simplu ca lucrurile să se întâmple. În urmă cu câteva luni am văzut un anunț în care se făcea reclamă la un sejur de 6 nopți pe insula Evia, a doua cea mai mare insulă grecească după Creta. Anunțul, zic eu, suna bine: „Cum ar fi să pleci într-o vacanță despre care nu știi nimic în afara destinației și a perioadei? Hai cu noi într-o aventură și lasă-l pe JOKER să aleagă pentru tine!“. Nu am stat prea mult pe gânduri și am rezervat două locuri pentru un sejur în mijlocul lunii septembrie.


În ziua în care a sosit momentul plecării, ne-am pus mâncare și băutură suficientă, pernuțele confortabile, am pregătit toate bagajele, am încheiat asigurarea de călătorie, am tipărit toate hârtiile primite de la agenție și pentru că nici soțului meu, nici mie nu ne place să întârziem, am plecat din timp spre locul de întâlnire. Ajunși acolo, am rămas profund surprinși că era prea mare liniște, nici urmă de persoane mai în vârstă sau mai tinere, gălăgioase, care se împing, își dau coate să-și așeze valizele, gențile în portbagaj. Era liniște și pace, doar un singur autocar parcat cu un singur șofer care-și curăța cu multă pricepere parbrizul.
Am scos repede din rucsac hârtia cu data și ora plecării, data era în regulă, dar când am văzut ora plecării, am încremenit pentru câteva secunde. Noi știam că plecarea e la ora 17, ceasul era 16:32, însă ora de plecare trecută era 16. Într-o fracțiune de secundă mi-a trecut prin minte că mult așteptata excursie pentru noi s-a încheiat cam repede, prea repede… dar nici nu am apucat să-mi fac în continuare scenarii, a apărut șoferul de la autocarul parcat. Ne-a explicat că autocarul ne-a așteptat aproape 30 de minute, ne-au sunat de 20-30 de ori (între timp mi-am dat seama că mai înainte, fiind o terapie, am închis sonorul și am uitat să-l redeschid), după care au plecat. Simțeam că e pe cale să mă cuprindă o tristețe, dar spre surprinderea mea a durat însă foarte puțin. Ceva mă îndemna să am încredere, să nu mă agit sau să mă supăr. Era totuși planificată o aventură… Din fericire, nici șotul meu n-a intrat în panică, astfel am evitat contaminarea emoțională. În scurt timp șoferul a luat legătura cu colegul lui și l-a convins să ne aștepte la benzinăria din Jilava. Iar noi am comandat repede un Uber. Deși era oră de vârf în trafic, chiar și în drum spre Jilava eram foarte zen, nu m-am agitat… am avut încredere că lucrurile se vor așeza… Una din cele patru adevăruri nobile ale lui Buddha se referă la faptul că suferința (în cazul meu durerea provocată că a plecat autocarul fără noi) poate fi redusă sau chiar eliminată prin schimbarea atitudinii pe care o avem față de experiența neplăcută. Ceea ce s-a și întâmplat. În plus, în loc să îl învinovățesc pe soțul meu sau pe mine, poate pe șoferul autocarului sau pe însoțitorul de drum pentru cele întâmplate, folosindu-mă de atitudinea mindful non-evaluativă, prin acceptarea a ceea ce s-a întâmplat, prin răbdare, care permite lucrurilor să se așeze în ritmul lor, prin încredere, ceea ce în contextul mindfulness înseamnă cultivarea unui sentiment de încredere și speranță, am reuși să stau liniștită și calmă pe bancheta din spate a Uberului. Totodată, folosind una din atitudinile fundamentale din mindfulness, și anume non-striving-ul (a nu te srădui), am reușit să mă concentrez pe această experiență așa cum este, am acceptat situația și nu m-am criticat pentru cele întâmplate.
Pentru că era ora de trafic intens, a durat ceva timp până am ieșit din București. La scurt timp însă am zărit un autocar care făcea plinul la benzinărie… Acesta e!, am strigat bucuroasă.
Am coborât și ne-am alăturat grupului, având surpriza că, în afară de câteva băbuțe mai guralive, nimeni nu ne-a agresat verbal… Șoferii erau super-zen, chiar și însoțitorul de drum, deși părea puțin stresat, ne-a urat bun venit și a fost mulțumit că acum grupul e în formație completă.
Și așa a început aventura noastră de o săptămână, care ne-a adus multă pace în suflet și ne-am întors încărcați cu multă energie pozitivă.