„Fiecare om își alcătuiește de-a lungul vieții un edificiu afectiv. Măsura în care el este e dată de consistența acestui edificiu, de mâna aceea de oameni, ei nu pot fi mulți, pe care i-a preluat în el și i-a iubit fără rest, fără umbră, și împotriva cărora spiritul lui critic, chiar dacă a fost prezent, a rămas neputincios. Acești oameni puțini, care ne fac pe fiecare în parte să nu regretăm că suntem, reprezintă, chit că o știm sau nu, stratul de protecție care ne ajută să trecem prin viață.“ (Gabriel Liiceanu: Declarație de iubire)


Cred că nu există o formulare mai frumoasă a acestei legături care există între oameni, prietenia; căci, după cum spune autorul mai departe, „fără acest zid de ființe iubite care ne înconjoară (indiferent că ele sunt sau nu în viață), noi nu am fi buni de nimic. Ne-am destrăma precum într-o atmosferă în care frecarea este prea mare. Sau ne-am pierde, ne-am rătăci pur și simplu în viață. Dacă ura celorlalți – covârșitoare uneori! –, invidia lor, mârșăvia lor sunt neputincioase este pentru că există câțiva oameni pe care îi iubim până la capăt.“
De obicei nu-mi place să dau citate atât de lungi, dar aici pur și simplu nu m-am putut abține. Sună atât de frumos și este atât de adevărat.
Suntem ființe vii, trăim într-o societate, mai bună sau mai rea, simțim nevoia să interacționăm cu cei din jurul nostru, avem nevoie de câteva persoane pentru a ne alcătui „edificiul afectiv“.
Avem nevoie de prieteni.
Țin minte că eram prin clasa a VIII-a când am redescoperit, ca adolescent, Micul prinț de Antoine de Saint-Exupéry. Am citit pe nerăsuflate, adesea cu ochii în lacrimi, această bijuterie a literaturii universale. M-a marcat pentru totdeauna, iar în momentele mele de nostalgie, de cumpănă, am recitit pasaje din carte.
În geniala sa operă literară, Antoine de Saint-Exupéry descrie, prin intermediul celor două personaje, vulpea și Micul prinț, într-o manieră atât de elegantă și atât de simplă, valoarea prieteniei:

Prietenia adevărată se câștigă deci prin această „îmblânzire“ de care ne vorbește Antoine de Saint-Exupéry, prin dragoste, sinceritate, încredere și ajutor dezinteresat.
Putem spune că prietenia este o relație între doi oameni, care ne oferă încredere în noi înșine, ea este acea oază pe care o căutăm în momentele în care ne simțim dezamăgiți, descurajați, lipsiți de speranță și putere, ea ne ajută să acționăm chiar și în momentele cele mai dificile din viață. Prietenia este o legătură profundă, pentru care avem nevoie de cunoașterea celuilalt în profunzime.
După cum afirma și scriitorul american Elbert Hubbard, „prieten adevărat este cel care, chiar dacă te cunoaște bine, continuă să te placă.“
Potrivit filosofului grec Aristotel, „a-ți dori să fiți prieteni este ușor, însă prietenia este un fruct care coace lent“.
Tot el spunea că prieteniile sunt de trei feluri:
1. Prietenia bazată pe utilitate este relația formată în funcție de beneficiile pe care le obțin cei doi reciproc unul de la celălalt. În aceste cazuri, principalul motiv pentru care persoanele caută compania celorlalți nu este faptul că se simpatizează, ci pentru că au de câștigat de pe urma acesteia. Aristotel a susținut că astfel de relații sunt cele mai frecvente printre adulți. Acest tip de prietenie nu trece proba timpului. Ne putem bucura sincer de comunicarea cu colegii, dacă avem norocul să avem parte de așa ceva, dar de îndată ce ne schimbăm locul de muncă, este posibil ca această „prietenie“ să înceteze. În această categorie se încadrează partenerii de afaceri, colegii de muncă și cei de școală. Cu timpul însă prieteniile din școală sau locul de muncă pot evolua și pot ajunge prietenii bazate pe plăcere sau chiar prietenii adevărate, durabile.
2. Prietenia bazată pe plăcere se leagă între oamenii cărora pur și simplu le face plăcere timpul petrecut împreună datorită unor hobby-uri sau activități comune. De exemplu, cei care aleargă împreună, bărbații care merg la pescuit împreună, tineri care apelează la astfel de prieteni atunci când au chef de ieșit în club. Se poate întâmpla ca acești tineri să se împrietenească și să se despartă chiar în aceeași zi.
În astfel prietenii bazate pe plăcere relația dintre cei doi are la bază emoțiile experimentate în timpul unei distracții. Și chiar dacă în această prietenie ambele părți au simțit plăcere datorită intereselor comune, din păcate nici această relație nu este de lungă durată.
Cu timpul oamenii se maturizează, se schimbă, totodată se modifică gusturile, interesele și valorile lor. Înțelegerea reciprocă, valabilă mai devreme, este de regulă pierdută. Iar pe măsură ce apar noi preferințe, apar și noi prieteni.
3. Prietenia adevărată este cea care nu e bazată nici pe utilitate, nici pe interese comune. În aceste relații, calitățile umane oferă impuls pentru ambele părți de a menține afecțiunea prietenoasă. Ea are la bază respectul și admirația reciprocă, totodată și dorința izvorâtă din suflet, autentică de a ajuta cealaltă persoană să devină cea mai bună versiune a sa. Persoanele din aceasta categorie se împrietenesc pur și simplu pentru că se plac, relația dintre ei se bazează pe valori comune, pe similaritate, care fac ca interacțiunea lor să fie una pozitivă, plăcută, înălțătoare, care să le dea aripi. Totodată, ambele persoane dețin acele calități necesare pentru ca relația să fie de durată. Prieteniile adevărate vor rezista în fața trecerii timpului, dar și în fața conflictelor și a neînțelegerilor. Persoanele aflate într-o astfel de relație de prietenie adevărată se vor sprijini reciproc, mai ales în timpuri dificile.
Aristotel afirma despre acest tip de prietenie că „a dori binele prietenului pentru prietenul însuși înseamnă a fi prieten în sensul cel mai înalt pentru că o astfel de prietenie se datorează structurii interioare a celor ce o resimt și nu unei stări accidentale.“
Și nu pot încheia decât tot printr-un citat de Antoine de Saint-Exupéry, căci întotdeauna trebuie să avem în vedere că:
Devii răspunzător de-a pururi pentru ceea ce ai îmblânzit.

Weekendul trecut, invitați de băiatul nostru, am vizitat complexul Aquaworld din Budapesta, care oferă odihnă și distracție cu cele 17 bazine interioare și în aer liber, 11 tobogane speciale care garantează distracția pentru toate vârstele, saune, jacuzzi etc.
Pe pagina de web a complexului putem citi: „Oaspeții care vizitează Aquaworld se vor bucura de senzații speciale. Funcția calmantă și în același timp agreabilă a apei termale o folosim pentru a asigura tuturor membrilor familiei relaxare și distracție activă. Am dori să satisfacem și exigențele oaspeților noștri pasionați de saună sau în curs de familiarizare cu aceasta, care, lăsându-și în spate oboseala de zi cu zi, ar dori într-adevăr să savureze deliciile și efectul binefăcător al unei saune făcute în mod corect.“


Nu sunt un pasionat înrăit al unor astfel de senzații tari, am fost totuși curioasă ce fel de oameni frecventează un asemenea loc.
Potrivit renumitului psiholog și psihiatru elvețian Carl Gustav Jung, de-a lungul vieții trecem prin patru etape sau stadii de dezvoltare importante. Acestea sunt: stadiul atletului, stadiul războinicului, stadiul afirmării și stadiul spiritualității.
Aici am avut șansa sau poate neșansa să cunosc sau măcar să văd oameni aflați în diferite stadii de dezvoltare. Să le luăm pe rând:
1. Stadiul atletului: în această etapă, omul este preocupat cu precădere de aspectul său fizic (uneori petrecând ore în șir analizându-se în oglindă) și de modul în care este perceput de cei din jur.
La Aquaworld am putut savura din plin persoane aflate în acest stadiu al atletului. Unii (atât femei, dar mai ales bărbați) aveau într-adevăr corpuri superbe, armonioase, bronzate și date cu ulei, care se tot plimbau de colo-colo, întorcându-se din când în când ca să vadă dacă sunt admirați cum se cuvine sau cum se așteaptă să fie admirați. Mai existau însă și persoane care se credeau atrăgătoare, cu corpuri perfecte și care se tot agitau atât în apă, cât și pe uscat să atragă atenția celor din jur. La acest lucru contribuia din plin și costumul de baie foarte sumar și de culoare țipătoare, ce-i drept peste el adesea era purtat un maieu chinezesc tricotat cu găuri, kilogramele de aur purtate cu băgare de seamă, părul lung, neprins, din care uneori ajungeau fire chiar și în bazin, jacuzzi, genele false de mărimi exagerate, obținute mai ales prin extensii de gene aplicate fir cu fir, date cu pudră aurie sau chiar de aur, unghii false gen ghiare. Majoritatea acestor persoane au o multitudine de tatuaje. Potrivit psihologilor, cei care apelează la un tatuator sunt din cele mai diferite clase sociale și domenii de activitate. „În funcție de contextul realizării unui tatuaj, putem să distingem o categorie socio-culturală, una imitativă și una ce ține de personalitatea fiecăruia. Cauzele sunt legate de o situație prezentă sau trecută, din copilărie până în 8-10 ani. Traducerea psihologică a acestui gest, în cazul exagerărilor, este de durere, suferință, un strigăt de ajutor. Mulți dintre cei care își fac tatuaj o fac pentru că nu au încredere în ei și atunci își fac tatuaj după tatuaj. E un comportament de automutilare, autopedepsire, autoflagelare. Și asta intră deja în sfera patologică“, explică Secan Călin, medic psiholog. Cert este că la Aquaworld am văzut cele mai multe tatuaje la un loc.
2. Stadiul războinicului: în decursul acestui stadiu, oamenii sunt preocupați să se afirme, își doresc să cucerească lumea și să devină cunoscuți pentru ceea ce fac. Cel aflat în stadiul de dezvoltare al războinicului simte că este într-o permanentă competiție cu cei din jur, și vrea cu orice preț să fie cel mai bun. La Aquaworld am văzut multe persoane aflate în acest stadiu, cel mai adesea stăteau înghesuiți în jacuzzi și vorbeau necontenit la telefon, cu voce tare și gravă. Din când în când mai dădeau câte o indicație prețioasă soției sau puneau la punct copiii care săreau în apă. În pauza dintre două convorbiri de importanță majoră își trăgeau selfiuri, în primul rând cu nevasta și/sau cu copiii, sau trimiteau pe cineva din familia extinsă să aducă haleală de la bufet.
3. Stadiul afirmării: cei aflați în acest stadiu își dau seama că realizările lor de până acum nu sunt suficiente, nu le împlinesc, astfel sunt preocupați de găsirea unor noi modalități prin care să se facă remarcați. Ei devin interesați de ajutarea celor din jur, constatând că bunurile materiale după care au alergat atât de mult nu le aduc fericirea. În acest stadiu oamenii vor să facă mai mult, ei se străduiesc să devină generoși, dispare practic egoismul specific tinereții. În acest stadiu se încadrează, cred, bunicii care-și aduc nepoții sau persoanele care vin cu copiii prietenilor la Aquaworld. Ei renunță practic la liniștea, nevoile lor de relaxare și se dedică cu precădere nevoilor celorlalți. Se dau cu copiii pe tobogane, le țin lecții de înot, îi stimulează să stea sau chiar să sară în jacuzzi, le satisfac toate poftele.
4. Stadiul spiritualității: acesta este, potrivit lui Jung, ultimul stadiu de dezvoltare al vieții, stadiul în care realizăm că niciuna dintre etapele anterioare nu ne reprezintă întru totul. În acest stadiu, oamenii constată că ei sunt mai mult decât corpul lor, că ei înseamnă mai mult decât tot ceea ce au achiziționat, dar chiar și mai mult decât prietenii. În acest stadiu al spiritualității ei realizează că de fapt sunt ființe spirituale aflate în timpul unei experiențe trupești, umane. De cele mai multe ori aceste persoane ocolesc locuri precum Aquaworld. Am văzut însă și cupluri care se țineau de mână, în timp ce se deplasau discret de la o saună la alta, iar în pauzele dintre acestea se cufundau în lecturarea unor cărți fie în zona de relaxare, fie în jacuzzi, în cazul în care reușeau să își facă loc.
A fost interesant de urmărit și comportamentul diferitelor popoare și etnii de la Aquaworld.
De pildă chinezii veneau în grupuri de câte 10-15 persoane, se înghesuiau pe circa 3 șezlonguri de la marginea piscinei pentru copii și mâncau neîntrerupt. Copii intrau și ieșeau din piscină, adulții discutau și mâncau.
Se știe că de regulă bărbații arabi, mă refer la cei familiști, poartă tricouri și bermude, iar femeile burqini. Ei se îngrămădesc împreună cu copiii, mulți la număr, în piscina pentru copii și stau acolo. Rar se duc să înoate sau să se distreze pe tobogane.
Reprezentanții etniei rome, mulți la număr, stau mai ales în jacuzzi, se pozează, se înghesuie, vorbesc tare și mult. Tinerii se înghesuie pe la tobogane, iar cuplurile tinere sunt de nedespărțit, se giugiulesc demni de un cerculeț cu numărul 18!
Englezii și nemții fug de la un tobogan la altul, folosesc timpul la maxim – dacă tot au dat o grămadă de bani, măcar să profite de tot ceea ce li se oferă. Ei stau frumos la coadă, nu se înghesuie, nu vorbesc exagerat de tare, doar dacă au băut deja suficient de mult. Sunt amabili și corecți. După ce au obosit la tobogane, se duc să înoate, apoi încearcă toate variantele de saună. Nu precupețesc nici un minut...

Unul din nenumăratele ghiduri de călătorie despre Italia pe care le-am colecționat de-a lungul timpului începe cu: „Henry James spunea că Italia este «de o frumusețe cu totul aparte, atât de mare, încât, prin comparație, nicio altă țară nu ar mai merita atenție».“


Două persoane foarte dragi mie m-au făcut ca întâlnirea cu această țară minunată să mă marcheze pentru totdeauna – una mi-a făcut cunoștință cu zona de Nord, cealaltă, cu zona de Sud. Se vorbește adesea despre discrepanța, mai ales economică, dar și culturală, dintre nordul și sudul Italiei. Prin bunăvoința acestor două persoane am reușit să cunosc și să îndrăgesc ambele părți ale ei. Italia pentru mine înseamnă atât lumea omului de rând, cea a patiserului, a sculptorului de linguri din lemn de măslin, a celui care înrămează tablouri, a vânzătorului de ziare și de legume, dar mai înseamnă și lumea în care arta este prezentă la tot pasul, deși nu lipsește nici kitsch-ul, creatorii de modă, dintre care unii controversați, reprezentanții bisericii, împreună cu nelipsitele scandaluri, politicienii, dintre care unii chiar foarte corupți, sindicatele, cu toate bune și rele, birocrația statului, în care cetățenii se simt uneori foarte neputincioși în fața indiferenței statului, marii oameni de afaceri, Mafia și multe altele. Societatea italiană combină anarhia și comoditarea, fiind în acelați timp haotică și ridicolă. Se spune că italienii nici nu există, că aceia despre care se spune că sunt italieni se consideră piemontezi, toscani, venețieni, sicilieni, calabrezi etc.
După scriitorul Emilio Flaiano, a fi italian e o adevărată profesie, doar că nu presupune vreo școală – pur și simplu „te naști așa“.
Dar, indiferent de locul în care s-au născut, italienii au un deosebit atașament față de casă, familie și oraș. Scriitorul Tim Parks formulează foarte frumos: „Când un italian părăsește un loc, o face cu intenția de a se reîntoarce victorios și reabilitat.“
Se pare că imaginea bărbatului italian cel veșnic îndăgostit, pasional, puternic în pat, năvalnic, cuceritor este mai degrabă un mit. Principala caracteristică a bărbatului italian este atașamentul față de mamma, o legătură deosebit de puternică, care îi marchează întreaga viață. Chiar și la maturitate, bărbatul italian simte nevoia arzătoare de a primi afecțiune, de a fi înțeles și iubit, oferind puțin în schimb.
Cu toții cunoaștem imaginea clasică a mamei italiene extrem de protectoare și sâcâitoare, generoase și geloase. Piatra de temelie a societății italiene (mai cu seamă a celei tradiționale) rămâne în continuare familia, în care mammismo, cultul mamei deține un rol important. „Icoana“ mamei influențează relațiile sentimentale și chiar alegerea viitoarei soții.
Potrivit lui Luigi Barzini, „cei din sud urmăresc să facă bani pentru a conduce, cei din nord, să conducă, pentru a face bani“. În nordul Italiei valorile morale sunt mai apropiate de cele ale Europei de Nord, în schimb în sudul Italiei rămân în vigoare valorile mult mai tradiționale. Cu toate acestea, pe tot cuprinsul Italiei aparențele par să fie mai importante decât însăși realitatea. Discreția contează foarte mult. De exemplu, prin ținerea în secret a relațiilor de dinainte de căsătorie asigură păstrarea onoarei familiei.
Chiar și acum, după mai bine de 20 de ani, țin să-i mulțumesc sorei mele care a făcut posibilă întâlnirea mea și a familiei mele cu Italia de Nord – în 1995 am avut șansa să vizităm o serie de orașe mărețe: Milano, Veneția, Florența și Pisa.
Totodată îi sunt foarte recunoscătoare și prietenei mele stabilite în Calabria pentru oportunitatea oferită pentru prima dată în 2010 de a face cunoștință cu sudul Italiei: Reggio Calabria, Lazzaro, Pentedattilo, Scilla.
Mulțumesc pentru că m-ați oferit posibilitatea de a mă îndrăgosti de acestă țară minunată. Ori de câte ori am posibilitatea, mă întorc cu drag în piazza orașelor sau satelor, unde, în Sud, ele sunt pline de bărbați care fumează și joacă cărți; iar în Nord, bărbații sunt tot acolo, dar mai sunt și femei și turisti pe lângă ei.

„Viața e ca mersul pe bicicletă: ca să îți menții echilibrul, trebuie să te miști în permanență.“- spunea cândva Albert Einstein.
După cum aminteam în articolul anterior, freelancerul este liber, în funcție de necesități, să-și aleagă singur cât și când să muncească. Echilibrul între muncă și timp liber este ales în mod autonom, fără ca acest lucru să fie impus din exterior. De pildă eu am ales să fac o pauză la prânz, după modelul siestei din țările mediteraneene. De regulă în această pauză de prânz obișnuim, împreună cu soțul meu, să mergem cu bicicleta pe malul lacului din apropiere.


Avem mare noroc cu bicicletele puse la dispoziție de Primăria sectorului 6, care sunt bine întreținute și pentru că nimic nu e mai ieftin decât gratis, nu ratăm nicio ocazie de a le folosi.
De regulă pedalăm zilnic vreo 17-25 km, ceea ce ne menține în formă, suntem sănătoși și atât de bronzați, încât toată lumea crede că am fost la mare...
Potrivit statisticilor, bicicliștii își iau cu circa 15% mai puține zile de concediu medical, totodată trăiesc în medie cu doi ani mai mult decât cei care nu merg pe bicicletă. Citeam undeva că, în comparație cu faptul că doar 10% din populația lumii își permite o mașină, aproape 80% își pot cumpăra o bicicletă.
„Mersul pe bicicletă este în principiu o activitate aerobică, ce implică de asemenea inima, vasele de sânge și plămânii. În timpul efortului respirația devine mai profundă, apare creșterea temperaturii corpului, transpirație și perspirație, ceea ce duce în final la îmbunătățirea nivelului general al formei fizice“, explică Alexandra Ionicioiu, medic primar de medicină internă.
Beneficiile mersului pe „biclă“: creșterea forței si a flexibilității musculare, creșterea mobilității articulare, întărirea oaselor, scăderea procentului de grăsime corporală.
Potrivit unor studii, o jumătate de oră de mers pe bicicletă zilnic va duce la arderea a aproximativ 5 kilograme de grăsime într-un an, căci pedalarea în ritm susținut duce la consumarea a aproximativ 300 de calorii pe oră. Totodată, unele studii efectuate Finlanda au demonstrat că persoanele ce merg pe bicicletă mai mult de 30 de minute pe zi au un risc de a dezvolta diabet cu 40% mai redus decât ceilalți. În plus, mersul pe bicicletă îmbunătățește echilibrul, coordonarea și forța corporală în general.
În afară de beneficiile pedalării asupra sănătății fizice, aceasta are un impact pozitiv și asupra psihicului.
Față de o bicicletă de cameră, mersul pe bicicletă în natură îmbunătățește și mai mult starea de spirit. Totodată, prin practicarea ciclismului se îmbunătățesc abilitățile cognitive (planificarea, memoria etc.)
Potrivit unor studii din Olanda, s-a demonstrat că ciclismul îmbunătățește atât calitatea cât și densitatea materiei albe din creier, astfel are loc conectarea mai eficientă și mai crescută a diferitelor zone din creier.
Conform unor cercetări care au studiat ce efecte poate avea mersul pe bicicleta asupra creierului, pedalatul contribuie la reducerea stresului, căci este un mijloc de transport economicos și te scutește de momentele tensionate din trafic, evident doar acolo unde există piste pentru bicicliști, căci la noi te umpli de nervi dacă încerci să faci slalom printre mașinile parcate și pietoni, căci pe lângă mașini e cam riscant să te strecori.
Pedalând doar în jurul Lacului Morii și în parc, scăpăm de acest stres din trafic, și începem să ne simțim din ce în ce mai bine, căci, la fel ca toate sporturile, și mersul cu bicicleta stimulează producerea endorfinelor, care se eliberează în momentul în care facem o acțiune plăcută, în care trecem de la o stare normală sau chiar neplăcută la o stare de bine. Potrivit specialiștilor, secreția de endorfine este stimulată mai ales de sport, de sex, de mângâierile fizice etc. Endorfinele scad agresivitatea și ameliorează durerea fizică și depresia. Singurul inconvenient este că efectul lor este doar pe termen scurt și dau dependență, ceea ce ne motivează și chiar ne împinge să revenim zi de zi pentru o „tură“ cu bicla.

Se spune că pentru a deveni un liber profesionist cu normă întreagă îți trebuie în primul rând să ai un scop precis, clar, bine definit. Iar pentru a te lansa în așa ceva e bine ca încă de la început să știi câte ore ești dispus să lucrezi și câți bani dorești sau mai bine zis trebuie să îți aducă acest timp petrecut muncind ca freelancer, astfel încât acest stil de muncă să fie viabil pentru tine.


Deoarece scopul oricărui liber profesionist este să-și adune cât mai repede clienți, experții spun că pentru a porni ca liber profesionist ai nevoie de trei strategii principale:
• Trebuie să oferi ceva;
• Ai nevoie de cineva care să fie interesat de oferta ta;
• Îți trebuie o modalitate de a capta atenția lor, astfel încât să devină interesați de oferta ta.
Cred că multor persoane le este frică să pornească pe acest drum tocmai pentru că se tem de riscuri. Potrivit expertului în marketing pe internet Mike Shreeve, există evident riscuri în a fi liber profesionist, dar nu este mai riscant decât a avea un loc de muncă tradițional, unde totul se joacă pe o singură carte. Nu este exclus ca mâine să ne pierdem locul de muncă și atunci, neavând alternativă, ne confruntăm cu o traumă.
Pierderea locului de muncă produce o traumă similară cu cea produsă de divorț sau chiar moartea cuiva apropiat. Stadiile acesteia sunt: șocul, negarea, furia, depresia, acceptarea. Depresia apare aproape inevitabil în momentul în care realitatea pierderii slujbei este în final percepută și se poate manifesta prin anxietate, insomnie sau izolarea de familie și/sau prieteni. Această stare poate dura de la câteva zile la câteva săptămâni. Dacă persistă mai mult de trei săptămâni, este indicat să apelați la un ajutor specializat.
Ultimul stadiu este acceptarea. Timpul necesar acceptării pierderii slujbei variază de la o persoană la alta. În acest stadiu oamenii încep să gândească în perspectivă și să-și facă planuri alternative.
Pentru a nu fi nevoiți să ne confruntăm cu aceste „neplăceri“, este bine să avem întotdeauna un plan de acțiune suplimentar, complementar – așa-zisul plan B.
Lucrând ca angajat atât în sectorul privat, cât și în sectorul de stat, multă vreme am evitat să-mi asum riscul și provocarea de a mă lansa ca freelancer.
Nu zic că mi-a fost ușor, dar cred că a meritat. Ca liber profesionist trăiesc fiecare clipă cu intensitate maximă, mă bucur chiar și de cele mai mici și neînsemnate succese, și, cu toate că nu mă gândesc la venituri, ci mai degrabă la rezultate, nici banii nu mă ocolesc.
Între timp mi-am dat seama de câteva diferențe majore între felul de a fi al angajatului și al liber profesionistului.
Cred că în primul rând este vorba de mentalitate. Mentalitatea unui freelancer e total diferită de cea a unui angajat și, trebuie să recunoaștem, rezultatele sunt pe măsură.
Venitul este un aspect foarte important al fiecăruia dintre noi. Pe când veniturile angajatului sunt de cele mai multe ori constante, fără a exista o corelație sănătoasă și foarte necesară între rezultatele obținute și salarizare, în cazul unui liber profesionist, salariul său depinde de rezultatele muncii lui. Astfel el va fi stimulat în permanență să obțină rezultate cât mai bune, să se pregătească, să studieze, să analizeze etc. încontinuu, căci orice greșeală sau neglijență se va reflecta direct în încasări.
Potrivit mentalității angajatului, salariul (venitul lunar) vine oricum, este în general constant și nu stimulează performanța, iar dacă se întâmplă ca stimulentul material să atingă totuși o valoare măricică, evident că vor fi recompensate mai degrabă cei angajați pe bază de pile, și nu cei care sunt mai conștiincioși și își fac treaba. Prin urmare, angajatul devine tot mai nepăsător și indolent în privința nevoilor celor pe care este plătit să-i servească. Astfel acesta va munci fără tragere de inimă, doar cât să nu fie pedepsit sau, în caz extrem, dat afară.
În schimb liber profesionistul trăiește din banii proveniți de la clienții săi. Astfel că principala sa preocupare este satisfacția clienților. Deci scopul oricărui liber profesionist va fi să ofere servicii de calitate, ceea ce va duce la creșterea numărului de clienți mulțumiți și, în mod automat, la creșterea venitului.
Dacă tot suntem la venituri, să vedem cum stă treaba și cu impozitul. Robert T. Kyiosaki (autorul cărții „Tată bogat, tată sărac. Educația financiară în familie“, apărută la Editura Curtea Veche, nu degeaba ajunsă la ediția a IV-a în limba română) explică diferențele dintre angajații cu veniturile gata impozitate și antreprenorii sau liber profesioniștii care cheltuie o parte din veniturile obținute și plătesc impozit doar pe ceea ce a rămas necheltuit, în litera Codului Fiscal. În ceea ce privește angajatul, el nu are această posibilitate, deoarece impozitul său este reținut chiar înainte ca banii săi să fie virați în cont. Prin creșterea numărului de liber profesioniști crește și consumul, iar odată cu creșterea consumului apar noi locuri de muncă. Deci chiar și societatea are de câștigat de pe urma noastră.
Consider că un aspect foarte important este legat de atitudinea față de muncă. Pe când de regulă angajatul se preface că muncește („muncesc cât să nu fiu dat afară“), iar angajatorul de regulă se face că îl plătește („îi dau doar atâți bani cât să nu plece“) insatisfacția muncii este inevitabilă. Relația angajat-angajator se degradează pe zi ce trece, iar angajatul nu va simți nicio plăcere în a munci, el va fi în permanență obosit, lipsit de energie, morocănos, nemulțumit. Un liber profesionist în schimb se va implica la maxim, el va pune pasiune în ceea ce face, își va fructifica creativitatea și entuziasmul. Nivelul său energetic va crește pe măsură ce muncește și clienții se simt mulțumiți.
Angajatul este cu atât mai nemulțumit de munca lui, cu cât șefii lui sunt incapabili să-i aprecieze munca și energia investită. Iar această insatisfacție va contribui pe de o parte la scăderea calității muncii, pe de altă parte persoana respectivă poate ajunge depresivă. În schimb liber profesionistul este motivat de satisfacția lucrului bine făcut, iar pe măsură ce va fi mai mulțumit, va fi deschis la soluții noi, la perfecționare continuă, așa cum este și în cazul nostru, al psihologilor, unde există numeroase cursuri de formare continuă.
Și de aici provine și diferența în ceea ce privește motivația.
În cazul angajatului, motivația lui este de a-și economisi cât mai mult propria energie, astfel încât va pierde vremea sau va trage chiulul. El se va preface că muncește, doar frica de pedeapsă îl va mai putea determina să pară „activ“. Cu timpul însă își va da seama că frica lui este total nejustificată, căci șefii nu au o reală putere asupra lui. Și atunci apare indiferența. În cazul în care nu reușește să se detașeze, rămânând blocat în frică, va avea de suferit modul de a gândi și capacitatea de procesare a informației. Din frică ajung să facă lucrurile în mod din ce în ce mai disfuncțional.
În cazul unui freelancer putem vorbi despre o motivație intrinsecă. Motivația vine din interior, din simpla dorință de a reuși și a face lucrurile cât mai bine posibil, astfel încât să obțină aprecierea și mulțumirea clienților. Un client mulțumit va contribui la creșterea gradului de satisfacție al oricărui liber profesionist, care la rândul său va fi din ce în ce mai motivat la creșterea propriului nivel de competență.
O mare diferență este și în privința programului, implicit al timpului liber. În cazul angajatului, care petrece 8 ore la muncă sau chiar mai mult, important este să fie prezent. Timpul petrecut la muncă, și nu rezultatul sau eficiența muncii este cel care primează. În multe locuri există sisteme electronice pe bază de card, care monitorizează ora de intrare și cea de ieșire a angajatului din incintă, dar ce face acolo e mai puțin important. În mod automat se produce scăderea interesului pentru rezultate.
Planificarea orelor de muncă și alegerea programului au avut un cuvânt greu de spus în decizia de a deveni liber profesionist.
Freelancerul este liber, în funcție de necesități, să-și aleagă singur cât și când să muncească. Echilibrul între muncă și timp liber va fi ales autonom, fără ca acest lucru să fie impus din exterior. De pildă eu am ales să fac o pauză la prânz, după modelul siestei din țările mediteraneene. Îmi programez clienții astfel încât să fim mulțumiți cu toții. Consider că pentru mine libertatea de a alege este extrem de importantă, căci în felul acesta devine posibilă menținerea unui echilibru între o viață împlinită atât pe plan profesional, cât și pe plan personal.