Skip to content

Asertivitate – nevoie mare

Potrivit Marelui Dicționar al Psihologiei, asertivitatea este „caracteristică a unei persoane care își exprimă cu ușurință punctul de vedere și interesele, fără anxietate și fără să le lege pe cele ale altora.“
Asertivitatea este una din însușirile psihice deosebit de importante, în urma căreia individul ajunge – poate impropriu zis – la așa-numita afirmare de sine. Ea contribuie în mod hotărâtor la capacitatea de a exprima ceea ce suntem, ce dorim, ce pretenții avem într-o anumită situație, în limitele bunului simț, fără a-i leza pe cei din jur. Foarte simplificat este vorba despre fermitate și bunul simț. A fi asertiv înseamnă să fii categoric, să te comporți ferm, fără însă a invada spațiul personal al celuilalt, înseamnă să ai atât respect de sine, cât și de interlocutor. Înseamnă deci să reușești să ajungi la performanța unei comunicări asertive, în care îți exprimi în mod direct propriile tale dorințe, nevoi, opinii, îți ceri drepturile cuvenite, dar fără a încălca drepturile celorlalți.

Asertivitate – nevoie mare

În viața de zi cu zi ne confruntăm și cu persoane care comunică pasiv. Sunt cei excesiv de amabili în orice situație, ei sunt gata să îndeplinească toate solicitările venite din partea cuiva pentru a nu strica relația cu lor.
În cazul comunicării agresive, cel în cauză urmărește satisfacerea propriilor sale nevoi, fără a ține cont de ceilalți. Pentru atingerea acestui scop folosesc intimidarea, constrângerea, iar comunicarea este pe un ton ostil și autoritar.
Mai există și oameni, nu puțini la număr, care folosesc comunicarea pasiv-agresivă, ceea ce înseamnă că, deși nu exprimă agresivitate în mod direct, ei manifestă o rezistență indirectă la solicitările celorlalți.
Tot aici trebuie menționați și manipulatorii, care se prezintă drept victime, activând în ceilalți sentimentul de vinovăție sau de compasiune cu scopul de a obține ceea ce își doresc.
Pentru a veni în ajutorul celor care nu doresc să folosească modalitățile de comunicare mai sus amintite, există soluții. Tehnicile de antrenament în asertivitate au menirea să ajute persoanele care se plâng de dificultăți în relaționarea cu ceilalți să își dezvolte abilitățile de comunicare prin exprimarea și susținerea mai eficientă a punctului de vedere. Scopul este diminuarea anxietății sociale. Și aici avem de-a face cu două situații: la unele persoane este nevoie de rezolvarea problemelor, pe care uneori le pun pe seama timidități lor, iar la altele, dimpotrivă, se impune modelarea agresivității și modificarea comportamentului (cele vocale, gestuale, mimice), astfel încât să le integreze mai bine mediului în care trăiesc și să fie în stare să colaboreze cu ceilalți, să se integreze în societate.
O categorie aparte de persoane sunt cei care, deși acceptând ceva își fac un deserviciu, nu reușesc sau le este foarte greu să spună refuze ceva, să spună „NU“. Aceștia, neglijându-le pe ale lor, își asumă tot felul de responsabilități care nu le aparțin. Renunțarea la propriile nevoi sau la ceva privind propria lor persoană le creează un disconfort, cu toate acestea nu reușesc să își susțină propria lor nevoie sau opinie. Nu rareori sunt exploatați, folosiți de persoane manipulative, care profită de „bunăvoința“ celor care nu sunt în stare să refuze ceva.
Prin dezvoltarea asertivității subiectul poate să dobândească mai multă îndemânare în a-și apăra drepturile, a-și expune opinia, fără a o leza pe a celorlalți.
Pentru acest lucru pot fi utile următoarele.
În primul rând, ținând cont că ne asumăm responsabilitatea și consecințele pentru comportamentele, emoțiile sau gândurile noastre, avem dreptul să evaluăm și să luăm decizii pe care le considerăm corecte. Totodată nu trebuie să oferim nici scuze și nici motive pentru a ne justifica comportamentele. Avem dreptul să ne și răzgândim în anumite situații, este dreptul nostru să regândim scopul propus și îndeplinirea lui.
Evident că în unele cazuri ajutorul oferit celui în suferință este necesar și binevenit, însă alegerea ne aparține dacă intră sau nu în responsabilitatea noastră să preluăm o problemă a altcuiva. Avem dreptul să spunem „NU“, evident, ținând cont de limitele bunului simț.
A face greșeli este oarecum omenesc. Dacă ne asumăm responsabilitatea pentru ele, dacă învățăm din ele atunci greșelile pot aduce chiar beneficii. Nu este vorba de permisiunea de a greși oricând, dar trebuie să scăpăm de teama de a ne simți în permanență presați că vom greși...
În unele cazuri, din păcate din ce în ce mai frecvente, făcând o favoare fără a-i fi solicitat acest lucru, unele persoane se așteaptă ca noi să răspundem așa cum dorește ea, și nu cum vrem noi. Trebuie să avem în vedere că avem dreptul să ne comportăm independent de bunăvoința celorlalți, fără ca noi să le fi solicitat acest lucru.
Însușirea tehnicilor de antrenament în asertivitate se practică fie în timpul unor ședințe individuale, fie în cele de grup. După analizarea comportamentelor care se doresc a fi modificate, consilierul sau terapeutul propune jocuri de rol referitoare la situații concrete întâlnite în viața de zi cu zi.

A trage un pui de somn

A trage un pui de somn. Iată o expresie pe cât de frumoasă, pe atât de stigmatizată. Cel puțin aici, la noi. În numeroase țări pe care le-am vizitat, precum cele mediteraneene sau din Golful Persic, după masa de prânz se obișnuiește să se facă siesta, se trage un pui de somn. Între orele 14-17 magazinele sunt închise, în restaurante nu se mai poate servi masa, totul e pus pe standby.

A trage un pui de somn

Cercetătorii au arătat că aproape în toate aceste țări există o rată scăzută de infarcturi fatale. La cealaltă extremitate se află țări precum SUA sau Marea Britanie, unde infarctul miocardic este principala cauză de deces. Un pui de somn, o scurtă siestă ar putea avea efecte pozitive asupra inimii, tensiunii arteriale, nivelului de stres și, surprinzător, chiar și asupra menținerea greutății corporale. O scurtă pauză, o mică perioadă de relaxare în timpul zilei poate oferi un impuls de energie. Totodată oferă și unele avantaje cognitive și de sănătate.
Spre deosebire de 85% din speciile de mamifere, oamenii dorm doar o singură dată pe zi. Oamenii de știință își pun întrebarea dacă într-adevăr suntem monofazici în mod natural sau dacă am devenit așa din cauza societății moderne. Circa o treime dintre oameni nu dorm destul. Siesta ar putea să atenueze acest deficit de somn, de asemenea poate stimula creierul nostru, inclusiv pentru rezolvarea creativă a problemelor, memoria verbală, învățarea perceptuală, învățarea prin acțiuni obiectuale și învățarea statistică. După ce tragi un pui de somn, crește raționamentul logic, timpul de reacție, recunoașterea simbolurilor. Deci odată ce terminați de citit aceste rânduri și dacă nu sunteți chiar în mijlocul unei transmisiuni directe, după o scurtă reclamă în care ați avut timp să le citiți, sau în mijlocul unei ambuteiaj de pe autostradă, încercați chiar acum să trageți un pui de somn. Aveți încredere, căci odată ce ați citit despre beneficiile siestei, niciodată nu vă va mai chinui sentimentul de vinovăție pentru un pui de somn.
Pentru mai multe detalii citiți aici.

Taarof – artă sau prefăcătorie?

În urmă cu cinci ani am vizitat pentru prima dată Iranul, unde am ajuns cu trenul Asia Express, care câteodată a atins viteză maximă de 30 km/h, astfel călătoria a durat 3 zile și trei nopți. În orașul Van din Turcia am avut timp berechet, căci eram în așteptarea legăturii spre Teheran, care întârzia să mai vină. Acolo m-am împrietenit cu o doamnă din Isfahan, foarte emancipată și titrată. Din vorbă în vorbă a insistat, chiar de două ori, ca, ajungând în orașul ei natal, să o vizităm. Am rămas plăcut surprinsă de această invitație, iar la sosirea în Isfahan, am sunat-o. Mi-a răspuns cu amabilitate, dar evazivă, parcă nici nu știa despre cine e vorba, deși de la întâlnirea noastră nu trecuseră decât vreo trei zile. Invitația nu a mai fost „refăcută“.
Anul acesta am avut șansa de o nouă excursie în Iran. În ziua de după ceremoniile de Ashura am plecat din Yazd cu autocarul spre Teheran. La autogară am fost martora unei negocieri între șoferul autocarului, un persan bine făcut, ca o sculptură elenă, și un bărbat tânăr, îmbrăcat curat, dar sărac și foarte slab, ținând într-o mână o cârpă împăturită, iar în cealaltă câteva bancnote mototolite de valori mici. Întindea banii, dar șoferul dădea din cap dezaprobator. Acest bărbat semăna înfricoșător cu socrul meu aflat pe patul de moarte, așa că l-am convins pe soțul meu, căci nu se cădea ca eu ca femeie să intru în vorbă cu un bărbat necunoscut, să se ducă și să îi ofere bani pentru achitarea biletului. După ce i-a întins banii de două ori, fiind refuzat de ambele dăți, soțul meu era gata să plece, nu înainte de a mai încerca o dată. Ei bine, operațiunea s-a finalizat cu succes. Bărbatul i-a mulțumit ducând mâna dreaptă spre inimă. Era de o demnitate rară.
În ambele cazuri am fost martorii fenomenului taarof, potrivit căruia, printre multe altele, primele două invitații, oferte etc. sunt făcute doar din politețe, și numai a treia oară trebuie luat în serios.

Taarof – artă sau prefăcătorie?

În Iran, taarof înseamnă multitudinea de expresii de politeţe, de respect şi reguli de comportament pentru fiecare situaţie. Acesta este un cuvânt împrumutat din arabă şi denumeşte procesul de a face cunoştinţă cu cineva.
Potrivit Marelui dicționar al psihologiei, comunicarea este un „proces și ansamblu de comportamente care servesc la producerea, transmiterea și receptarea de informații prin intermediul unor sisteme simbolice împărtășite și definite social“. Tot aici se specifică faptul că pentru a comunica trebuie rezolvată problema de coordonare între un simbol și semnificația sa. Iar pentru asta este nevoie ca interlocutorii să aparțină aceleiași comunități și să împărtășeacă nu numai un idiom, ci și cunoștințe, credințe și valori care caracterizează comunitatea respectivă într-un mod distinctiv. Cu ajutorul acestor definiții cred că am reușit să înțeleg câte ceva despre taarof, care poate fi arta comunicării, dar de fapt e arta prefăcătoriei.
Comunicarea întrepătrunsă cu taarof face din Iran o țară și mai enigmatică. Exprimarea politicoasă, dar totodată evazivă este o trăsătură specifică persanilor. Nu de puține ori DA poate să însemne NU. De fapt taarof poate oferi timp de gândire, de evauare a trăsăturilor, personalității, intențiilor interlocutorului.
Despre Persia, și mai nou și despre Iran, se spune că este patria politeții, în care nimic nu funcționează fără taarof, acesta guvernează comportamentul lor. Pentru cei dinafara țării, mai cu seamă pentru occidentali, acest fenomen socio-lingvistic este greu de înțeles, aproape imposibil de tradus. Este o adevărată artă aproape imposibil de învățat și de stăpânit dacă nu te-ai născut persan, dacă nu ai crescut în cultura persană în care poezia este la ea acasă. Iranienii au o predispoziție aparte pentru simbolism și nuanțe ale limbajului. Taarof este codul nedescris care constituie normele de comportament între oameni, el fiind omniprezent la negocieri, chiar și al celor politice, în ceea ce privește ospitalitatea, problemele de familie, curtarea etc. Potrivit antropologului american William O. Beeman, ideea de taroof, de a te umili pe tine înălțându-l în slăvi pe celălalt, e de origine persană.
În mod paradoxal, explică acesta, într-o societate ierarhizată precum este cea iraniană, acest comportament produce stabilitate socială deoarece oamenii se tratează de la egal la egal.
În cazul unor întâlniri, atât introducerile, cât și despărțirile pot dura minute în șir. Era ceva asemănător cu discuțiile de lângă tocul ușii, când ne despărțeam de prietenii sau rudele venite în vizită. Era un rămas-bun care putea să dureze minute în șir, se făceau planuri pentru întâlnirile viitoare, se mai spunea și câte un banc, o anecdotă și uite așa trecea timpul cu musafirii în ușă.
Deși lumea modernă accelerată, în care comunicarea a devenit mai rapidă și mai la obiect, nu i-a ocolit nici pe iranieni, majoritatea lor reușesc totuși să păstreze și să folosească taarof, își fac timp pentru a purta o conversație politicoasă, continuând arta prefăcătoriei. Totodată, pentru străini acesta poate să pară o risipă de timp și energie...

Fericirea la reducere

Am copilărit pe vremea lui Ceaușescu, când majoritatea familiilor trăiau de la un salariu la altul. Până pe la mijlocul anilor ’70 se mai găsea câte ceva prin magazine. Țin minte că de pildă cumpăram câte un o jumătate de pachet de unt și tot o jumătate de franzelă, ca să fie proaspete. A urmat apoi o perioadă în care în autoservire erau doar conserve de pește, creveți vietnamezi și macaroane, precum și „Frații Petreuș“ cum se numeau, în epoca de aur, „puii de Gostat“. După care aproape că nu se mai găsea nimic, cel puțin nu vizibil.
Pe atunci nu înțelegeam de ce rudele și prietenii născuți sau stabiliți în Occident ne trimit bomboane și ciocolate legate cu scotch pe care scria 5 la preț de 4. Pentru mine ei reprezentau bunăstarea la care noi nu aveam acces, erau beneficiarii unor excursii de vis, locuiau în case uriașe cu grădină, aveau mașini ultimul răcnet etc., și totuși erau permanent în vânătoarea reducerilor. În capul meu articolele reduse erau pentru cei săraci, care nu își pot permite să le cumpere la preț întreg.

Fericirea la reducere

Și iată că acum încep să înțeleg că de pildă targetul campaniilor promoționale de genul Black Friday nu este nicidecum publicul sărac, ci mai degrabă unul insațiabil, care, dacă ar avea posibilitatea ar cumpăra tot ceea ce există, indiferent dacă are sau nu are nevoie de el. Goana după reduceri, nevoia/dorința de cumpărare, teama de a nu rata nicio ocazie promoțională împing oamenii spre magazinele online și cele tradiționale.
În urmă cu câțiva ani am rămas stupefiată de imaginile din SUA de Black Friday, când, asaltând magazinele, oamenii pur și simplu se călcau în picioare. Era ca o turmă de animale înfometate.
Dar iată că mai nou și noi experimentăm iluzia unei posesiuni potențial infinite. Cu toate că nevoile noastre rămân practic aceleași, intră totuși în funcțiune această goană, nepotolita foame de obiect, himera de a intra în posesia diferitelor lucruri și obiecte considerate anterior mai puțin accesibile.
Deci din supraviețuitori, cum eram în „epoca de aur“, ne-am trezit brusc consumatori înrăiți.
Simțim o nevoie irațională, insațiabilă, care nu ne dă pace până când nu o satisfacem.
Vânătoarea reducerilor, acest impuls de nestăvilit umple de fapt golurile din sufletele noastre. În urma achiziționării unor lucruri dintr-un impuls emoțional sau din nevoia de a scăpa de o anxietate persistentă, apare adesea sentimentul de vinovăție. Accesele nestăvilite de shopping funcționează după același mecanism ca bulimia, când consumul excesiv de mâncare vine de fapt să umple un gol emoțional, iar prin dezamorsarea anxietății de bază, produce o plăcere pasageră, urmată de un inevitabil sentiment de culpabilitate.
În limitele normalului, fără a ajunge la excese, aceste campanii de reduceri pot fi însă și folositoare, ele pot contribui la creșterea coeziunii din unele grupuri sau comunități. De exemplu, în cazul pensionarilor sau celor cu venituri mai modeste, aceste reduceri, mai ales cele de Black Friday, pot oferi o temă și o preocupare comune, iar achizițiile făcute pot fi chiar utile.
Trebuie să avem însă grijă să nu cădem în capcana vânzătorilor, care, folosind diferite metode de marketing ingenioase și dibace, se străduiesc din răsputeri să ne convingă că, odată cu lucrurile cumpărate extraordinar de avantajos, cu o reducere de XX%, ne putem achiziționa și un supliment considerabil de stimă de sine și o doză mare de fericire.

Alcoolicul din oglindă

Cred că nimeni n-ar putea descrie mai credibil evadarea într-o sinucidere lentă decât Charles Bukowski, un împătimit al alcoolului și al pariurilor. Bazat pe elemente autobiografice, scenariul filmului "Stâlp de cafenea" ("Barfly") ne prezintă un autor incapabil să trăiască și să creeze într-o colivie aurită, el simțindu-se în largul lui doar în baruri, printre semenii lui, alcoolicii.

Alcoolicul din oglindă

Pentru veridicitate, în film rolurile acestora nu sunt interpretate de actori, ci chiar de către cei care frecventează des astfel de localuri. Pentru o scurtă secvență, apare însăși Bukowski sprijinindu-se de tejghea.


În bar e o lumină caldă care-i conferă o atmosferă pseudo-familială, iar când cineva intră sau iese din local, prin ușă pătrunde o lumină rece, puternică și violentă, simbolizând realitatea de care fug alcoolicii. Cu toate că la acea vreme nu băuse strop de alcool, geniul actoricesc al lui Mickey Rourke îl ajută să intre în pielea tânărului Bukowski cu o asemenea forță, încât cu câțiva ani mai târziu, la moartea lui Bukowski, lângă necrologul din The New York Post a apărut poza lui Rourke dintr-o scenă din filmul "Barfly".
În momentul filmărilor, Faye Dunaway, trecută deja de prima tinerețe, se afla într-un impas profesional. Pentru relansarea carierei sale a venit la fix rolul iubitei lui Bukowski, alcoolică și puțin nebună, rol interpretat fără cusur, actrița a redat perfect oscilațiile bruște de dispoziție, atât de specifice alcoolicilor.



Deși tratează un subiect foarte grav, filmul o face cu mult umor, boem și cu un farmec aparte. Însă pentru ca experiența să fie totală, recomand să citiți și cartea care descrie complicata naștere a acestui scenariu și a filmului: