Edificiul afectiv
„Fiecare om își alcătuiește de-a lungul vieții un edificiu afectiv. Măsura în care el este e dată de consistența acestui edificiu, de mâna aceea de oameni, ei nu pot fi mulți, pe care i-a preluat în el și i-a iubit fără rest, fără umbră, și împotriva cărora spiritul lui critic, chiar dacă a fost prezent, a rămas neputincios. Acești oameni puțini, care ne fac pe fiecare în parte să nu regretăm că suntem, reprezintă, chit că o știm sau nu, stratul de protecție care ne ajută să trecem prin viață.“ (Gabriel Liiceanu: Declarație de iubire)
Cred că nu există o formulare mai frumoasă a acestei legături care există între oameni, prietenia; căci, după cum spune autorul mai departe, „fără acest zid de ființe iubite care ne înconjoară (indiferent că ele sunt sau nu în viață), noi nu am fi buni de nimic. Ne-am destrăma precum într-o atmosferă în care frecarea este prea mare. Sau ne-am pierde, ne-am rătăci pur și simplu în viață. Dacă ura celorlalți – covârșitoare uneori! –, invidia lor, mârșăvia lor sunt neputincioase este pentru că există câțiva oameni pe care îi iubim până la capăt.“
De obicei nu-mi place să dau citate atât de lungi, dar aici pur și simplu nu m-am putut abține. Sună atât de frumos și este atât de adevărat.
Suntem ființe vii, trăim într-o societate, mai bună sau mai rea, simțim nevoia să interacționăm cu cei din jurul nostru, avem nevoie de câteva persoane pentru a ne alcătui „edificiul afectiv“.
Avem nevoie de prieteni.
Țin minte că eram prin clasa a VIII-a când am redescoperit, ca adolescent, Micul prinț de Antoine de Saint-Exupéry. Am citit pe nerăsuflate, adesea cu ochii în lacrimi, această bijuterie a literaturii universale. M-a marcat pentru totdeauna, iar în momentele mele de nostalgie, de cumpănă, am recitit pasaje din carte.
În geniala sa operă literară, Antoine de Saint-Exupéry descrie, prin intermediul celor două personaje, vulpea și Micul prinț, într-o manieră atât de elegantă și atât de simplă, valoarea prieteniei:
– Cine ești tu? zise Micul Prinț. Ești tare frumoasă…
– Sunt o vulpe, zise vulpea.
– Vino să te joci cu mine, o pofti Micul Prinț. Sunt atât de trist…
– Nu pot să mă joc cu tine, zise vulpea. Nu sunt îmblânzită.
– A! Iartă-mă, rosti Micul Prinț. […] Ce înseamnă „a îmblânzi“?
– E un lucru care prea e dat uitării, zise vulpea. Înseamnă „a-ți crea legături“…
– A-ți crea legături?
– Desigur, zise vulpea. Tu nu ești încă pentru mine decât un băiețaș aidoma cu o sută de mii de alți băiețași. Iar eu nu am nevoie de tine. Și nici tu n-ai nevoie de mine. Eu nu sunt pentru tine decât o vulpe, aidoma cu o sută de mii de alte vulpi. Dar dacă tu mă îmblânzești, vom avea nevoie unul de altul. Tu vei fi, pentru mine, fără seamăn în lume…
– Încep să înțeleg, zise Micul Prinț. E undeva o floare… mi se pare că m-a îmblânzit. […]
– Dar dacă tu mă îmblânzești, viața mi se va însenina. Voi cunoaște sunetul unor pași deosebit de al altora. Pașii altora mă fac să intru sub pământ. Al tău mă va chema din vizuină, ca o melodie. Și-apoi, privește! Vezi tu, acolo, lanurile de grâu? Eu nu mănânc pâine. Mie grâul nu mi-i de folos. Lanurile de grâu mie nu-mi aduc aminte de nimic. Și asta-i trist! Tu ai însă părul de culoarea grâului. Va fi, de aceea minunat, când tu mă vei fi îmblânzit! Grâul, auriu și el, îmi va aminti de tine. Și-mi va fi nespus de dragă murmurarea vântului prin grâu. […]
– Nu cunoaștem decât ceea ce îmblânzim, zise vulpea. Oamenii nu mai au timp să cunoască nimic. Cumpără lucruri de-a gata, de la neguțători. Cum însă nu există neguțători de prieteni, oamenii nu mai au prieteni. Dacă vrei să ai un prieten, îmblânzește-mă!
Prietenia adevărată se câștigă deci prin această „îmblânzire“ de care ne vorbește Antoine de Saint-Exupéry, prin dragoste, sinceritate, încredere și ajutor dezinteresat.
Putem spune că prietenia este o relație între doi oameni, care ne oferă încredere în noi înșine, ea este acea oază pe care o căutăm în momentele în care ne simțim dezamăgiți, descurajați, lipsiți de speranță și putere, ea ne ajută să acționăm chiar și în momentele cele mai dificile din viață. Prietenia este o legătură profundă, pentru care avem nevoie de cunoașterea celuilalt în profunzime.
După cum afirma și scriitorul american Elbert Hubbard, „prieten adevărat este cel care, chiar dacă te cunoaște bine, continuă să te placă.“
Potrivit filosofului grec Aristotel, „a-ți dori să fiți prieteni este ușor, însă prietenia este un fruct care coace lent“.
Tot el spunea că prieteniile sunt de trei feluri:
1. Prietenia bazată pe utilitate este relația formată în funcție de beneficiile pe care le obțin cei doi reciproc unul de la celălalt. În aceste cazuri, principalul motiv pentru care persoanele caută compania celorlalți nu este faptul că se simpatizează, ci pentru că au de câștigat de pe urma acesteia. Aristotel a susținut că astfel de relații sunt cele mai frecvente printre adulți. Acest tip de prietenie nu trece proba timpului. Ne putem bucura sincer de comunicarea cu colegii, dacă avem norocul să avem parte de așa ceva, dar de îndată ce ne schimbăm locul de muncă, este posibil ca această „prietenie“ să înceteze. În această categorie se încadrează partenerii de afaceri, colegii de muncă și cei de școală. Cu timpul însă prieteniile din școală sau locul de muncă pot evolua și pot ajunge prietenii bazate pe plăcere sau chiar prietenii adevărate, durabile.
2. Prietenia bazată pe plăcere se leagă între oamenii cărora pur și simplu le face plăcere timpul petrecut împreună datorită unor hobby-uri sau activități comune. De exemplu, cei care aleargă împreună, bărbații care merg la pescuit împreună, tineri care apelează la astfel de prieteni atunci când au chef de ieșit în club. Se poate întâmpla ca acești tineri să se împrietenească și să se despartă chiar în aceeași zi.
În astfel prietenii bazate pe plăcere relația dintre cei doi are la bază emoțiile experimentate în timpul unei distracții. Și chiar dacă în această prietenie ambele părți au simțit plăcere datorită intereselor comune, din păcate nici această relație nu este de lungă durată.
Cu timpul oamenii se maturizează, se schimbă, totodată se modifică gusturile, interesele și valorile lor. Înțelegerea reciprocă, valabilă mai devreme, este de regulă pierdută. Iar pe măsură ce apar noi preferințe, apar și noi prieteni.
3. Prietenia adevărată este cea care nu e bazată nici pe utilitate, nici pe interese comune. În aceste relații, calitățile umane oferă impuls pentru ambele părți de a menține afecțiunea prietenoasă. Ea are la bază respectul și admirația reciprocă, totodată și dorința izvorâtă din suflet, autentică de a ajuta cealaltă persoană să devină cea mai bună versiune a sa. Persoanele din aceasta categorie se împrietenesc pur și simplu pentru că se plac, relația dintre ei se bazează pe valori comune, pe similaritate, care fac ca interacțiunea lor să fie una pozitivă, plăcută, înălțătoare, care să le dea aripi. Totodată, ambele persoane dețin acele calități necesare pentru ca relația să fie de durată. Prieteniile adevărate vor rezista în fața trecerii timpului, dar și în fața conflictelor și a neînțelegerilor. Persoanele aflate într-o astfel de relație de prietenie adevărată se vor sprijini reciproc, mai ales în timpuri dificile.
Aristotel afirma despre acest tip de prietenie că „a dori binele prietenului pentru prietenul însuși înseamnă a fi prieten în sensul cel mai înalt pentru că o astfel de prietenie se datorează structurii interioare a celor ce o resimt și nu unei stări accidentale.“
Și nu pot încheia decât tot printr-un citat de Antoine de Saint-Exupéry, căci întotdeauna trebuie să avem în vedere că:
Devii răspunzător de-a pururi pentru ceea ce ai îmblânzit.
Cred că nu există o formulare mai frumoasă a acestei legături care există între oameni, prietenia; căci, după cum spune autorul mai departe, „fără acest zid de ființe iubite care ne înconjoară (indiferent că ele sunt sau nu în viață), noi nu am fi buni de nimic. Ne-am destrăma precum într-o atmosferă în care frecarea este prea mare. Sau ne-am pierde, ne-am rătăci pur și simplu în viață. Dacă ura celorlalți – covârșitoare uneori! –, invidia lor, mârșăvia lor sunt neputincioase este pentru că există câțiva oameni pe care îi iubim până la capăt.“
De obicei nu-mi place să dau citate atât de lungi, dar aici pur și simplu nu m-am putut abține. Sună atât de frumos și este atât de adevărat.
Suntem ființe vii, trăim într-o societate, mai bună sau mai rea, simțim nevoia să interacționăm cu cei din jurul nostru, avem nevoie de câteva persoane pentru a ne alcătui „edificiul afectiv“.
Avem nevoie de prieteni.
Țin minte că eram prin clasa a VIII-a când am redescoperit, ca adolescent, Micul prinț de Antoine de Saint-Exupéry. Am citit pe nerăsuflate, adesea cu ochii în lacrimi, această bijuterie a literaturii universale. M-a marcat pentru totdeauna, iar în momentele mele de nostalgie, de cumpănă, am recitit pasaje din carte.
În geniala sa operă literară, Antoine de Saint-Exupéry descrie, prin intermediul celor două personaje, vulpea și Micul prinț, într-o manieră atât de elegantă și atât de simplă, valoarea prieteniei:
– Cine ești tu? zise Micul Prinț. Ești tare frumoasă…
– Sunt o vulpe, zise vulpea.
– Vino să te joci cu mine, o pofti Micul Prinț. Sunt atât de trist…
– Nu pot să mă joc cu tine, zise vulpea. Nu sunt îmblânzită.
– A! Iartă-mă, rosti Micul Prinț. […] Ce înseamnă „a îmblânzi“?
– E un lucru care prea e dat uitării, zise vulpea. Înseamnă „a-ți crea legături“…
– A-ți crea legături?
– Desigur, zise vulpea. Tu nu ești încă pentru mine decât un băiețaș aidoma cu o sută de mii de alți băiețași. Iar eu nu am nevoie de tine. Și nici tu n-ai nevoie de mine. Eu nu sunt pentru tine decât o vulpe, aidoma cu o sută de mii de alte vulpi. Dar dacă tu mă îmblânzești, vom avea nevoie unul de altul. Tu vei fi, pentru mine, fără seamăn în lume…
– Încep să înțeleg, zise Micul Prinț. E undeva o floare… mi se pare că m-a îmblânzit. […]
– Dar dacă tu mă îmblânzești, viața mi se va însenina. Voi cunoaște sunetul unor pași deosebit de al altora. Pașii altora mă fac să intru sub pământ. Al tău mă va chema din vizuină, ca o melodie. Și-apoi, privește! Vezi tu, acolo, lanurile de grâu? Eu nu mănânc pâine. Mie grâul nu mi-i de folos. Lanurile de grâu mie nu-mi aduc aminte de nimic. Și asta-i trist! Tu ai însă părul de culoarea grâului. Va fi, de aceea minunat, când tu mă vei fi îmblânzit! Grâul, auriu și el, îmi va aminti de tine. Și-mi va fi nespus de dragă murmurarea vântului prin grâu. […]
– Nu cunoaștem decât ceea ce îmblânzim, zise vulpea. Oamenii nu mai au timp să cunoască nimic. Cumpără lucruri de-a gata, de la neguțători. Cum însă nu există neguțători de prieteni, oamenii nu mai au prieteni. Dacă vrei să ai un prieten, îmblânzește-mă!
Prietenia adevărată se câștigă deci prin această „îmblânzire“ de care ne vorbește Antoine de Saint-Exupéry, prin dragoste, sinceritate, încredere și ajutor dezinteresat.
Putem spune că prietenia este o relație între doi oameni, care ne oferă încredere în noi înșine, ea este acea oază pe care o căutăm în momentele în care ne simțim dezamăgiți, descurajați, lipsiți de speranță și putere, ea ne ajută să acționăm chiar și în momentele cele mai dificile din viață. Prietenia este o legătură profundă, pentru care avem nevoie de cunoașterea celuilalt în profunzime.
După cum afirma și scriitorul american Elbert Hubbard, „prieten adevărat este cel care, chiar dacă te cunoaște bine, continuă să te placă.“
Potrivit filosofului grec Aristotel, „a-ți dori să fiți prieteni este ușor, însă prietenia este un fruct care coace lent“.
Tot el spunea că prieteniile sunt de trei feluri:
1. Prietenia bazată pe utilitate este relația formată în funcție de beneficiile pe care le obțin cei doi reciproc unul de la celălalt. În aceste cazuri, principalul motiv pentru care persoanele caută compania celorlalți nu este faptul că se simpatizează, ci pentru că au de câștigat de pe urma acesteia. Aristotel a susținut că astfel de relații sunt cele mai frecvente printre adulți. Acest tip de prietenie nu trece proba timpului. Ne putem bucura sincer de comunicarea cu colegii, dacă avem norocul să avem parte de așa ceva, dar de îndată ce ne schimbăm locul de muncă, este posibil ca această „prietenie“ să înceteze. În această categorie se încadrează partenerii de afaceri, colegii de muncă și cei de școală. Cu timpul însă prieteniile din școală sau locul de muncă pot evolua și pot ajunge prietenii bazate pe plăcere sau chiar prietenii adevărate, durabile.
2. Prietenia bazată pe plăcere se leagă între oamenii cărora pur și simplu le face plăcere timpul petrecut împreună datorită unor hobby-uri sau activități comune. De exemplu, cei care aleargă împreună, bărbații care merg la pescuit împreună, tineri care apelează la astfel de prieteni atunci când au chef de ieșit în club. Se poate întâmpla ca acești tineri să se împrietenească și să se despartă chiar în aceeași zi.
În astfel prietenii bazate pe plăcere relația dintre cei doi are la bază emoțiile experimentate în timpul unei distracții. Și chiar dacă în această prietenie ambele părți au simțit plăcere datorită intereselor comune, din păcate nici această relație nu este de lungă durată.
Cu timpul oamenii se maturizează, se schimbă, totodată se modifică gusturile, interesele și valorile lor. Înțelegerea reciprocă, valabilă mai devreme, este de regulă pierdută. Iar pe măsură ce apar noi preferințe, apar și noi prieteni.
3. Prietenia adevărată este cea care nu e bazată nici pe utilitate, nici pe interese comune. În aceste relații, calitățile umane oferă impuls pentru ambele părți de a menține afecțiunea prietenoasă. Ea are la bază respectul și admirația reciprocă, totodată și dorința izvorâtă din suflet, autentică de a ajuta cealaltă persoană să devină cea mai bună versiune a sa. Persoanele din aceasta categorie se împrietenesc pur și simplu pentru că se plac, relația dintre ei se bazează pe valori comune, pe similaritate, care fac ca interacțiunea lor să fie una pozitivă, plăcută, înălțătoare, care să le dea aripi. Totodată, ambele persoane dețin acele calități necesare pentru ca relația să fie de durată. Prieteniile adevărate vor rezista în fața trecerii timpului, dar și în fața conflictelor și a neînțelegerilor. Persoanele aflate într-o astfel de relație de prietenie adevărată se vor sprijini reciproc, mai ales în timpuri dificile.
Aristotel afirma despre acest tip de prietenie că „a dori binele prietenului pentru prietenul însuși înseamnă a fi prieten în sensul cel mai înalt pentru că o astfel de prietenie se datorează structurii interioare a celor ce o resimt și nu unei stări accidentale.“
Și nu pot încheia decât tot printr-un citat de Antoine de Saint-Exupéry, căci întotdeauna trebuie să avem în vedere că:
Devii răspunzător de-a pururi pentru ceea ce ai îmblânzit.
Bibliografie:
Aristotel: Etica Nicomahică (cărțile VIII și IX), Editura Antet, 1998
Elbert Hubbard: A Message to Garcia, East Aurora, NY: The Roycrofters, 1914
Gabriel Liiceanu: Declarație de iubire, Editura Humanitas, 2001
Antoine de Saint-Exupéry: Micul prinț, Editura Rao, 2010