Se spune: „Arată-mi casa şi-ţi spun cine şi cum eşti.”


Într-adevăr, felul în care este amenajată o casă spune multe lucruri despre stăpânul ei. Cel care deţine o casă îşi pune amprenta asupra locuinţei atât prin intermediul amenajării sale, cât şi prin cel al lucrurilor personale. Modul în care ne amenajăm casa este o carte de vizită care prezintă statutul social, stilul propriu, originalitatea, bunul gust, creativitatea sau, dimpotrivă, lipsa acestora, totodată dezvăluie şi câteva trăsături de personalitate, arată felul nostru de a trăi, sistemul nostru de valori.
Iată aici câteva exemple de camere ale unor tinere din diferite colţuri ale lumii.

Rareori supunem deliberat voinţei noastre persoanele care ne sunt dragi. Acţiunile noastre manipulative, cel puţin la modul conştient, nu sunt menite să-l controleze. Dar nu suntem oare cu toţii motivaţi să intrăm într-o relaţie intimă în primul rând pentru că suntem convinşi că aceasta ne va aduce fericirea? Așadar, a iubi pe cineva nu este un act complet altruist.


Cu toate că nu putem să negăm faptul că în spatele comportamentelor de control se află interese personale, ne este greu să acceptăm că ele sunt mai degrabă acte de agresivitate interpersonală. Având în vedere efectele destructive ale unui astfel de comportament, este evident că celălalt suferă, în ciuda intenţiilor reale ale celui care doreşte să deţină controlul. Cel care controlează face acest lucru doar pentru a-şi asigura mai mult confort şi siguranţă în relaţie.
Dacă aceste comportamente dominante sunt duse la extrem, persoana controlată se simte prinsă în capcana criticilor neîncetate, al restricţiilor şi pretenţiilor celui care-l controlează. Dar, datorită neîncrederii în sine şi insecurităţii, nici unul din ei nu este capabil să iasă din această relaţie. În timp ce pentru observatorul din afară „controlorul“ este singurul responsabil pentru disfuncţionalitatea relaţiei, „dansul“ maladaptativ dintre „controlor“ şi cel controlat arată foarte clar că ambii sunt de fapt răspunzători pentru acest lucru.

Mai multe detalii aici.

Potrivit cercetătorului danez, psihologul Hetty Rombouts, calea îndrăgostirii conţine cinci paşi, pe care îi parcurg majoritatea oamenilor.


1. În primul rând trebuie să-mi doresc, să am disponibilitate pentru a mă îndrăgosti.
2. Dacă sunt pregătit(ă), am nevoie de o persoană care să-mi atragă atenţia, ceea ce se poate întâmpla dacă persoana respectivă este atractivă sau pur şi simplu pentru că ea se alfă la locul potrivit, în momentul potrivit.
3. În al treilea rând, am nevoie ca celălalt să-mi semnaleze, printr-un zâmbet sau un gest de aprobare, că este interesat(ă) de persoana mea.
4. Acum am nevoie de câteva ore sau zile să fiu singur(ă), să dau frâu liber imaginaţiei şi viselor, ca ele să înflorească.
5. În final am nevoie doar de un mic semn prin care persoana aleasă îşi exprimă interesul faţă de mine. De pildă un zâmbet sau felul în care mă priveşte poate face să mă îndrăgostesc lulea în doi timpi şi cinci mişcări.

Mai multe detalii aici.

Ce se întâmplă când o persoană introvertită întâlneşte un extrovertit?


Se spune că extremele se atrag. Oare o persoană introvertită poate face faţă stilului de viaţă al unei persoane extravertite sau se simte mai în largul ei dacă lângă ea se află „copia fidelă”? Iată răspunsul unui expert care ne dă speranţe în ceea ce priveşte funcţionarea relaţiei de cuplu între două persoane atât de diferite. În cazul unei dinamici de cuplu sănătoase între un introvertit şi un extrovertit fiecare din ei îşi cunosc rolul pe care îl au în scenariul de viaţă şi se gestionează astfel încât să scoată la suprafaţă tot ceea ce este mai bun din opusul lor.

Mai multe detalii aici.

De ce avem oare nevoie, atât noi, cât și partenerul nostru, să avem o noapte liniştită, să dormim bine?


Cu toate că la prima vedere poate să pară paradoxal, conflictul este o componentă importantă, inevitabilă şi chiar sănătoasă a relaţiei. Chiar şi în relaţia de cuplu cu partenerii romantici, care vor să împartă fiecare moment cu persoana iubită, vor exista momente de dezacord. Exprimarea diferenţelor de opinie, comunicarea cu partenerul şi ajungerea la un compromis poate să justifice faptul că este vorba despre o relaţie sănătoasă. Cu toate acestea, conflictele, mai ales dacă sunt prea dese, nu sunt întotdeauna utile şi, în general, chiar neplăcute. Minimalizarea disputelor inutile sunt importante pentru ca relaţia de cuplu să fie una de durată. Iar aici poate să intervină somnul. Dacă oamenii nu dorm bine, sunt obosiţi şi tind să experimenteze mai multe emoţii negative, este afectată chiar şi capacitatea de rezolvare a problemelor, totodată sunt mult mai reactivi la evenimentele neplăcute. Persoanele odihnite tind să reacţioneze mult mai adecvat la critici, pe când persoana obosită poate reacţiona automat, ca o bombă cu ceas, fără capacitatea de a se opri şi a cugeta.
Deci, dacă observați că sunteți mai reactiv ca de obicei, să vă întrebați dacă ați avut un somn liniştit sau nu.
Vise plăcute!

Mai multe detalii aici.

Cu ocazia zilei internaționale a conștientizării autismului, vă recomand un film biografic despre o femeie autistă, care, în ciuda dificultăților impuse de deficiența sa, reușește nu numai să se integreze în societate, ci și să devină o expertă în zootehnie, recunoscută pe plan mondial:

„Mă numesc Temple Grandin. Nu sunt ca ceilalți oameni. Gândesc în imagini, conectându-le.“


„Doream dintotdeauna să înțeleg gingășia resimțită de alții în momentul în care sunt îmbrățișați de mamele lor. Iar acum am făcut un aparat care mă ajută în acest sens. Simt că s-a reconectat un fir... ca și cum s-ar fi reparat ceva...“

Copiii autiști au sosit pe lume cu o incapacitate înnăscută de a stabili contactul afectiv normal, determinat din punct de vedere biologic, cu alți oameni. Cuvântul „autism“ continuă să conducă la confuzii, deoarece numeroși oameni asociază sindromul autist cu un simptom, și anume faptul de a fi închis în sine. Însă această izolare socială nu trebuie considerată definitivă, deoarece, potrivit lui Leo Kanner, „se pot stabili în comportamentul social scheme de dezvoltare și destui copii cu autism încep să dovedească interes pentru oameni“.


Un număr mare de persoane cu autism, chiar dacă nu (mai) sunt închise în sine, continuă în mod straniu să sufere de singurătate. „Tocmai această caracteristică m-a determinat inițial să studiez autismul“, afirmă Theo Peeters, fondatorul Centrului de Educație în Autism din Belgia. „Cunoșteam singurătatea din literatură, din viața mea personală, însă aveam impresia că singurătatea în cazul autismului este de alt ordin, o singurătate care depășește cu mult obișnuita semnificație emoțională a cuvântului. Părea mai degrabă că această singurătate are mai mult de-a face cu faptul de a căuta un sens în haosul experiențelor, cuplat cu o singurătate «intelectuală». Mi s-a părut în același timp înfricoșător și fascinant, și mi-am dorit să înțeleg această «singurătate metafizică».“

Potrivit unor cercetări recente, ochii conţin o mulţime de informaţii despre starea emoţională a unei persoane. Dacă ne uităm în ochii unei persoane, putem să ne dăm seama dacă zâmbetul ei este adevărat sau fals. Atunci când oamenii sunt veseli, ochii lor sunt luminoşi, căci ei ridică din sprâncene şi ochii devin mai mari şi mai luminoşi. În schimb, atunci când suntem trişti fruntea noastră devine brăzdată, iar ochii se îngustează. Dacă admitem că ochii oglindesc sufletul, pupila acţionează ca diafragma unui aparat de fotografiat, ea se dilată sau se contractă pentru a regla cantitatea de lumină care intră în ochi.


Aşadar, pupilele noastre se contractă când sunt expuse la o sursă directă de lumină şi se dilată la întuneric. Aceasta este reacţia pupilară. Într-un articol publicat recent, psihologii Sebastiaan Mathôt si Stefan Van der Stigchel susţin că reacţia pupilară ne oferă informaţii detaliate despre starea emoţională şi intenţiile subiectului.

Mai multe detalii aici.