„Nu cei mai puternici dintr-o specie supraviețuiesc, nici cei mai inteligenți, ci cei mai rezilienți și mai receptivi la schimbare.“ (Charles Darwin)


De regulă perspectiva medicală asociază stresul cu evenimente extrem de tulburătoare, perturbatoare, dar oarecum izolate, precum destrămarea unei căsnicii, moartea unei persoane dragi, pierderea locului de muncă, îmbolnăvirea părinților în vârstă etc.
Aceste evenimente sunt surse puternice de stres, dar în viața de zi cu zi există o serie de tensiuni cronice care pot avea consecințe biologice și mai dăunătoare pe termen lung.
E interesant faptul că pentru persoanele obișnuite încă din fragedă tinerețe cu niveluri ridicate de stres, adesea absența acestuia poate crea neliniște, evocând plictiseala și un sentiment de viață lipsită de sens. După cum a observat Hans Selye, aceștia sunt în permanentă căutare a stresului și pur și simplu evită absența lui. Aceste persoane devin dependente de hormonii de stresului, adrenalina și cortizolul.
Ce este de fapt stresul? Selye a inventat cuvântul în utilizarea sa actuală și a văzut stresul ca pe un proces biologic, o serie amplă de evenimente din organism, indiferent de cauză sau de conștientizarea subiectivă. Stresul constă în modificările interne – vizibile sau nu – care apar atunci când organismul percepe o amenințare la adresa existenței sau a stării de bine. Deși tensiunea nervoasă este o componentă a stresului, cineva poate fi stresat fără să simtă tensiune. Pe de altă parte, este posibil să simți tensiune fără să activezi mecanismul fiziologic al stresului.
Stresul excesiv apare atunci când solicitările adresate unui organism depășesc capacitățile de îndeplinire rezonabile ale lui.
Răspunsul la stres poate fi declanșat fie prin deteriorări fizice, fie prin infecție sau vătămare. Totodată stresul poate fi declanșat și de traume emoționale sau doar de amenințarea unor astfel de traume, chiar dacă numai imaginare.
Trăirea stresului ca experiență poate fi împărțit în trei elemente. Primul se numește factorul de stres, care este stimulul declanșator al stresului, adică acel eveniment, fizic sau emoțional, pe care organismul îl interpretează ca amenințare.
Al doilea element este sistemul de procesare, adică sistemul nervos, care interpretează semnificația factorului de stres, iar cel de-al treilea component este răspunsul la stres, care constă în diferitele ajustări fiziologice și comportamentale efectuate ca reacție la o amenințare percepută.
E important de reținut că definiția unui factor de stres depinde de sistemul de procesare care îi atribuie semnificația. Potrivit lui Gabor Máte, șocul unui cutremur este o amenințare directă la adresa multor organisme, nu și pentru o bacterie. Pierderea unui loc de muncă este mai stresantă în cazul unui salariat a cărui familie trăiește de la o lună la alta decât pentru un director.
Fiecare eveniment stresant este unic și personal și, deși este trăit în prezent, acesta are legătură și cu evenimentele trecute. Tot ceea ce se leagă de trăirea experienței stresante și consecințele sale pe termen lung depind de mulți factori unici fiecărei persoane.
Selye a descoperit că biologia stresului afectează în mod predominant trei tipuri de țesuturi sau organe. În sistemul hormonal, au avut loc modificări vizibile ale glandelor suprarenale; în sistemul imunitar, stresul a afectat splina, timusul și glandele limfatice și în sistemului digestiv, căptușeala intestinală. Șobolanii autopsiați după stres au avut adrenalele mărite, organele limfatice micșorate și intestinele ulcerate. Toate aceste efecte sunt generate de căile sistemului nervos central și de hormoni.
Cercetătorii din domeniu au identificat trei factori care conduc în mod cert la stres: incertitudinea, lipsa de informații și pierderea controlului, iar toate acestea sunt prezente în viața de zi cu zi al persoanelor cu boli cronice.
Poate părea paradoxal faptul că stresul poate cauza boli. Ca să rezolvăm această aparentă contradicție, trebuie să facem diferența între stresul acut și stresul cronic. Stresul acut reprezintă reacția imediată și pe termen scurt a organismului la amenințare. Stresul cronic înseamnă activarea mecanismelor de stres pe lungi perioade în care o persoană este expusă la factori de stres de care nu poate scăpa, fie pentru că nu îi recunoaște, fie pentru că nu are niciun control asupra lor.
Stresul cronic este o afecțiune pentru care organismele noastre nu sunt pregătite, din păcate acesta poate conduce adesea la depresie, anxietate, nevroză etc. În cartea sa Mitul normalității, medicul și psihoterapeutul Gabor Maté afirmă: „Rareori ne gândim să ne întrebăm pe noi înșine – sau pe pacienții noștri – dacă nu cumva stresul în sine ar putea, pur și simplu, să aibă ceva de-a face cu afecțiunea pe care o tratăm.“
Există factori de stres, stresori externi și interni, care contribuie la apariția unor boli. Un studiu recent elaborat în Suedia și publicat în Journal of American Medical Association, a arătat o creștere semnificativă în cazul persoanelor cu tulburări legate de stres în ceea ce privește riscul de ajunge să dezvolte boli autoimune.
Tot un studiu recent realizat de Dr. Qing Li de la Universitatea Sichuan a constatat că șoarecii stresați aveau cantități reduse de bacterii Lactobacillus. După cum se știe, aceste bacterii stimulează celulele imunitare care țintesc tumorile. Iar în cazul reducerii numărului acestor bacterii, tumorile colonice încep să se dezvolte mai rapid. Dr. Li a concluzionat că stresul poate crește șansele de apariție a cancerului de colon.
Un alt studiu recent realizat la Universitatea din Michigan de Yatrik Shah a demonstrat, de asemenea, că stresul reduce populația de Lactobacillus și conduce la creșterea tumorilor de colon.
Deși momentan ambele studii au fost efectuate doar pe șoareci și adăugarea suplimentară de Lactobacillus a condus la încetinirea dezvoltării tumorilor, sperăm că mai devreme sau mai târziu, aceste tratamente să poată ameliora și simptomele cancerului de colon la oameni.
Iată un caz prezentat în cartea Când corpul spune nu, în care este prezentată o pacientă, Michelle, care a avut timp de șapte ani un nodul în piept. Acesta creștea sau se micșora periodic, dar nu părea nimic îngrijorător.
Apoi, dintr-odată a început să crească aproape peste noapte. La biopsie a reieșit că tumoarea era malignă, iar Michelle spunea că era convinsă că știe care era principalul factor: stresul. „Starea mea emoțională era îngrozitoare la acea vreme. Eram lovită de mai multe lucruri la un loc, nu doar financiar.“
Operația lui Michelle a fost urmată de chimioterapie și radiații, dar din păcate niciun medic nu a întrebat-o vreodată ce tensiuni psihice suferise înainte să debuteze malignitatea sau ce probleme nerezolvate avea.
Pacientele cu cancer mamar relatează adesea că medicii lor nu exprimă un interes activ față de ele ca persoane sau pentru contextul social și emoțional în care trăiesc. Se presupune că acești factori nu au un rol semnificativ nici în originea, nici în tratamentul bolilor. Această atitudine este consolidată de cercetări psihologice limitat concepute.
Bazându-se pe dovezi științifice, Michelle și multe alte femei consideră că există o legătură puternică între stres și cancerul mamar.
Un ansamblu bogat de dovezi, extras din studii pe animale și din experiența umană, sprijină impresia pacientelor că stresul emoțional este o cauză majoră a malignității mamare. Emoțiile influențează direct sistemul imunitar. Studii efectuate la U.S. National Cancer Institute din SUA au constatat că celulele ucigașe naturale, o clasă importantă de celule imune, sunt mai active în cazul pacientelor cu cancer mamar care sunt capabile să își exprime furia, să adopte o atitudine de luptă și care au mai mult sprijin social. Celulele NK pregătesc un atac asupra celulelor maligne și le distrug.
De aici putem să ajungem la concluzia că în cazul femeilor care au avut o atitudine pozitivă, încrezătoare, cu o viață activă, dezvoltând o serie de relații sociale răspândirea cancerului mamar a fost semnificativ mai redusă.
Cercetătorii au constatat că factorii emoționali și implicarea socială au fost mai importanți pentru supraviețuire decât boala în sine.
Hans Selye, părintele cercetării stresului, a afirmat adesea că „nu stresul ne omoară, ci reacția noastră la acesta“. Deci în mare măsură atunci când vine vorba de a face față stresului, atitudinea noastră contează foarte mult.
Ca un corolar putem să îl cităm pe Dr. Li: „Atunci când oamenii sunt diagnosticați cu o boală malignă precum cancerul colorectal, este firesc ca aceștia să experimenteze sentimente de îngrijorare și preocupare. Însă aceste emoții nu sunt benefice pentru starea lor. Constatările noastre sugerează că pacienții ar trebui să încerce să își ajusteze mentalitatea cât mai mult posibil pentru a evita exacerbarea ulterioară a bolii lor.“