Trandafirul, simbol al iubirii, frumuseții și purității, a fascinat dintotdeauna oamenii. Această floare cu un parfum îmbibător, catifelat și feeric, învăluită în mister, a fost sursă de inspirație pentru mulți artiști. Leac de sănătate și izvor de frumusețe, ale cărui calități terapeutice erau cunoscute încă din Antichitate, a fost folosit și ca ingredient în vechile ritualurile magice. Pe lângă ceai, ulei, esență, apă de trandafiri, din această floare înmiresmată se obține și delicata dulceață, care răsfață papilele gustative.


Această floare învăluită în mister este prezentă în mai toate mitologiile lumii antice: de la romani, greci, persani, până la mitologia indiană și chiar aztecă. De-a lungul timpului s-au spus numeroase legende și povești în legătura cu apariția trandafirilor pe Pământ.
Puterea tămăduitoare a trandafirilor se trage din parfumul lor suav, care atenuează stările de anxietate, ameliorează depresiile, alungă stresul, durerile de cap, conferă o stare de armonie și de pace interioară, combate insomnia și iritabilitatea. Într-un cuvânt ne ajută să ne simțim bine, ne dă o stare de bine.
Trandafirii se găsesc într-o multitudine de culori, soiuri și transmit tot atâtea mesaje. Iată câteva simboluri: trandafirii roșii semnifică dragoste; cei roz, rafinament și delicatețe; trandafirii albi sunt un simbol al purității, inocenței și sincerității. În ceea ce privește trandafirii galbeni, semnificația lor diferă de la o cultură la alta: în lumea orientală ei simbolizează înțelepciunea și prietenia, iar în lumea europeană, gelozia sau trădarea. Trandafirul portocaliu simbolizează entuziasmul, dorința, pasiunea și emoția.
Dintre nenumăratele legende despre trandafiri m-a impresionat foarte mult povestea persană legată de apariția trandafirului roșu. Potrivit acesteia, o privighetoare s-a îndrăgostit de un trandafir imaculat de alb. Privighetoarea l-a îmbrățișat atât de strâns, încât spinii trandafirului i-au străpuns inima, iar sângele privighetorii a colorat trandafirul în roșu. Tot de această poveste persană s-a folosit ca sursă de inspirație și Oscar Wilde când a scris povestea Privighetoarea și trandafirul.
Potrivit unor studii recente realizate in Japonia, trandafirii roșii, pe lângă farmecul lor aparte, induc efecte de impact la nivelul creierului uman.
Obiectivul acestui studiu era identificarea efectelor pe care le are simpla percepție a trandafirilor în aria optică a omului. La această cercetare au participat 15 subiecți de sex feminin, cu vârsta medie de 22 de ani. Aceștia au fost rugați să privească, timp de 3 minute, la un buchet de 25 de trandafiri roșii, așezați într-o vază de sticlă. Rezultatele studiului au fost surprinzătoare: s-au înregistrat efecte fiziologice asupra cortexului prefrontal (reacții determinate prin spectroscopie). Cu ajutorul acestui procedeu a fost evaluată concentrația de oxihemoglobină, în ambele cortexuri prefrontale. Între timp, prin observarea variabilității frecventei cardiace, au fost măsurate efectele care au influențat activitatea sistemului nervos vegetativ.
În urma acestor argumente, s-a stabilit că stimularea vizuală folosind trandafirii roșii induce relaxarea psiho-fiziologică, prin urmare are loc scăderea frecvenței cardiace, se instaurează o senzație de confort și relaxare, se îmbunătățește starea de spirit și se instalează starea de destindere.
O specie aparte de trandafir este Rosa Damascena Trigintipetala. Deși florile roz ale acestui trandafir de Damasc nu sunt atât de spectaculoase, sunt foarte parfumate și se obține cu 30% mai mult ulei esențial decât din oricare alt trandafir din familia damascenelor. Pentru producerea uleiului esențial și a apei de trandafir, Rosa Damascena Trigintipetala se cultivă în Bulgaria (Kazanlâk), Iran (Kashan) și Turcia (Isparta).
Pentru stabilirea efectelelor trandafirului de Damasc asupra sistemului nervos central s-au efectuat o serie de studii farmacologice. Potrivit acestora, tinctura florilor de trandafiri are un efect de relaxare, anti-depresiv. Totodată Rosa Damascena conține numeroși compuși, între care și flavanoide, substanțele care dau culoarea roșie a petalelor, și care în mod evident au efect „hipnotic“, adică de relaxare.
Am avut ocazia să constat aceste lucruri atât în timpul culesului de trandafiri din localitatea Rozovo, lângă orașul Kazanlâk din Bulgaria, cât și acasă, și chiar în cabinetul meu de psihologie.
Din momentul în care am ajuns acasă, am scos din uz toate aparatele de aromatizat camera și am așezat mici coșulețe cu petalele Rosa Damascena Trigintipetala la uscat. În afară de mine și soțul meu, chiar și clienții mei de astăzi au fost mult mai relaxați, iar la finalul ședințelor au plecat mai veseli și mai încrezători, pentru care cu siguranță că au ajutat și trandafirii.
Pentru o stare de bine vă recomand o excursie în Grădinile de trandafiri din Bulgaria, de unde vă veți întoarce cu multe experiențe inedite, un coș plin cu Rosa Damascena și o stare generală de bine.

Cu ocazia fiecărei convorbiri telefonice sau întâlniri cu mătușa mea mă asigură pe un ton încrezător că atunci când va câștiga la loto va face cutare lucru, bineînțeles că și eu voi beneficia din plin de acest câștig mult așteptat. Eu dau din cap aprobator și rostesc câte un „Da, abia aștept...“, fără prea multă convingere. După care fac repede socoteala că dacă pur și simplu ar renunța să mai joace săptămânal la loto, ar economisi circa 50 de lei pe lună, ceea ce pentru un pensionar nu-i de colo.
În mod rațional aceasta ar fi soluția.


De curând însă am citit în cartea Humble Pi de Matt Parker că „oamenii joacă la loterie nu pentru câștigul preconizat, ci pentru a-și permite să viseze.“ Și atunci am înțeles un lucru. Pentru multe persoane care au o viață destul de monotonă, cu venituri modeste, aceasta este singura cale pentru a reuși să mai viseze la câte ceva. La o locuință mai bună, la o mașină, la o vacanță sau poate la un loc de veci mai bun. Fără această oportunitate viața lor ar fi mai săracă.
Căci și Sigmund Freud spunea că „omului îi trebuie un vis ca să suporte realitatea“.
Al doilea lucru pe care l-am înțeles de curând mai bine este importanța majoră pe care o au ritualurile. Într-una din cărțile mele preferate, Micul prinț de Antoine de Saint-Exupéry, vulpea îi spune micului prinț:

Pentru mătușa mea și alte câteva prietene din bloc, a cumpăra biletul pentru următoarea extragere este un ritual. În fiecare săptămână se duc pe rând în aceeași zi și aproximativ la aceeași oră – fie vară, fie iarnă – la aceeași agenție de loto. Extragerea este tot un ritual, este urmărită în direct de toți amatorii de loto din bloc, prin rotație în casa uneia din ele, astfel încât este și un bun prilej pentru socializare. Și tocmai datorită ritualurilor legate de acest eveniment am încredere în mătușa mea și nu îmi fac griji că își poate pierde controlul asupra impulsurilor și va ajunge o dependentă înrăită a jocurilor de noroc.
Potrivit lui Robert Custer, autorul cărții Când norocul ne ocolește. Ghid pentru jucătorii compulsivi și familiile lor, cred că ea se încadrează în categoria jucătorilor care joacă pentru plăcere și oportunitate spre a visa.

Unii oameni nu pot sta locului, au nevoie să iasă din casă, să iasă din localitatea în care trăiesc, să plece și să exploreze locuri necunoscute, sunt în căutarea de noi destinații. Alții în schimb nu simt nevoia nici măcar să iasă din casă, ei se mulțumesc să rămână, chiar până la sfârșitul vieții, în locul unde s-au născut. Mărul discordiei poate să apară dacă unul din parteneri/soți face parte din prima categorie, iar al doilea din cei care se mulțumesc să stea acasă.


Din fericire ambii mei părinți erau dornici să cunoască lumea, atât cât le permitea regimul comunist. În tinerețe cutreierau munții și orașele din România, iar tata a avut chiar șansa să ajungă în numeroase țări. În copilărie, în ciuda faptului că nu aveam mașină, în fiecare duminică, căci și sâmbăta se muncea și învățam la greu, plecam într-o excursie, o drumeție mai mică sau mai mare. Locuind în Brașov, acest lucru era practic foarte simplu, găseam cu ușurință locuri noi de exploatat. În ciuda regimului în care am crescut, pot să zic că am avut o copilărie fericită.
În timpul copilăriei îmi plăcea foarte mult să petrec timpul la bunicii mei, atât la cei materni, cât și la bunicii paterni. Aceștia din urmă aveau o casă la Sfântu Gheorghe, cu o grădină imensă. Relația între bunicii mei, „Oma“ și „Opa“, era foarte armonioasă. Îmi plăcea foarte mult să ascult poveștile bunicului. Înaintea primului Război Mondial a terminat medicina veterinară la Viena, după care a venit în Transilvania, s-a căsătorit cu bunica mea și s-a stabilit într-un sătuc. Visul lui dintotdeauna a fost să devină geograf și să cutreiere lumea. Dar n-a fost să fie. În cele din urmă și-a ales o meserie care i-a permis să trăiască relativ bine. Până la instalarea regimului comunist, bunicii se duceau anual în vizită la Viena, apoi s-au mulțumit să răsfoiască împreună cărțile, jurnalele de călătorie strânse de-a lungul anilor. Aveau o bibliotecă imensă, preponderent cu cărți care aveau legătură cu călătoriile. Din fericire majoritatea lor le-am păstrat și se află acum în casa noastră.
Din câte îmi aduc aminte, bunicul era în primul rând fascinat de Orient, visa să ajungă cel puțin la Istanbul sau chiar și mai departe, poate la Teheran sau Darjeeling. Din păcate a ajuns doar până la Constanța. Dar măcar a văzut Marea Neagră.
Navigând pe internet, aseară am aflat că nevoia arzătoare a unora dintre noi pentru a explora ar putea avea o explicație genetică. Cercetătorii au descoperit de ce unii oameni sunt mai aventuroși.
Potrivit unor oameni de știință, se pare că aceste persoane s-ar putea să fie programate în acest fel, adică să aibă așa-numita „gena călătorului“.
Svante Pääbo, directorul Institutului Max Planck pentru antropologie evolutivă din Leipzig, Germania, care încearcă să folosească genetica pentru a studia originile omului, afirmă că „Nici un alt mamifer nu explorează alte teritorii așa cum face omul. Noi încălcăm frontierele. Căutăm teritorii noi chiar și atunci când avem resurse suficiente acolo unde suntem. Animalele nu fac acest lucru... În toate astea există un fel de nebunie. Navigând pe ocean, fără să ai nici cea mai vagă ideea a ce ar putea fi pe partea cealaltă. Iar acum mergem spre Marte. Nu ne vom opri niciodată. De ce?“
Într-adevăr: de ce? Pääbo și alți oameni de știință care și-au pus această întrebare sunt ei înșiși exploratori, deschizători de drumuri. De unde apare această „nebunie“ pentru a explora? Ce anume ne-a condus dincolo de Africa și de Lună?
Potrivit unor cercetători de renume, nevoia inerentă de a călători poate fi asociată cu o singură genă.
Evident că unii cercetători mai sceptici, printre care Kenneth Kidd de la Universitatea Yale, se îndoiesc în legătură cu capacitatea unei singure gene de a fi responsabilă pentru asta.
Cu toate acestea, cercetările confirmă existența „genei călătorului“ – mutație a unei gene care controlează nivelul dopaminei, DRD4-7R, corelată cu o curiozitate și o agitație mai ridicată, este prezentă la aproximativ 20% din populația globului.
Cercetătorul David Dobb spune că purtătorii acestei gene „sunt mai predispuși să-și asume riscuri, să exploreze locuri noi, idei controversate, să experimenteze cu mâncăruri, relații, droguri sau oportunități sexuale“.
În preistorie această genă a ajutat omul primitiv să migreze din Africa către celelalte continente,
iar în zilele noastre este răspunzătoare pentru stilul de viață al popoarelor nomadice.
Pentru mine acest lucru are o însemnătate concretă în viața reală, căci, fiind purtătoarea acestei informații genetice, dispun de o plăcere nestăvilită de a călători.

Care din situațiile de mai jos v-ar supăra mai tare?

Deși în ambele situații ați pierdut aceeași sumă de bani (100 de lei), prima situație pare mai supărătoare deoarece pe o scală logaritmică distanța de la 0 la 100 e mai mare decât de la 2849,99 la 2949,99. Și tocmai scala logaritmică definește modul în care creierul nostru percepe mediul înconjurător.


Așa cum un copilaș cu creierul încă neinfluențat de liniaritatea matematicii predată în școli zice că 3 e la egală distanță față de 1 și 10, nici noi, adulții, nu percepem un flux dublu de lumină dacă mai aprindem un al doilea bec, identic cu primul. Tocmai din cauza neliniarității procesării informației putem reacționa la o paletă foarte largă de stimuli - de la bârfele șușotite de vecinele din fața blocului, trecând prin zgomotele cotidiene ale rotopercutorul până la basul dat la maxim de un DJ la un concert, putem scoate fără efort informația din aceste sunete, indiferent de volumul lor (evident, între anumite limite condiționate de fiziologia organelor de simț).
Psihofizica (disciplina care, printre altele, analizează domeniul percepției senzoriale umane) ne-a demonstrat că pentru supraviețuirea unei specii este necesar ca prelucrarea informațiilor din mediul înconjurător să fie cât mai eficientă, cu alte cuvinte să fie cât mai puțin sensibilă la erori datorate zgomotelor și distorsiunilor inerent apărute în canalul de transmisie a informațiilor de la organele senzoriale până la creier. Iar maparea logaritmică a valorilor percepute tocmai asta face: minimizează erorile în percepție.
Numerele au fost importante pentru supraviețuirea omului primitiv, pentru că de exemplu trebuia să știe dacă este confruntat de un leu sau mai mulți. Însă, pentru optimizarea prelucrării informației și, în consecință, a lua decizia „luptă sau fugi“ într-un timp cât mai scurt, perceperea pe scală logaritmică a numerelor oferă un avantaj evolutiv: pentru omul primitiv a fost mai important să știe dacă în fața lui sunt 5 lei sau doar 3, decât să știe dacă sunt 100 sau doar 98 de cerbi în cireada pe care o urmărea în timpul vânătorii.
Reprezentarea logaritmică a numerelor se poate observa și astăzi la membrii izolatului trib Mundurucu de indigeni din pădurea amazoniană, ceea ce demonstrează că noi plasăm numerele în mod echidistant pe axa numerelor naturale pentru că așa am învățat la școală, și nu pentru că acest lucru ar fi natural.