Ne minunăm să întâlnim copii care triumfă pornind chiar de la propria lor nefericire… În Convenția asupra Drepturilor Copiilor scrie, printre altele, negru pe alb: „copilul are dreptul de a fi protejat împotriva oricăror forme de violență, neglijență, abuz sau rele tratamente“ și „copilul are dreptul să fie crescut într-o atmosferă de afecțiune și de securitate materială și morală“.


În mod ideal instituția copilăriei ar însemna o grădină înconjurată de ziduri în care copiii, fiind mici și slabi, sunt protejați de duritatea lumii exterioare până când devin îndeajuns de puternici și deștepți să-i facă față. Unii copii își trăiesc copilăria chiar în acest fel.
Însă, din păcate, în viața reală copilăria ca ceva plin de Fericire, Siguranță, Protecție, Inocență nu există pentru mulți copii.
Adesea mulți, prea mulți copii sunt supuși unor acte de agresivitate verbală și/sau fizică, la bătăi, umiliri repetate cauzate de unul sau ambii părinți. Acești copii sunt privați de iubire, de acceptare, de un mediu sigur și protectiv în care să se poată dezvolta un atașament sigur, securizant.
Deoarece copilul este legat emoțional și motivațional de părinte, el este construit, dotat să relaționeze cu părintele și să se regleze emoțional în funcție de acesta. Astfel, chiar și atunci când copilul este certat, adică părintele îi subliniază greșeala ridicând tonul, copilul automat preia automat agitația părintelui și uite așa și el devine stresat… pentru că așa funcționează psihicul său (și al oricărei persoane aflate într-o relație importantă cu celălalt): rezonează emoțional. Copilul face față, se descurcă pe termen scurt cu stresul, dar dacă povestea se repetă, atunci nu mai face față pentru că are mai puține resurse să se regleze, decât are adultul, părintele său. În cazul acesta copilul este supus unui stres cronic, care până la urmă are același efect ca traumatizarea.
Iar ca răspuns la agresivitate, unii copii maltratați, bătuți, traumatizați de familiile lor, de părinți sau alți membrii ai familiei, își înfruntă fizic părintele violent, pe când alții caută scăpare în ei înșiși și se consolează cu gândul că atunci când îl bate, părintele respectiv nu este un adult, nu este matur, căci se lasă dominat de impulsurile sale. În conformitate cu unele studii longitudinale, cei care au ripostat – copiii scandalagii – de regulă ajung adulți violenți, neadaptați societății, pe când în cazul copiilor maltratați care se retrag în lumea lor lăuntrică, deși au fost nefericiți, această stare le-a permis ca mai târziu, după o vreme să-și realizeze o parte din vise și astfel să-și vindece stima de sine anterior călcată în picioare. Ceea ce contează cu adevărat este semnificația dobândită de școală sau de aventura intelectuală.
Copilul maltratat, agresat, care tocmai începe școala, aproape întotdeauna a dobândit deja un atașament insecurizant, iar acest lucru îl face să se simtă marginalizat. Ajungând la școală, el nu caută compania celorlalți copii, fiind neîncrezător în sine și nefericit, evită interacțiunile cu ceilalți, evită chiar privirile colegilor, în schimb poate recurge la manifestări repetitive, își poate suge degetul sau se poate balansa sau se poate uita în depărtare tocmai pentru a se sustrage contactului vizual. Acest tip de comportament evitant atrage însă atenția altui tip de copil: cel brutal, sadic. Cu siguranță că fiecare dintre noi am avut în clasă câte un astfel de coleg violent, bătăuș, pus întotdeauna pe ceartă. Iar copiii agresați acasă devin ținte ușoare pentru acești copii brutali.
Și e foarte posibil ca modul în care copiii supuși agresiunii fizice și psihice acasă se apără de cei care-i bat sau îi umilesc să fie buni predictori pentru problemele cu care se vor confrunta mai târziu.
În urma studiilor, s-a arătat că puțini dintre copiii maltratați acasă se vor revolta împotriva copiilor care-i agresează la școală. Cei mai mulți dintre ei se simt mândri că au ținut piept confruntării fizice cu agresorul din școală și practic îi și ajută (pe cei agresați) să-și recunoască sieși că, în ciuda a tot ce se întâmplă, au totuși o valoare. Pe de altă parte, și copilul-„agresor“ este la rândul lui tot un copil nefericit, care probabil este acasă agresat fizic și/sau emoțional, dar care își „restaurează“ imaginea de sine folosindu-se de convingerea că forța fizică este o cale sau poate singura cale spre a inspira teamă. Copiii care nu protestează la acțiunile brutale ale colegului lor se îndepărtează de ei înșiși și se întăresc mecanismele de apărare, de supraviețuire. Este însă surprinzător să observăm evoluția acestor copilași agresați atât acasă, cât și la școală. Cu toate că ei evoluează către o lungă și ascunsă depresie, în suferință și în durere, totuși în rândurile acestei populații de copii nefericiți vom regăsi mai târziu cel mai mare număr de copii rezilienți. Potrivit psihoterapeutei Diana Vasile, reziliența este „capacitatea oamenilor de a se reîntoarce la echilibrul pe care îl aveau înainte de situația traumatizantă“, deci dacă copilul, în special în primii doi ani de viață, a avut o stare de bine, el, ca persoană rezilientă, poate reveni la starea de funcționare de dinainte de a fi trecut prin dificultăți, bătăi, agresiune fizică și/sau verbală, psihologică.
În schimb, copiii traumatizați, care adoptă la rândul lor un mod de apărare asemănător sau identic celor care-i brutalizează, obțin beneficii psihologice doar de scurtă durată. Ei sunt nevoiți să o ia tot timpul de la capăt. Deși sunt „admirați“ de gașca din care fac parte, acest lucru nu-i face să fie acceptați decât dacă recurg în permanență la acte de violență. Acest mecanism de apărare toxic arată că acești copii suferă în continuare de tulburări de atașament, ceea ce duce la inadaptare socială.
În grupul depresivilor tăcuți, care-și ascund suferința, se activează mecanisme de apărare constructive: reverie, intelectualizare, activism, anticipare și sublimare. Iar în cazul în care apare cineva care e dispus să sprijine copilul supus acțiunilor de agresivitate, care să-i confere celui traumatizat o legătură emoțională bună, un atașament securizant, atunci, cu ajutorul acestuia, s-ar putea activa competențele ascunse ale acestor copii și e foarte posibil ca ei să revină la viață, și, încetul cu încetul, depresia tăcută se va șterge ca urmare a travaliului afectiv, intelectual și social.
În loc de încheiere, iată câteva gânduri de Violet Oaklander: „Copiii fac ceea ce pot pentru a se descurca, pentru a supraviețui. Copiii au tendința naturală de a crește. În fața lipsurilor sau a întreruperilor funcționării lor naturale, ei își vor alege un anumit comportament ce pare să le servească pentru a se descurca. Ei pot acționa într-un mod agresiv, ostil, mânios, hiperactiv. Pot să se retragă într-o lume pe care și-o plăsmuiesc singuri. Pot să vorbească foarte puțin sau poate chiar deloc. Pot să dezvolte o teamă de orice sau de vreun lucru particular care le afectează propria viață și pe cea a tuturor celor care le sunt apropiați în vreun fel. Pot deveni excepționali, exagerat de «buni» și agreabili. Pot să se agațe de adulții din viața lor într-un mod nesuferit. Pot să facă în pat, să facă în pantaloni, să facă astm, alergie, ticuri, dureri de stomac, de cap, accidente. Copilul nu cunoaște nicio limită în încercarea sa de a-și satisface nevoile.“