În mai toate culturile lumii există nenumărate legende despre împărați și regi invidioși pe micile „nimicuri“ ale supușilor lor. Pe lângă situația în care suntem mistuiți de invidie față de bunurile materiale, casă, mașină, soț/soție etc. ale celuilalt, putem la fel de bine să fim invidioși pe capacitatea unuia de a fi binedispus, pe fericirea altcuiva, pe succesul său sau pe vacanțele de vis pe care și le permite. Deci invidia nu are neapărat legătură cu posesiunile reale.
Invidia înseamnă acel sentiment dezagreabil pe care îl avem în fața unui lucru – statut, bani, sănătate, recunoaștere și, de ce nu, fericire – pe care îl deține o altă persoană și pe care noi nu îl avem, dar la care râvnim foarte mult. De regulă, suntem invidioși pe persoane de care suntem într-un fel sau altul apropiați sau cu care ne putem oarecum compara. E interesant faptul că rareori se întâmplă să fim măcinați de invidia față de modul de viață, lucrurile pe care le posedă sau și le permit persoanele aflate foarte departe de noi din punct de vedere social.


Ce anume conduce la apariția invidiei?
Invidia este strâns legată de o stimă de sine fragilă, această emoție dovedește îndoială de sine. Eșecurile stimei de sine poate conduce la apariția invidiei, când aceasta cedează tentației comparației și competiției. Definiția din Marele dicționar al psihologiei este următoarea:


După Melanie Klein, invidia „este sentimentul de furie pe care îl are un subiect atunci când se teme ca altul să nu posede ceva ce poate fi dorit și să se bucure de el, impulsul invidios tinde să-și însușească acel obiect și să-l strice“.
Klein, care se află printre inițiatorii psihanalizei pentru copii, a acordat invidiei o importanță fundamentală în teoria sa, considerând că are un rol mult mai important decât „invidia de penis“ postulată de Freud, ea manifestându-se în stadiul cel mai precoce ca invidie de sân.
Etimologia cuvântului latin invidia, derivat din verbul invideo, înseamnă a privi pe cineva cu suspiciune, cu ranchiună sau pieziș. Prin legătura sa cu „deochiul“ se confirmă rolul privirii și al unei priviri răutăcioase și dăunătoare.
Cum apare, de ce simțim invidie? Christophe André spune:

Întrucât provine din problemele legate de stima de sine, invidia creează un cerc vicios. Prin fragilizarea ei se ajunge la comparații sociale neîncetate, și conduce implicit la imaginea unui sine neputincios de a obține ceea ce dorește, ceea ce îl atrage. Și astfel se ajunge la sentimentul de „ratare personală“, pe care îl putem oricând îmbrăca într-o raționalizare de nedreptate socială în cazul invidiei pe succesul altuia. Dar acest remediu nu funcționează aproape deloc și ceea ce este cel mai trist, nu împiedică invidia să revină iar și iar, în plus se adaugă și multă amărăciune.
Atunci când invidia devine un lucru cotidian, obișnuit, stima noastră de sine este devastată, iar noi devenim din ce în ce mai obsedați de avantajele celorlalți.
Cred că pentru a ne elibera de invidie putem să pornim de la vorbele lui La Rochefoucauld, care spunea: „Invidia noastră durează totdeauna mai mult decât fericirea celor pe care îi invidiem.“
Poate fi un început, dar pentru a ne elibera de „otrava“ invidiei sunt necesare eforturi considerabile, căci nu este ușor să transformi invidia în indiferență sau, de ce nu, în bunăvoință!
Cum faci să reușești să te bucuri de reușita altora, mai cu seamă dacă aceasta nu te deposedează de nimic? Nu este ușor, mai ales dacă există probleme cu stima ta de sine. Reprimarea invidiei nu este o soluție. Mai degrabă este bine să o recunoști și să o transformi.
Poate te ajută și stimularea la acțiune, „rețeta“ dată de Christophe André:

Când Liriope, o nimfă de o foarte mare frumusețe, a rămas însărcinată cu cel ce avea să devină Narcis, s-a dus să îl consulte pe prorocul Tiresias, chiar acela care i-a făcut lui Oedip sinistra prezicere a uciderii tatălui său și a incestului cu mama lui. Când l-a întrebat dacă Narcis va trăi mult, Tiresias i-a răspuns: „Da, dacă nu se cunoaște pe sine...“
Narcis a crescut și a ajuns un tânăr foarte frumos. Multe nimfe s-au îndrăgostit de el, dar el le respinge pe toate cu dispreț, îndeosebi pe nimfa Echo, care îl urmărește pasionată cu dragostea ei, dar nu își poate declara sentimentele, deoarece un blestem anterior o condamnă să nu poată vorbi niciodată prima: ea nu poate decât să repete ce aude. Și Narcis nu îi spune niciodată că o iubește...
De atâta suferință, Echo se lasă să moară și se transformă în stâncă. Celelalte nimfe, furioase, cer zeiței răzbunării, Nemesis, să îl pedepsească pe Narcis, ceea ce aceasta acceptă. Ea îl blestemă atunci în felul următor: „Fie ca să iubească și el, dar să nu aibă niciodată obiectul dragostei lui!“ La puțin timp după aceea, Narcis descoperă pentru prima oară imaginea sa oglindită în apa unui izvor limpede și se îndrăgostește pentru prima dată, și el, nebunește. Însă de imaginea lui. Fascinat de oglindirea sa, el sfârșește prin a muri de inaniție și se transformă în floarea care îi poartă de atunci încoace numele.


Orgoliul lui Narcis, care se îmboldea să se elibereze de legile iubirii, a fost cauza morții sale. Iar reîncarnarea lui într-o floare modestă, simplă parte a naturii, care își are locul la nivelul pământului, este mesajul zeilor.
Ce sens are să iubești, dacă nu ești în stare să îi iubești pe ceilalți?
În zilele noastre ecranul smartphone-ului a preluat funcția suprafeței apei în care și-a văzut Narcis oglindirea feței. Dacă pe vremea legendelor ar fi existat tehnologiile actuale, în mod sigur și el și-ar fi tras cel puțin un selfie.
Trebuie oare să îi numim pe toți oamenii narcisici doar pentru simplul fapt că ei postează și se bucură să-și împartă fotografiile, experiențele sau amintirile cu ceilalți utilizând tehnologia modernă?
Evident că nu. Selfie-urile pot fi inofensive și chiar distractive dacă nu sunt folosite excesiv. Și aici mă refer la cazul în care există o preocupare intensă a modului în care arată cineva, precum și a modului în care această persoană apare în ochii altora. E vorba despre cei la care există o nevoie foarte mare, indispensabilă, avidă pentru recunoașterea și aprobarea celorlalți. Astfel se ajunge într-o zonă narcisistă. În rest este vorba doar de o „distracție“ inofensivă.
Chiar și conduita la volan poate releva narcisismul unora. Aceștia consideră că atât calitățile mașinii, cât și rapiditatea propriilor reflexe la volan le îngăduie dreptul de a încălca codul rutier. Ei consideră că anumite reguli sunt făcute doar pentru oamenii obișnuiți, în nici un caz nu se referă la ei.
Iată definiția din Marele dicționar al psihologiei:


În viața de zi cu zi ne lovim adesea de persoane narcisice. Cred că o doză minimă sau moderată de narcisism poate fi deseori utilă. Chiar și din punctul de vedere evoluționist, narcisismul asociat unor calități redutabile trebuie să fi fost un avantaj pentru a lua locul șefului sau însușirea celei mai gustoase părți din vânatul întregului trib. La un talent egal, chiar și acum, narcisicul are șanse mult mai mari să se „vândă“ decât o persoană modestă. Considerându-se încredințat ca fiind cel mai bun, are șanse mult mai mari de izbândă, totodată e convins că locul întâi i se cuvine pe drept și astfel în cazul unei competiții el va avea mai puține scrupule.
Să încercăm acum să descriem care sunt principalele trăsături ale unei personalități narcisice.
Potrivit lui Wendy Behary, care are o experiență de peste 25 de ani ca psihoterapeut, supervizor și formator, totodată este expert în tratarea personalității narcisiste și a persoanelor care trăiesc alături de aceștia:

Nu este foarte ușor să relaționezi cu persoane narcisice. Aceștia au dificultăți în a fi prezenți în relație, le vine greu să aibă relații intime, le este foarte dificil să înțeleagă lumea interioară a celuilalt. Narcisicii pot fi foarte generoși, dar cel mai adesea această generozitate este despre ei înșiși, făcându-i să se simtă eroi sau ca fiind extraordinari și speciali.
Narcisicii pot fi conștienți că au o anumită putere, deoarece ei caută să aibă putere în relațiile cu ceilalți și ei știu că se pot folosi de putere pentru a obține ceea ce doresc. Ei nu vor vedea aceste aspecte ca fiind manipulatoare, deoarece ei se simt îndreptățiți, ei simt că li se cuvine, și prin urmare își pot justifica toate acțiunile lor prin inteligența lor, prin succesul lor, prin puterea lor, prin banii lor, sau pur și simplu, în sensul general, acela în care ei au dreptate în legătură cu orice gândesc.
După Masterson, narcisicii pot fi împărțiți în „exhibiționiști“ și „retrași“. Narcisicii exhibiționiști vor avea în permanență o apărare sub forma unui fals sine grandios și doresc ca ceilalți să fie audiența lor admirativă. Narcisicii retrași vor vedea o altă persoană ca specială și unică și vor dori să se scalde în gloria lor.
Iată câteva recomandări referitor la cum să ne purtăm cu personalitățile narcisice, din cartea Cum să ne purtăm cu personalități dificile:

Despre această temă se poate scrie volume întregi. Iată pentru încheiere câteva sfaturi tot din cartea amintită anterior:

Definiția din Marele Dicționar al Psihologiei pentru stima de sine este următoarea:



Printre primii psihologi care s-au ocupat de studierea stimei de sine se numără William James, care a tras concluzia că satisfacția sau nemulțumirea de sine nu sunt legate doar de reușitele noastre, ci și de criteriile după care le judecăm. Astfel, stima de sine poate fi considerată ca fiind raportul dintre succes și pretenții. Cu cât avem mai multe reușite, cu atât crește stima de sine, însă cu condiția ca pretențiile noastre să nu fie exagerat de mari.
Stima de sine este strâns legată de conceptul de sine, fără însă ca acestea două să se confunde. Pe când conceptul de sine reprezintă o organizare complexă, cu multiple fațete a percepțiilor referitoare la propria persoană, stima de sine se referă la o atitudine generală, de ansamblu privind atât propria persoană, cât și comportamentele noastre, este o autoevaloare a sentimentelor atât negative, cât și pozitive pe care le avem despre propria noastră persoană.
Potrivit lui Harter, stima de sine globală are patru componente: competență, valoare morală, acceptanță și putere, iar conceptul de sine se referă la modul în care se manifestă aceste componente. De pildă, acceptanța se manifestă prin acceptanța socială a egalilor, prietenii apropiate sau atracții amoroase, romantice.
După S. Feshbach și B. Weiner, se pare că acest mod de a ne privi și ne judeca pe noi înșine este vital pentru echilibrul nostru psihologic. „Atunci când este pozitivă, ne permite să acționăm eficient, să ne simțim bine în propria piele, să facem față dificultăților existenței. Dar când este negativă, provoacă numeroase suferințe și neplăceri, care vin să perturbe viața noastră cotidiană.“
Nenumărate dificultăți psihologice sunt strâns legate de problemele stimei de sine. Potrivit lui Rosenberg, o evaluare de sine negativă este adesea însoțită de reacții emoționale care pot duce la un comportament autodestructiv. Cercetările mai recente ale lui Cheng și Furnhaum au demonstrat că stima de sine scăzută poate fi asociată cu probleme emoționale cum ar fi depresia și sentimentul de însingurare.
În cazul în care întâmpinăm greutăți, când viața ne pune la încercare, insuficiențele stimei noastre de sine lovește nemilos. În cazul persoanelor mai vulnerabile, din cauza dificultăților sociale sau funcționării lor psihice, aceste deficiențe ale stimei de sine nu iartă și alimentează diferite forme de suferință mentală. Potrivit lui C. André, există deci o legătură importantă „între problemele de stimă de sine și majoritatea tulburărilor psihice, indiferent dacă este vorba de manifestări depresive și anxioase, de recursul la alcool, de utilizarea drogurilor în adolescență, de tulburările conduitelor alimentare.“

În termeni uzuali, stima de sine înseamnă un amestec de priviri și judecăți îndreptate către mine însumi: ce părere am eu despre mine, cum mă simt cu această părere și ce fac cu viața mea având această părere. Aici mai există și un alt amestec: cel al judecății despre mine și al judecății despre mine sub privirile celorlalți, deoarece stima de sine are înțeles doar în cadrul relațiilor sociale.
C. André consideră că stima de sine înseamnă să dovedesc că sunt capabil de următoarele:
• Să spun ce gândesc.
• Să fac ce vreau.
• Să insist când mă lovesc de o dificultate.
• Să nu îmi fie rușine să renunț.
• Să nu mă las păcălit de publicitate sau de modă, care vor să mă facă să cred că nu sunt o persoană cum trebuie dacă nu port cutare marcă de haine sau nu gândesc în cutare mod.
• Să râd din toată inima dacă sunt luat peste picior fără răutate.
• Să știu că pot supraviețui eșecurilor mele.
• Să îndrăznesc să spun „nu“ sau „stop“.
• Să îndrăznesc să spun „nu știu“.
• Să îmi urmez calea, chiar dacă sunt singur.
• Să îmi acord dreptul de-a fi fericit.
• Să suport să nu mai fiu iubit, chiar dacă asta mă face nefericit pe moment.
• Să mă simt împăcat cu mine însumi.
• Să spun „mi-e teamă“ sau „sunt nefericit“ fără să mă simt înjosit.
• Să îi iubesc pe ceilalți fără să îi supraveghez sau să îi sufoc.
• Să fac tot ce pot ca să reușesc ceea ce vreau să reușesc, dar fără să mă forțez.
• Să îmi dau dreptul de-a decepționa sau de-a rata.
• Să cer ajutor fără să mă simt inferior.
• Să nu mă desconsider și nici să îmi fac rău când nu sunt mulțumit de mine.
• Să nu mă simt invidios de succesul sau de fericirea celorlalți.
• Să pot să supraviețuiesc nefericirilor mele.
• Să îmi dau dreptul de a-mi schimba părerea după ce chibzuiesc.
• Să dau dovadă de umor față de mine însumi.
• Să spun ce am de spus, chiar dacă am trac.
• Să trag învățăminte din greșelile mele.
• Să mă arăt în costum de baie chiar dacă corpul meu nu este perfect.
• Să mă simt în regulă cu rănile din trecutul meu.
• Să nu îmi fie teamă de viitor.
• Să găsesc că sunt un tip bine, cu calitățile și cu defectele sale.
• Să simt că progresez și că trag învățămintele din viață.
• Să accept așa cum sunt astăzi, fără să renunț totuși să mă schimb mâine.
• Și, în sfârșit, să ajung să mă gândesc și la altceva decât la mine.

În cazul în care descoperiți că stima de sine nu se ridică la nivelul dorit, nu ezitați să vă adresați unui specialist. Împreună veți putea descoperi cum „trăiește“ și „respiră“ stima de sine, ce o obstrucționează și ce o eliberează, ce o hrănește, dar și ce o destabilizează, cu scopul de a o înțelege, de a o schimba. Nu este chiar atât de complicat pe cât pare....