Efectul bunicii, între mit și realitate
Potrivit cunoscutului psihiatru și psihanalist britanic, John Bowlby, care a elaborat teoria atașamentului, îngrijirea sugarilor și copiilor mici nu poate fi lăsată pe seama unei singure persoane. Pentru ca principala persoană care are în grijă un copilaș să reușească să facă față cât mai bine și să nu ajungă la epuizare, ea are nevoie de ajutor. Direcția din care vine acest ajutor poate să varieze. Foarte des ajutorul vine din partea celuilalt părinte. În multe societăți, inclusiv în societatea noastră, acest ajutor vine de la bunică.
De când lumea, inclusiv în societățile de vânători-culegători, bunicile au jucat un rol important în viața triburilor și a familiilor, iar între activitățile-cheie se numără creșterea nepoților.
În ultimele decenii o serie de cercetători au fost interesați de ce anume le ține în viață pe femei după menopauză, când din punct de vedere evolutiv ele în mod direct nu mai pot contribui la perpetuarea speciei umane. S-a demonstrat că bunicile, deși nu pot contribui la supraviețuirea speciei, sunt unul dintre motivele pentru care oamenii mai trăiesc astăzi pe Pământ. Acest „efect al bunicii“, cum este adesea amintit, depășește cu mult capacitatea de a procrea, are multiple beneficii, chiar dacă nu directe, în bunăstarea, creșterea, dezvoltarea speciei umane.
Dr. Haider Warraich spune că eliberând mamele de o bună parte din povara creșterii copiilor, bunicile contribuie la asumarea și creșterea mai multor copii, contribuind totodată și la creșterea longevității lor, prin ajutorul oferit în primii ani dificili de viață.
Unele studii mai recente au arătat prin oferirea unor dovezi clare că „efectul bunicii“ poate fi unul dintre motivele supraviețuirii speciei noastre. Totodată acest efect pare să se afle la originea fenomenului, explorat într-un studiu recent, conform căruia bunicile se pot simți emoțional mai apropiate de nepoții lor decât de proprii copii.
Conform rezultatelor a două studii recente, cercetătorii au ajuns la concluzia că bunicile joacă un rol important în supraviețuirea nepoților lor. Unul din studii a fost publicat în revista Current Biology, și s-a ocupat de analiza datelor de naștere și deces ale persoanelor născute între 1731 și 1890 în Finlanda. Din această analiză a reieșit că acei copii care au avut o bunică maternă cu vârsta cuprinsă între 50-75 de ani au avut o rată de supraviețuire crescută.
Rezultatele celui de-al doilea studiu a subliniat faptul că pe lângă existența bunicii mai contează și cât de apropiată este aceasta de netotul ei, ce relație emoțională, ce fel de atașament s-a născut între aceasta și copil. Astfel, cu cât distanța emoțională dintre nepot și bunică este mai mică, cu atât mai implicată poate fi aceasta în viața lui.
Profesorul James Riling de la Universitatea Emory din Atlanta a inițiat și condus un studiu, prin care a fost măsurată funcționarea creierului a 20 de bunici care aveau cel puțin un nepot biologic cu vârste cuprinse între 3 și 12 ani. Subiecților li s-au arătat pe rând imagini ale nepotului lor, ale unui copil necunoscut, ale unui adult necunoscut și ale părintelui de același sex cu cel al nepotului. S-a dovedit că, atunci când bunicile se uitau la fotografia nepotului lor, au fost activate acele părți ale creierului lor care pot fi asociate cu empatia emoțională.
În momentul în care li s-a arătat o fotografie a copilului lor adult, aceasta le-a activat empatia cognitivă. Putem spune că femeile mai în vârstă, adică bunicile empatizează emoțional cu nepoții lor în timp ce, din punct de vedere cognitiv, încearcă să înțeleagă ce gândește copilul lor adult.
Profesorul Rilling este de părere că acest lucru sugerează că bunicile sunt orientate să empatizeze cu ceea ce simt nepoții lor atunci când interacționează cu ei.
Deci zâmbetul nepotului le face să simtă bucuria, fericirea copilului. Iar dacă nepotul lor plânge, ele simt durerea și suferința copilului. Cunoscând aceste lucruri, putem să înțelegem pe deplin „efectul bunicii“, ne este mult mai clar de ce ne pot iubi atât de profund și necondiționat.
În urma cercetărilor, s-a ajuns și la concluzia că noi, ca specie umană, nu am fi ajuns atât de departe fără ele. Nu trebuie să uităm însă nici „beneficiile“ cu care se aleg bunicile din această relație cu nepotul. Este foarte posibil că dacă bunicile noastre nu ar avea acest rol important în viața noastră, și viața lor ar fi mai scurtă, nici ele nu ar trăi atât de mult.
Și să nu uităm nici proverbul italian, care spune: „Dacă nimic nu merge așa cum trebuie, caută-ți bunica.“
De când lumea, inclusiv în societățile de vânători-culegători, bunicile au jucat un rol important în viața triburilor și a familiilor, iar între activitățile-cheie se numără creșterea nepoților.
În ultimele decenii o serie de cercetători au fost interesați de ce anume le ține în viață pe femei după menopauză, când din punct de vedere evolutiv ele în mod direct nu mai pot contribui la perpetuarea speciei umane. S-a demonstrat că bunicile, deși nu pot contribui la supraviețuirea speciei, sunt unul dintre motivele pentru care oamenii mai trăiesc astăzi pe Pământ. Acest „efect al bunicii“, cum este adesea amintit, depășește cu mult capacitatea de a procrea, are multiple beneficii, chiar dacă nu directe, în bunăstarea, creșterea, dezvoltarea speciei umane.
Dr. Haider Warraich spune că eliberând mamele de o bună parte din povara creșterii copiilor, bunicile contribuie la asumarea și creșterea mai multor copii, contribuind totodată și la creșterea longevității lor, prin ajutorul oferit în primii ani dificili de viață.
Unele studii mai recente au arătat prin oferirea unor dovezi clare că „efectul bunicii“ poate fi unul dintre motivele supraviețuirii speciei noastre. Totodată acest efect pare să se afle la originea fenomenului, explorat într-un studiu recent, conform căruia bunicile se pot simți emoțional mai apropiate de nepoții lor decât de proprii copii.
Conform rezultatelor a două studii recente, cercetătorii au ajuns la concluzia că bunicile joacă un rol important în supraviețuirea nepoților lor. Unul din studii a fost publicat în revista Current Biology, și s-a ocupat de analiza datelor de naștere și deces ale persoanelor născute între 1731 și 1890 în Finlanda. Din această analiză a reieșit că acei copii care au avut o bunică maternă cu vârsta cuprinsă între 50-75 de ani au avut o rată de supraviețuire crescută.
Rezultatele celui de-al doilea studiu a subliniat faptul că pe lângă existența bunicii mai contează și cât de apropiată este aceasta de netotul ei, ce relație emoțională, ce fel de atașament s-a născut între aceasta și copil. Astfel, cu cât distanța emoțională dintre nepot și bunică este mai mică, cu atât mai implicată poate fi aceasta în viața lui.
Profesorul James Riling de la Universitatea Emory din Atlanta a inițiat și condus un studiu, prin care a fost măsurată funcționarea creierului a 20 de bunici care aveau cel puțin un nepot biologic cu vârste cuprinse între 3 și 12 ani. Subiecților li s-au arătat pe rând imagini ale nepotului lor, ale unui copil necunoscut, ale unui adult necunoscut și ale părintelui de același sex cu cel al nepotului. S-a dovedit că, atunci când bunicile se uitau la fotografia nepotului lor, au fost activate acele părți ale creierului lor care pot fi asociate cu empatia emoțională.
În momentul în care li s-a arătat o fotografie a copilului lor adult, aceasta le-a activat empatia cognitivă. Putem spune că femeile mai în vârstă, adică bunicile empatizează emoțional cu nepoții lor în timp ce, din punct de vedere cognitiv, încearcă să înțeleagă ce gândește copilul lor adult.
Profesorul Rilling este de părere că acest lucru sugerează că bunicile sunt orientate să empatizeze cu ceea ce simt nepoții lor atunci când interacționează cu ei.
Deci zâmbetul nepotului le face să simtă bucuria, fericirea copilului. Iar dacă nepotul lor plânge, ele simt durerea și suferința copilului. Cunoscând aceste lucruri, putem să înțelegem pe deplin „efectul bunicii“, ne este mult mai clar de ce ne pot iubi atât de profund și necondiționat.
În urma cercetărilor, s-a ajuns și la concluzia că noi, ca specie umană, nu am fi ajuns atât de departe fără ele. Nu trebuie să uităm însă nici „beneficiile“ cu care se aleg bunicile din această relație cu nepotul. Este foarte posibil că dacă bunicile noastre nu ar avea acest rol important în viața noastră, și viața lor ar fi mai scurtă, nici ele nu ar trăi atât de mult.
Și să nu uităm nici proverbul italian, care spune: „Dacă nimic nu merge așa cum trebuie, caută-ți bunica.“