Duminică seara am continuat tot cu un eveniment drag sufletului meu. Care aducea oarecum aminte tot de „rutina“ din copilărie și adolescență. Aminteam că duminica era singura zi liberă, când de regulă ne duceam în excursii, ziua de luni era ziua concertelor simfonice care aveau loc la Teatrul Dramatic din Brașov. Era un prilej de bucurie.


După ce sâmbătă am fost într-o drumeție montană, duminică seara ne-am dus la un concert susținut de Camerata Regală la Atheneu. Din program a făcut parte și una din preferatele mele – Simfonia nr. 40 de Mozart. Mi-a plăcut concertul, m-a uns pe suflet muzica lui Mozart și al lui Mendelssohn-Bartholdy. Lume bună, elegantă, deși prea multe „înregistrări live“ cu telefonul mobil, filmări, poze, selfie-uri. Din păcate puțini mai sunt în stare să se poată concentra mai mult de câteva minute pe un lucru, iar majoritatea, în loc să se bucure de moment, îl captează cu telefonul, îl salvează în aparat și uită de el.
În lojă, lângă mine s-au așezat două cucoane aranjate și parfumate care au făcut poze, video în continuu. Cred că din 2 în 2 minute și-au scos telefonul să mai „surprindă“ câte ceva din atmosfera sălii, apoi se uitau cu emoții la reacțiile celor din jur și a celor de pe rețeaua de socializare.
Am observat toate astea doar în scurtele pauze în care am deschis ochii, căci în majoritatea timpului am stat cu ochii închiși. Am intrat practic într-o stare de transă naturală. Căci, după cum spune profesorul Ion Dafinoiu, oamenii intră în transă în mod spontan, destul de frecvent. Capacitatea de a trăi transe în viața de zi cu zi are un rol adaptativ extraordinar. Când citim o carte bună, vizionăm un film sau spectacol, lucrăm la ceva care ne pasionează, ascultăm o piesă muzicală care ne place, trăim deseori transe profunde. Din spectatori devenim actori, suntem absorbiți de muzică sau de acțiunea spectacolului, filmului sau cărții, uităm de corpul nostru, de trecerea timpului și, abia într-un târziu, constatăm că brațul sau piciorul, uitate într-o poziție incomodă, au amorțit.
Trebuie să recunosc că nu întâmplător am ales tocmai această simfonie de Mozart. În copilărie, pe la vârsta de 9-10 ani am început să am dureri de cap aproape insuportabile. Am fost la numeroși doctori, dar n-au găsit nimic în neregulă, spuneau că sunt perfect sănătoasă, deși durerea de cap mă copleșea, într-atât încât uneori se întâmpla să lipsesc de la școală din cauza ei. Stăteam în camera noastră, a copiilor, sigură și ascultam la nesfârșit, de pe un casetofon mono, Simfonia nr. 40 de Mozart. Durerea de cap, o durere fizică fără diagnostic medical, apărută ca din senin (credeam eu pe atunci), care m-a chinuit vreo 2 ani, parcă a fost luată cu mâna.
Cred că Franz Ruppert are dreptate când afirmă că „nu rareori se întâmplă ca simptoamele de boală fizică să fie expresia unei tulburări sufletești. Aceste simptoame de boală fizică pot dispărea numai când blocajele sufletești s-au dizolvat.“
Și mai cred că acest simptom avea legătură cu suferința părinților mei, cu existența unui mare secret de familie, care e posibil să fi ieșit la iveală… Din păcate această ipoteză nu mai am cum să o verific… e prea târziu…
„Doar într-o raportare plină de dragoste față de sine însuși, omul poate găsi ceea ce a sperat inițial de la părinții lui. Poate că, până la urmă, această atitudine va înmuia și inima părinților. Căci dragostea părinților pentru copiii lor există întotdeauna, trebuie doar eliberată din închisoarea traumelor.“ (Franz Ruppert)