Există o legendă veche și frumoasă despre un rabin pe care un elev l-a întrebat odată: „Înainte au existat oameni care au văzut fața lui Dumnezeu; de ce nu mai există și astăzi?“ La care rabinul a răspuns: „Pentru că astăzi nimeni nu se mai poate apleca atât de adânc.“ (Carl Gustav Jung: Amintiri, vise, reflecții)


Citatul de mai sus este din minunata carte autobiografică a lui Jung și se leagă de experiența mea din partea a II-a a turului ghidat de la Muzeul Satului din București la care am fost duminică în care am vizitat și ne-am delectat cu poveștile din zona Transilvaniei și Satul Nou.
Am rămas profund impresionată de Maramureș, zona etnografică deosebit de bogată în creații populare autentice și chiar mi-am propus ca în viitorul apropiat să vizitez această zonă colorată având o puternică încărcătură nu doar spirituală, ci și emoțională, căci de acolo se trage o persoană foarte dragă mie.
Porțile maramureșene sunt unele din cele mai importante creații populare din România.
Poarta este adesea asociată cu pătrunderea într-un spațiu de o însemnătate aparte, în casa omului sau în biserică, casa lui Dumnezeu. Ritualurile de trecere sunt simbolizate, în cazul a numeroaselor culturi, de intrarea printr-o poartă.
Poarta împarte, în mod simbolic, partea lumească de cea sacră, binele de răul, ba mai mult, chiar trecerea pe sub poartă fiind un simbol în sine. Oamenii credeau că atunci când bărbații se întorceau acasă, încărcați cu toate relele lumii, poarta îi purifica de boli și blesteme pentru a reveni curați alături de familiile lor.
Toate motivele sculptate, toate semnele de pe poartă aveau rolul de purificare, atunci când intrai pe poarta joasă, lăsai practic și toate fricile afară.
În Arta populară din nordul Transilvaniei, Tancred Bănățeanu numește atât de expresiv porțile maramureșene „adevărate arcuri triumfale ale fiecărei gospodării țărănești“.
Poarta maramureșeană este alcătuită din trei stâlpi solizi, ciopliți în patru fețe, uniți în partea de sus de „fruntar“, pe care se ridică acoperișul. Între stâlpi sunt cele două intrări: cea mică, pentru oameni, și cea mare, pentru animale, căruțe.
Stâlpii, și mai cu seamă cele două tăblii ale porților, sunt vast ornamentate, cu o mare varietate de motive decorative. Ornamentica porților maramureșene cuprinde toate tipurile de motive tradiționale, de la cele mai simple, geometrice, vegetale și până la cele mai complexe, care ilustrează simboluri ale universului spiritual și credințele despre lume ale priceputului meșter popular.
Cele mai des întâlnite simboluri întâlnite în decorul porților maramureșene sunt
simbolurile solare, cercurile, rozetele, spiralele, morișca, „roțile“, colacul sunt ilustrări ale astrului zilei, alături de care apare cocoșul, o pasăre solară, care anunță, prin cântecul său, biruința luminii asupra întunericului.
Un motiv care apare frecvent pe porțile din Maramureș este și funia împletită sau răsucită, fiind considerată simbolul infinitului, al coexistenței binelui și răului. De regulă funia este așezată în cadrul ornamentului pe verticală, semnificând atât legătura dintre spațiul terestru și cel celest, cât și aspirația spre înălțimi, spre cer.
Lângă aceste motive apar și dinții de lup, despre care credința populară crede că au rolul de a îndepărta de spațiul curții animalele sălbatice, farmecele și duhurile rele; precum și o serie de motive vegetale sub formă de flori, ramuri înfrunzite și nu în ultimul rând arborele vieții precum și prezența crucii. Adesea motivul arborelui este reprezentat printr-un copac trifurcat, cu vârful în formă de cruce.
Porțile maramureșene îmbină foarte frumos simbolurile credinței populare cu motive pur „estetice“, ajungând la un nivel ridicat al creativității și măiestriei populare.
Un simbol prezintă un conținut inconștient care își croiește drum spre conștiință. Jung asociază simbolul cu o înțelegere a dinamicii psihologice: „Înțelesul simbolului este nu acela de a fi un semn camuflant pentru ceva general cunoscut, ci o încercare de a explica analogic, ceva complet necunoscut și în devenire. Astfel, fantezia ne oferă sub forma unei analogii mai mult sau mai puțin potrivite ceea ce este în curs de devenire.“
După ce am examinat amănunțit intrarea în curte, nu avem cum să nu observăm că undeva lângă poartă se află o băncuță sau o bancă, pagina de facebook a vremurilor trecute…
Mai este un lucru care merită toată atenția noastră și este formulată tot de Jung: „Bineînțeles că în mintea mea se iscă tot mereu întrebarea ce raport există între simbolistica inconștientului și religia creștină sau alte religii. Nu numai că las o poartă deschisă mesajului creștin, ci consider că el își are locul în centrul omului occidental. E adevărat ca are nevoie de o perspectivă nouă, pentru a corespunde modificărilor seculare ale spiritului timpului; altfel se află pe undeva pe lângă timp, iar totalitatea omului pe undeva pe lângă el. Este ceea ce m-am străduit să înfățișez în scrierile mele.“
Biserica de lemn din Dragomirești este poate cea mai zveltă, frumoasă construcție din Muzeul Satului. Ea a fost adusă în București în 1936, fiind ridicată în Maramureș pe locul alteia, arsă de tătari în incursiunea lor de jaf din anul 1717.
Din depărtare atrage privirea silueta zveltă a turnului-clopotniță, înalt de aproximativ 27 m, care este un element de echilibru arhitectural, iar prin înălțimea lui ne face să ne simțim mai aproape de Cer.
Din punct de vedere artistic, se remarcă elementele decorative ale pridvorului deschis pe stâlpi ciopliți și uniți prin elegante arcade la partea superioară și o balustradă traforată, la partea inferioară.
Conform cultului creștin de rit oriental, biserica este împărțită în: pridvor, pronaos, naos, altar. Ținând cont de atribuirea simbolică a fiecărui spațiu, pronaosul care era rezervat femeilor, este numit „biserica femeilor“, naosul, locul bărbaților se numește „biserica bărbaților“, iar altarul este locul preotului. Pronaosul și naosul sunt surmontate de un plafon drept, iar naosul este acoperit cu o boltă semicilindrică din bârne. Pereții sunt pictați în interior de meșteri populari, care au respectat în altar și naos canoanele bisericești, dând frâu liber imaginației în pronaos, ceea ce reflectă credințele poporului legate de fericirea din rai și chinurile din iad. Ochiul atent poate observa aspecte din viața socială și politică a vremii. Iconostasul are bogată sculptură și frumos ornată cu icoane pe lemn.
În biserică se ajunge călcând pragul pridvorului deschis cu stâlpi ciopliți și o balustradă traforată. Aici te pregătești să intri cu capul aplecat în biserică, aici e trecerea despre care vorbeam și la porțile gospodăriilor, e locul în care lași partea lumească afară și intri cea sacră, lași lucrurile exterioare să pălească și intri în contact cu lumea interioară, profundă.
Din păcate pentru unii oameni e dificil să ajungă în aceea stare de contact profund cu sinele, cu Dumnezeu, pentru alții însă e indispensabil. Așa cum spune și Jung: „În fața evenimentelor interioare, celelalte amintiri pălesc – călătoriile, oamenii și lucrurile înconjurătoare. Amintirea faptelor exterioare ale vieții mele s-a estompat în cea mai mare parte sau a dispărut. Însă întâlnirile cu cealaltă realitate, coliziunea cu inconștientul, mi s-au întipărit în memorie și nu mai pot fi șterse. Acolo a fost întotdeauna abundență, a fost întotdeauna bogăție, și orice altceva a trecut pe un plan secundar.“