Anxietatea faţă de relaţiile interpersonale
Noi, oamenii, suntem fiinţe sociale, simțim nevoia să relaţionăm cu alţi oameni și cei mai mulți dintre noi nu putem trăi izolaţi de restul lumii. Dezvoltarea noastră armonioasă este strâns legată de mediul, societatea, cultura în care trăim. Deci vrând-nevrând nu putem evita relaţiile interpersonale, care pot fi menţinute investind o anumită cantitate de efort, mai mică sau mai mare. Cred că fiecare din noi ajunge, inevitabil, chiar la situaţii conflictuale cu alte persoane sau cu sinele său. Și apare astfel aşa-numita anxietate faţă de relaţiile interpersonale.
În calitate de terapeuți, avem toate șansele să avem în terapie un astfel de pacient/client, și trebuie să ne aşteptăm la faptul că acesta va prezenta o stare anxiogenă chiar şi faţă de noi.
Dacă stăm să ne gândim, chiar şi terapia în sine înseamnă în primul rând relaţionare. De aceea relaţia terapeutică are un rol deosebit de important în atingerea succesului terapiei. Acest lucru este acceptat de toate curentele din psihoterapie – diferă doar ponderea care este atribuită relației terapeutice – începând de la psihanaliză până la teoriile behavioriste, cu atât mai mult în abordarea umanist-experienţială accentul fiind pus în primul rând pe relaţia terapeut–pacient/client. Potrivit lui Rogers, orice problemă poate fi rezolvată dacă există o relaţie terapeutică adecvată, caracterizată prin empatie, spontaneitate, acceptare necondiţionată, deschidere, înţelegere. Avem deci un pacient care vine cu o anxietate faţă de relaţiile interpersonale, care probabil va manifesta aceeaşi stare de tensiune şi neîncredere şi faţă de terapeut. Deci pe de o parte el cere ajutorul terapeutului deoarece are încredere că acesta îl va ajuta, pe de altă parte are o stare anxiogenă.
Există deci un conflict, care va putea fi depăşit dacă se va forma în mod adecvat alianța terapeutică între terapeut și pacient/client.
Se impune deci acordarea unei atenţii deosebite formării relaţiei terapeutice încă din primele şedinţe ale terapiei.
Crearea alianţei terapeutice este deosebit de importantă.
În cartea „Darul psihoterapiei”, Yalom spune că în procesul terapeutic prietenia dintre terapeut şi pacient „este o condiţie necesară – necesară, dar nu suficientă”. Cu toate că psihoterapia necesită o relaţie apropiată, aceasta trebuie să fie un mijloc către un scop şi nu un scop în sine. Apropierea dintre terapeut şi pacient/client are mai multe scopuri: oferă pacienţilor încredere pentru a se autodezvălui, totodată „oferă experienţa de a fi acceptaţi şi înţeleşi după autodezvăluirea profundă”. Prin acest lucru acesta învaţă ce înseamnă o relaţie intimă şi fapul că intimitatea este realizabilă. Şi astfel terapia facilitează deprinderea unor aptitudini sociale. Potrivit lui Carl Rogers, „relaţia terapeutică serveşte ca nivel de referinţă internalizat la care pacienţii se pot întoarce în imaginaţie.”
Ajungând la un astfel de nivel de intimitate, pacienţii pot spera în realizarea unor relaţii similare în viaţa de zi cu zi. Însă schimbările de comportament din cadrul terapiei nu sunt suficiente, pacienţii/clienţii trebuie să implementeze aceste schimbări şi în mediul lor de viaţă, cele învăţate trebuie transferate în viaţa cotidiană. Este nevoie ca pacientul să experimenteze noile comportamente în mediul profesional, familial şi social.
În calitate de terapeuți, avem toate șansele să avem în terapie un astfel de pacient/client, și trebuie să ne aşteptăm la faptul că acesta va prezenta o stare anxiogenă chiar şi faţă de noi.
Dacă stăm să ne gândim, chiar şi terapia în sine înseamnă în primul rând relaţionare. De aceea relaţia terapeutică are un rol deosebit de important în atingerea succesului terapiei. Acest lucru este acceptat de toate curentele din psihoterapie – diferă doar ponderea care este atribuită relației terapeutice – începând de la psihanaliză până la teoriile behavioriste, cu atât mai mult în abordarea umanist-experienţială accentul fiind pus în primul rând pe relaţia terapeut–pacient/client. Potrivit lui Rogers, orice problemă poate fi rezolvată dacă există o relaţie terapeutică adecvată, caracterizată prin empatie, spontaneitate, acceptare necondiţionată, deschidere, înţelegere. Avem deci un pacient care vine cu o anxietate faţă de relaţiile interpersonale, care probabil va manifesta aceeaşi stare de tensiune şi neîncredere şi faţă de terapeut. Deci pe de o parte el cere ajutorul terapeutului deoarece are încredere că acesta îl va ajuta, pe de altă parte are o stare anxiogenă.
Există deci un conflict, care va putea fi depăşit dacă se va forma în mod adecvat alianța terapeutică între terapeut și pacient/client.
Se impune deci acordarea unei atenţii deosebite formării relaţiei terapeutice încă din primele şedinţe ale terapiei.
Crearea alianţei terapeutice este deosebit de importantă.
În cartea „Darul psihoterapiei”, Yalom spune că în procesul terapeutic prietenia dintre terapeut şi pacient „este o condiţie necesară – necesară, dar nu suficientă”. Cu toate că psihoterapia necesită o relaţie apropiată, aceasta trebuie să fie un mijloc către un scop şi nu un scop în sine. Apropierea dintre terapeut şi pacient/client are mai multe scopuri: oferă pacienţilor încredere pentru a se autodezvălui, totodată „oferă experienţa de a fi acceptaţi şi înţeleşi după autodezvăluirea profundă”. Prin acest lucru acesta învaţă ce înseamnă o relaţie intimă şi fapul că intimitatea este realizabilă. Şi astfel terapia facilitează deprinderea unor aptitudini sociale. Potrivit lui Carl Rogers, „relaţia terapeutică serveşte ca nivel de referinţă internalizat la care pacienţii se pot întoarce în imaginaţie.”
Ajungând la un astfel de nivel de intimitate, pacienţii pot spera în realizarea unor relaţii similare în viaţa de zi cu zi. Însă schimbările de comportament din cadrul terapiei nu sunt suficiente, pacienţii/clienţii trebuie să implementeze aceste schimbări şi în mediul lor de viaţă, cele învăţate trebuie transferate în viaţa cotidiană. Este nevoie ca pacientul să experimenteze noile comportamente în mediul profesional, familial şi social.