„Recunoștința este atunci când memoria este stocată în inimă și nu în minte.“ (Lionel Hampton)
Potrivit DEX, recunoștința înseamnă „obligație morală pe care cineva o simte față de cel ce i-a făcut un bine; recunoaștere a unei binefaceri primite, gratitudine“. Mai simplu, putem spune că recunoștința se referă la exprimarea aprecierii.


Prin recunoștință putem să învățăm să apreciem, să prețuim ceea ce este bun în viața noastră, putem aprecia oamenii, lucrurile, evenimentele și experiențele pe care le întâlnim în viața de zi cu zi și, potrivit numeroaselor studii, practicarea recunoștinței ne poate aduce beneficii atât asupra psihicului, cât și asupra corpului.
Potrivit psihologilor, recunoștința este un răspuns emoțional pozitiv la primirea unui beneficiu de la cineva sau în urma unor experiențe sau evenimente.
De-a lungul timpului s-au făcut numeroase studii care au arătat beneficiile practicării recunoștinței. Studiile din domeniul neuroștiinței arată că pe măsură ce învățăm să fim recunoscători și să practicăm recunoștința zi de zi, sănătatea noastră mentală și fizică se îmbunătățește pe zi ce trece. Practicând recunoștința, creierul nostru eliberează mai mulți neurotransmițători precum dopamina, serotonina și oxitocina, care au un efect benefic asupra stării noastre de bine și diminuează prezența hormonului de stres, cortizolul.
Neurologul Alex Korb este de părere că „atunci când te simţi recunoscător se activează regiunea trunchiului cerebral care produce dopamina. În plus, atunci când ești recunoscător față de alții, crește activitatea în circuitele sociale de dopamină și astfel interacțiunile sociale sunt mult mai plăcute. De asemenea, sentimentul de recunoștință ajută și la creșterea serotoninei. Atunci când încerci să te gândești la lucrurile pentru care ești recunoscător, te forțezi să te concentrezi doar la aspectele pozitive din viața ta, acest lucru crescând producerea de serotonină din cortexul cingular anterior.“
Melody Beattie consideră că practicând recunoștința obținem schimbări în ceea ce privește realitatea cotidiană. Aceasta prezintă într-un mod foarte sugestiv ce ar putea să însemne recunoștința: „Recunoștința deblochează plinătatea vieții – transformă ceea ce avem în suficient și chiar mai mult. Transformă negarea în acceptare, haosul în ordine, confuzia în claritate. Poate transforma o masă într-o sărbătoare, o casă în acasă, un străin într-un prieten. Recunoștința dă sens trecutului, aduce pace în prezent și creează o viziune pentru mâine.“
Într-un studiu recent a fost examinat creierul participanților cărora li s-a adresat întrebarea: cât de recunoscători s-ar simți în cazul ipotetic în care persoane străine le-ar salva viața? Cercetătorii au ajuns la un rezultat surprinzător: atunci când participanții au nutrit sentimente de recunoștință, în creierul lor au fost activate zone din cortexul prefrontal medial (zona lobilor frontali ai creierului, unde se întâlnesc cele două emisfere cerebrale). Această structură a creierului este asociată cu empatia (adică se activează atunci când empatizăm cu starea mentală a altuia) și cu înțelegerea perspectivelor altor persoane și sentimente de ușurare.
Prin urmare, practicarea recunoștinței poate avea un impact pozitiv asupra noastră, are o contribuție substanțială la crearea stării de bine.
Există multe modalități de a exersa recunoștința. Putem să scriem o scrisoare, un mesaj, un e-mail în care să ne exprimăm recunoștința față de o anumită persoană.
În cartea Mindfulness în psihoterapie, se arată că în cadrul unui studiu desfășurat la Universitatea Pennsylvania, „s-a descoperit că scrierea unei scrisori de recunoștință unei persoane importante din trecut producea îmbunătățiri perceptibile în direcția stării de bine, iar aceste efecte persistau vreme de până la 6 luni.“
Un exercițiu interesant este cel oferit de Yalom intitulat „Vizita de recunoștință“, o metodă împrumutată din psihologia pozitivă. Întrucât majoritatea sentimentelor de recunoștință orientate către o persoană sunt dezvăluite postum, fără ca persoana vizată să le poată auzi, acest exercițiu își propune ca recunoștința să fie aplicată încă din timpul vieții celui căruia i se adresează. Exercițiul este foarte simplu: „Gândiți-vă la cineva care mai este în viață și față de care simțiți o mare recunoștință pe care nu ați exprimat-o însă niciodată. Timp de zece minute scrieți o scrisoare de recunoștință adresată acestei persoane... Ultima etapă este o vizită pe care trebuie să i-o faceți acelei persoane în viitorul apropiat și să-i citiți cu voce tare această scrisoare.“
O altă modalitate de a ne consolida capacitatea de recunoștință este să ținem un jurnal ale recunoștinței sau să ne folosim de un caiet de gratitudine. E foarte simplu, nu trebuie decât să alegem o agendă sau un caiet, pe care să îl avem la îndemână și în care să notăm zilnic sau ori de câte ori simțim nevoia până la cinci lucruri pentru care ne simțim recunoscători. Pot fi lucruri, evenimente, experiențe de o importanță majoră sau la fel de bine pot fi și de o importanță relativ mai mică. E de preferat să le scriem, nu doar să le gândim. Scopul exercițiului este să ne amintim de o experiență pozitivă, să retrăim amintirea unei persoane dragi sau a unei experiențe care ne-a dat o stare de bine, care ne-a făcut să ne simțim fericiți la un moment dat, apoi să ne bucurăm de toate emoțiile pozitive care vin cu această formă de exprimare a recunoștinței.
Pentru că ne aflăm la început de an, cred că este binevenit să folosim și un borcan de recunoștință. Acesta face parte din tehnicile de care ne putem folosi să exersăm recunoștința într-un mod foarte simplu.
Avem nevoie de un borcan sau recipient, mici bucăți de hârtie colorată sau albă și ceva cu care să scriem.
Odată ce am ales borcanul, este foarte important să găsim un loc plăcut și un moment al zilei în care să fim calmi și liniștiți. În această atmosferă de relaxare, ne conectăm cu lumea noastă interioară, ne aducem aminte de situațiile, experiențele, factorii din cursul zilei care ne-au făcut să ne simțim recunoscători. Apoi notăm totul pe o bucată de hârtie, adăugăm data, împăturim hârtia și o așezăm în borcan. Experții recomandă efectuarea acestei practici chiar înainte de culcare, dar la fel de bine poate fi orice alt moment al zilei. Ceea ce contează cu adevărat este să stabilim o anumită oră din zi sau o anumită ora din ziua aleasă și să ne facem un obicei din a ne așterne gândurile pe hârtie, astfel încât să devină un ritual. Pentru că avem nevoie de ritualuri, după cum afirmă și filosoful Byung-Chul Han: „Ritualurile dau stabilitate vieții. Îl stabilizează datorită omogenității lor, repetării lor.“ Ritualurile sunt tipare care, repetate în timp, devin ancore care ne fac să ne simțim în largul nostru, ne dau o stare de siguranță.

În anul 1997, pe vremea când eram librar la Librăria Humanitas Kretzulescu, a apărut în limba româna Visul lui Einstein și alte eseuri de Stephen W. Hawking. Țin minte că am citit cartea cu răsuflarea tăiată. Hawking m-a cucerit deja cu ceva timp în urmă, în anul 1994, când a apărut traducerea în limba română, tot la Humanitas, a cărții sale de popularizare Scurtă istorie a timpului, așa că eram oarecum familiarizată cu gândirea și „stilul“ fizicianului de excepție, considerat „un adevărat erou al timpului nostru“.
Suferind din fragedă tinerețe de SLA (scleroza lateral amiotrofică), fiind imobilizat într-un cărucior, ținea legătura cu lumea printr-un calculator care „vorbea“ în locul lui.


Am recitit de curând câteva eseuri din cartea menționată. Deoarece întrebările legate de cărți, discuri, obiecte, eventual animale sau persoane pe care le-ai lua cu tine pe o insulă pustie sunt foarte la modă și le folosesc și eu în terapie, am recitit și interviul din 1992 cu care se încheie cartea, al cărui punct de plecare este muzica: ce discuri ar lua Hawking cu el pe o insulă pustie?
În acest interviu, printre altele, vorbește foarte frumos și despre împlinirea sufletească.
„Fizica este foarte bună, dar este complet indiferentă. N-aș fi putut trăi doar cu fizica. La fel ca toți ceilalți am nevoie de căldură, iubire și afecțiune. Din nou sunt norocos, mult mai norocos decât mulți oameni cu aceleași deficiențe, deoarece mă bucur de multă iubire și afecțiune. Și muzica este foarte importantă pentru mine.“
La scurt timp după premieră, am vizionat cu sufletul la gură filmul biografic „The Theory of Everything“, lungmetrajul despre viața și familia lui Stephen Hawking. Cu toate că potrivit soției fizicianului s-au strecurat multe greșeli, s-au produs multe omisiuni, filmul m-a cucerit, m-a emoționat foarte mult.
De curând am descoperit cărțile lui Gabor Máte, traduse și în limba română. Pe lângă volumele Pe tărâmul fantomelor – Prizonier în propria dependență și Minți împrăștiate – Originile și vindecarea tulburării de deficit de atenție, apărute la Editura Herald, anul trecut Editura Curtea Veche a scos cartea Când corpul spune nu – Costul stresului ascuns, un alt bestseller internațional al celebrului medic, care „a scris (și) această carte nu doar cu mintea, ci și cu inima. În paginile sale, el ne ghidează pe drumul spre compasiunea de sine și ne arată cum să avem mai multă grijă de noi înșine, exprimându-ne emoțiile și având curajul să spunem nu.“
Stephen W. Hawking s-a născut pe 8 ianuarie 1942, exact în ziua când se împlineau trei sute de ani de la moartea lui Galileo Galilei. Ieri ar fi împlinit 80 de ani. Din păcate, ne-a părăsit în 2018...
În cartea sa, Gabor Maté ne face o scurtă prezentare al fizicianului și omului Stephen Hawking.
„Să spunem că statutul public al lui Stephen Hawking de Einstein modern poate fi pus sub semnul întrebării de către elita științifică, dar nimeni nu îi contestă strălucirea, originalitatea gândirii sau neînfricarea intelectuală. Există o admirație universală pentru voința neîmblânzită care i-a susținut viața și munca din momentul în care un ușor impediment de exprimare a semnalat apariția sclerozei laterale amiotrofice când avea doar 20 de ani. Diagnosticat în 1963, Hawking a primit prognosticul care îi mai dădea cel mult doi ani de trăit. El a învins moartea cu cel puțin o ocazie, când avea pneumonie și a intrat în comă într-o călătorie în Elveția. Totuși, la patru decenii după diagnostic, paralizat, legat de un scaun cu rotile și complet dependent fizic, el tocmai și-a publicat cea de-a doua cea mai vândută carte. A călătorit fără încetare în lume, fiind un lector foarte căutat, în ciuda imposibilității de a rosti un cuvânt cu propria voce. A primit multe onoruri științifice.“
Deși diagnosticat cu SLA, boală în care neuronii motori și celulele nervoase care inițiază și controlează mișcarea musculară mor treptat, Stephen Hawking a trăit și a muncit având acest diagnostic zeci de ani.
În cazul bolnavilor cu SLA s-a constatat că, spre deosebire de alte boli degenerative ale sistemului nervos, aceștia pierd controlul muscular fără a suferi un declin intelectual, iar majoritatea pacienților fac eforturi, uneori „supranaturale“ de a gestiona combinația dureroasă dintre o minte intactă și un corp extrem de afectat.
Într-un studiu longitudinal, din anul 1970, s-au formulat păreri spectaculos de asemănătoare privind pacienții cu SLA. Autorii cercetării au ajuns la concluzia că oamenii cu SLA se ghidau în viață după două modele recurente. Pe de o parte era vorba despre comportamentul strict competent – și anume incapacitatea de a cere sau a primi ajutor, pe de altă parte era excluderea cronică a sentimentelor negative. „Munca grea, constantă, fără a recurge la ajutor din partea altora, a fost omniprezentă“, au concluzionat oamenii de știință.
Aceste două aspecte ale modelului de mai sus apar și în cazul fizicianului.
Biografii lui Hawking scriu: „În primii doi ani la Cambridge, efectele bolii SLA s-au înrăutățit rapid. Întâmpina o dificultate enormă la mers și era obligat să folosească un baston pentru a se mișca doar câțiva metri. Prietenii îl sprijineau foarte mult, dar de cele mai multe ori evita orice fel de ajutor. Folosindu-se de ziduri și de obiecte, precum și de bastoane, reușea încet și dureros să traverseze camere și spații deschise. Au existat multe ocazii când aceste elemente de sprijin nu erau suficiente. În unele zile, Hawking se prezenta la birou cu un bandaj în jurul capului, după ce căzuse foarte tare și se alesese cu un cucui urât.“
Cu toate că există și câteva excepții, cursul bolii SLA este în general previzibil. Majoritatea pacienților mor în decurs de zece ani de la diagnostic, sau chiar mult mai devreme. Bolnavii de SLA se recuperează foarte rar și este și mai rară situația în care o persoană să trăiască cu ravagiile bolii atât de mult timp ca Stephen Hawking, continuând atât să lucreze, cât și să funcționeze la un nivel atât de înalt.
Se pune întrebarea: „Ce i-a permis să încurce opinia medicală și acele statistici sumbre?“
Iar răspunsul vine din partea medicului Gabor Maté: „Nu putem înțelege parcursul lui Hawking ca fenomen clinic izolat, separat de circumstanțele vieții și relațiilor sale. Longevitatea lui este, fără îndoială, un tribut al hotărârii sale pline de entuziasm de a nu permite bolii să îl înfrângă... tânărul Stephen a avut acces la resurse invizibile refuzate majorității persoanelor cu SLA. Având în vedere natura bolii – care distruge corpul, lăsând intelectul intact –, un gânditor abstract se află într-o poziție ideală pentru «a trăi o viață a minții».“
Căci spre deosebire de sportivi sau dansatori, Hawking nu a considerat că degradarea corpului său avea afecteze rolul pe care l-a ales pentru sine. Din contră, acest lucru pare să îl fi consolidat, căci în ciuda capacităților sale intelectuale strălucitoare înaintea diagnosticului și a suferinței inerente, el nu prea avusese vreun scop.
„Hawking a avut întotdeauna capacități cognitive și matematice colosale și încredere, dar niciodată nu a părut să se simtă confortabil în corpul său. «Era excentric și stângaci, slab și plăpând», scriu Michael White și John Gribbin în Stephen Hawking, A Life in Science. «Uniforma sa școlară arăta întotdeauna aiurea și, potrivit prietenilor săi, mai degrabă bălmăjea decât vorbea clar… Era pur și simplu genul acela de copil – subiect de distracție în clasă, tachinat și din când în când intimidat, respectat în secret de unii și evitat de majoritatea.» Nu părea să îndeplinească așteptările celor care îi întrezăriseră adevăratele însușiri.“
Putem presupune că în tinerețe Stephen a fost purtătorul ales al frustrărilor tatălui său, care era foarte hotărât ca fiul său dotat intelectual să ajungă la statutul educațional și social pe care el, tatăl, nu a reușit să-l atingă.
De pildă unul dintre obiective a fost ca Stephen să învețe la una dintre cele mai prestigioase școli private din Anglia. La vârsta de 10 ani Stephen a fost înscris pentru examenul de bursă la Westminster School. Dar în ziua examenului el s-a îmbolnăvit, nu a dat participat la examenul de admitere și, prin urmare, nu a intrat la una dintre cele mai bune școli din Anglia.
„Desigur, putem presupune că această boală neoportună a fost pur întâmplătoare. De asemenea, putem crede că este singura modalitate a copilului de a spune nu presiunii impuse de părinți. Date fiind înclinația familiei Hawking pentru intimitate, lucrurile ar fi greu de deslușit. Ceea ce știm este că mai târziu, odată cu faptul că tânărul Hawking nu a mai locuit acasă și a fost liber să își urmeze preferințele, acestea au avut mai mult o natură socială decât academică.
Stephen și-a făcut antrenamentul în indolență și consum de alcool, a evitat cursurile și studiul – acele forme clasice de rezistență pasivă în facultate. Pentru o vreme, cariera sa academică părea în pericol... Abia după ce i s-a stabilit diagnosticul a început să își concentreze inteligența fenomenală asupra muncii: elucidarea naturii cosmosului, acoperirea golurilor teoretice dintre teoria relativității și mecanica cuantică. Cu handicapul său fizic, a fost scutit de multe dintre sarcinile legate de predat și administrare pe care au trebuit să și le asume alți oameni de știință.”
Deși poate părea un lucru greu de acceptat, chiar și Hawking a recunoscut că abia după ce s-a îmbolnăvit a început să lucreze și, spre surprinderea lui, chiar i-a plăcut.
„Poate că nu este chiar corect să o numim muncă. Cineva a spus odată că oamenii de știință și prostituatele sunt plătiți pentru că fac ce le place.“, spunea el.
Despre prostituate există prea puține informații, dar cred că în ciuda limitărilor fizice extreme, Hawking a fost chiar norocos că a putut să își aleagă și să practice o vocație care să-i fie pe plac și în care să exceleze, găsind bucuria în „a trăi o viață a minții“.
Potrivit psihiatrului Gabor Maté, celălalt factor indispensabil pe care îl avea Hawking a fost sprijinul emoțional necondiționat și grija unei persoane dragi, acordate de fosta sa soție, Jane Hawking. Practic, ea a luat hotărârea să își dedice viața lui, după cum avea să vadă mai târziu prețul personal a fost enorm. Cei doi tineri s-au întâlnit chiar înainte de aflarea diagnosticul cu SLA, iar la scurt timp s-au și căsătorit.
„Din cauza propriei istorii, Jane era pregătită să accepte rolul de îngrijitoare devotată și dezinteresată. Scriu aici dezinteresată cu precauție: îi lipseau atât sentimentul de autonomie, cât și respectul dezvoltat față de sine, și astfel, s-a identificat complet cu rolul de asistentă a lui Stephen, mamă și înger păzitor. „Am dorit să dau un scop existenței mele“, își amintește în memoriile sale din 1993, Dragostea are 11 dimensiuni. Viața mea cu Stephen Hawking...
Cei doi tineri nu s-au alăturat doar ca egali într-un parteneriat conjugal, s-au contopit. Au devenit un singur trup, inimă și suflet. Fără subordonarea vieții lui Jane și a eforturilor ei independente, Stephen probabil că nu ar fi supraviețuit, cu atât mai puțin să aibă succes într-un asemenea grad.“
Relația lor fuzionară a funcționat atât timp cât soția lui, Jane și-a acceptat poziția, punându-se pe locul doi.
„...ea era figura de mamă/bonă, mereu disponibilă, tăcută și ascultătoare, ale cărei servicii erau așteptate, luate de-a gata și observate numai în absența lor. A călătorit în toată lumea cu soțul ei, confruntându-se zilnic și depășind nenumăratele dificultăți... Ea simțea că dispare treptat ca individ.“
Deși cei doi se iubeau, după un timp destul de îndelungat Jane a ajuns să se simtă folosită, era obosită, singură, vulnerabilă și avea gânduri suicidale.
La eforturile ei de independență Hawking a reacționat cu dispreț și, în final, cu furia unui copil părăsit de mama sa. După despărțire, rolul soției a fost preluat de o infirmieră care și-a părăsit soțul pentru fizician. Și Jane se aventurase într-o altă relație.
Pe lângă vocația lui Hawking și sprijinul necondiționat al soției sale la supraviețuirea sa a contribuit și eliberarea de agresiune prin boala sa.
„Caracterul agreabil“ al majorității pacienților cu SLA reprezintă mai mult decât bunătatea înnăscută și farmecul anumitor ființe umane; este o emoție in extremis. Ea se mărește considerabil printr-o puternică suprimare a încrederii.
Încrederea în apărarea granițelor noastre poate și ar trebui să pară agresivă, dacă este necesar. Siguranța intelectuală a lui Hawking a devenit terenul pentru această agresiune, mai ales după debutul declinului său fizic. Jane Hawking remarcă în memoriile sale că „în mod curios, când mersul său devenea mai nesigur, opiniile sale erau mai puternice și mai sfidătoare“.”
Gabor Maté explică și faptul că, la fel ca în cazul celorlalți suferinzi de SLA, personalitatea lui Hawking era caracterizată printr-o reprimare psihică foarte puternică. În familia sa, nu prea se practicau vulnerabilitatea sănătoasă și interacțiunea emoțională. De pildă familia Hawking mânca la masă fără să comunice, fiecare cu capul cufundat în lectura lui.
În plus, tatăl lui era o persoană distantă, era indisponibil din punct de vedere emoțional, practic era absent din viața tânărului Stephen.
Potrivit lui fostei soții, familia Hawking considera „orice exprimare a emoției sau apreciere ca un semn de slăbiciune, ca o pierdere a controlului sau o negare a propriei importanțe… Ciudat, parcă le era rușine să arate orice urmă de căldură.“
În timpul căsătoriei lor, Stephen a refuzat pur și simplu să discute despre probleme, bazându-se pe disponibilitatea lui Jane de a absorbi tot stresul rezultat. „Nu i-a plăcut niciodată să își recunoască emoțiile, zicând că acestea reprezintă slăbiciunea fatală și irațională a caracterului meu“, scrie Jane.
Referindu-se la pacienții cu SLA, incluzând și cazul renumitului fizician Stephen Hawking, Gabor Maté concluzionează următoarele:
„Caracterizarea personalităților pacienților cu SLA cuprinde: entuziasmul neîncetat, reticența de a recunoaște nevoia de ajutor și negarea durerii, fie ea fizică sau emoțională. Toate aceste comportamente și mecanisme de adaptare psihică datează cu mult înainte de începutul bolii. Caracterul evident agreabil al majorității, dar nu al tuturor persoanelor cu SLA, este o expresie a unei imagini autoimpuse, care trebuie să se conformeze cu așteptările individului (și ale lumii). Spre deosebire de cineva ale cărui caracteristici umane apar spontan, cel cu SLA pare prins într-un rol chiar și atunci când rolul provoacă și mai mult rău.
Rolul începe acolo unde ar trebui să existe un puternic respect față de sine – care nu s-ar putea dezvolta în condițiile de sărăcie emoțională din copilărie.“