Ne apropiem cu pași repezi de finalul anului 2022. Probabil mulți dintre noi ne propunem să facem un bilanț al anului care tocmai se încheie și e foarte posibil să facem și o listă de rezoluții pentru anul 2023. Deseori se întâmplă ca, în ciuda bunelor intenții inițiale, să ne încălcăm rezoluția de Anul Nou. Iar atunci ne dăm seama cât de greu se poate ajunge la schimbarea personală, la modificarea comportamentelor. Pentru obținerea unei schimbări de durată în comportament, cu siguranță avem nevoie de un angajament substanțial de timp, efort, energie și emoție.


Pentru a ne schimba comportamentele nedorite, dăunătoare (de exemplu pentru a reuși să renunțăm la fumat sau scăpăm de kilogramele în plus etc.), fiind convinși că nu există o soluție unică care să funcționeze pentru toată lumea, de-a lungul vieții fiecare din noi am încercat o serie de tehnici diferite. Potrivit psihologilor, deși schimbarea s-ar putea să nu vină cu ușurință, înțelegerea etapelor schimbării sunt utile și e foarte posibil să ne ajute să atingem obiectivele propuse.
Cercetătorii James Prochaska și Carlo DiClemente, care au studiat modalitățile renunțării la fumat, au elaborat un model pe la sfârșitul anilor ’70 (revizuit prin anii ’90), numit modelul etapelor schimbării, care s-a dovedit un ajutor eficient în înțelegerea modului în care oamenii trec printr-o schimbare a comportamentului. Acest model arată că schimbarea este rareori un proces simplu, iar folosirea tehnicii pașilor mărunți poate duce la rezultate considerabile.
Cele șase etape pe care le parcurg de regulă oamenii atunci când trec printr-o schimbare personală sunt următoarele:

1. Precontemplarea
În această primă fază, în care oamenii nu conștientizează sau conștientizează insuficient problemele lor, ei par a fi "în negare", crezând că nu comportamentul lor este problema.
Persoanele aflate în această etapă nu intenționează să-și schimbe comportamentul în viitorul apropiat și de regulă ei evită să se gândească prea mult la ele.
E util ca atunci când considerăm că ne aflăm în această etapă să ne adresăm câteva întrebări simple: Cum recunosc că am o problemă? Ce ar trebui să se întâmple pentru a-mi considera comportamentul o problemă?

2. Contemplarea
În această etapă, potrivit autorilor, „știi unde vrei să ajungi, dar nu ești încă pe deplin pregătit.“
Persoanele care trec prin această etapă devin din ce în ce mai conștiente de nevoia de schimbare și se gândesc serios să ia măsuri în legătură cu ea. Ei investesc timp și energie pentru a cântări costurile și beneficiile unei eventuale schimbări, dar costurile tind să se remarce și mai mult. Acest conflict creează un sentiment puternic de ambivalență cu privire la schimbare.
Din cauza acestei incertitudini, etapa de contemplare a schimbării poate dura foarte mult – luni sau chiar ani –, dar din păcate mulți oameni nu trec niciodată de faza de contemplare. Practic în această etapă peroanele sunt conștiente de existența unei probleme și chiar iau în considerare o schimbare, însă fără a trece la acțiune.
Întrebările care se impun a fi puse sunt: De ce doresc să mă schimb? Ce mă împiedică să mă schimbi? Ce m-ar ajuta să fac această schimbare?

3. Pregătirea
Potrivit autorilor, „persoanele care trec prin etapa a treia își stabilesc măsuri comportamentale în vederea schimbării, dar nu trec la acțiuni propriu-zise.“
În timpul etapei de pregătire, e posibil să faceți mici modificări pentru a vă pregăti pentru marea schimbare. De exemplu, dacă scopul este de a renunța la fumat, este posibil să fumați mai puțin în fiecare zi. Totodată ați putea întreprinde chiar unele lucruri „pregătitoare“, de pildă programarea la o ședință de terapie, citirea unor articole sau cărți pe această temă.
În această etapă de pregătire puteți deci să adunați cât mai multe informații despre cum puteți schimba comportamentul, puteți la fel de bine să faceți o listă cu obiectivele dvs., puteți să vă gândiți și la resurse externe, cum ar fi grupuri de sprijin, prieteni, consilieri sau terapeuți care pot oferi sprijin, sfaturi și încurajări.

4. Acțiunea
James Prochaska și Carlo DiClemente consideră că etapa acțiunii implică timp și energie alocate modificării comportamentului, cu intenția fermă de a învinge problema.
În această etapă a schimbării, oamenii încep să ia măsuri directe pentru a-și atinge obiectivele. E foarte important ca etapele precedente să fie bine gândite, căci altfel rezoluțiile ar putea fi ușor încălcate.
De pildă, multe persoane își propun de Anul Nou să piardă în greutate. După revelion, ele încep o dietă strictă, sănătoasă, încep să meargă la sală, beau multă apă etc. Cu toate că începutul pare promițător, aceste eforturi sunt deseori abandonate după câteva săptămâni, deoarece pașii anteriori au fost trecuți cu vederea.
Dacă vă găsiți în această a patra etapă a schimbării, e foarte important să vă felicitați și să vă recompensați imediat ce ați obținut o schimbare pozitivă oricât de mică. E deosebit de util ca în această etapă să vă acordați timp pentru a vă revizui periodic motivația, resursele și rezultatul obținut, pentru a vă reîmprospăta angajamentul și credința în abilitățile dvs.

5. Menținerea
Menținerea presupune consolidarea progresului și stabilizarea comportamentului, în vederea împiedicării recidivei. În faza de acțiune s-a înregistrat un succes pe termen scurt, iar acum atenția se concentrează asupra proiectelor pe termen lung. În această etapă, peroanele devin mai convinse, mai sigure că vor putea continua schimbarea.
Pentru a menține un comportament nou, trebuie să căutăm modalități de evitare a ispitei. E util să înlocuim obiceiurile vechi cu acțiuni mai pozitive, să așezăm ceva în golul rămas. Ori de câte ori reușești să eviți cu succes o recidivă, ar fi de preferat o răsplată.

6. Finalizarea
Potrivit lui Prochaska, cel care a adăugat ulterior această etapă, spune că finalizarea presupune „lipsa tentației de a iniția un comportament-problemă, precum și siguranța (autoeficiența) sută la sută că persoana nu va mai avea vechiul comportament, indiferent de situație.“
În orice schimbare de comportament pot să apară recidive. Iar atunci când se întâmplă câte o recădere, s-ar putea să aveți sentimente de eșec, frustrare, dezamăgire. În acest caz cheia succesului este să nu lăsați ca acest lucru să vă afecteze încrederea în sine. În cazul în care vă întoarceți la un comportament vechi, e util să vă întrebați: Oare ce a declanșat recăderea? Ce puteți face pentru a evita acest lucru în viitor?

Chiar dacă se întâmplă o recădere, nu vă lăsați doborâți, marcați de ele, treceți din nou la etapele de pregătire, acțiune sau menținere a schimbărilor de comportament. S-ar putea să fie util și la îndemână vă reevaluați resursele, motivația și tehnicile.
Știu că fiecare schimbare, mai cu seamă o schimbare de comportament, este un lucru dificil, iar menținerea lui poate fi și mai dificilă. Ținând cont și de faptul că cel mai bun predictor al succesului rezoluțiilor este pregătirea pentru schimbare, sper ca, folosind acești șase pași ale schimbării personale să ajungeți la îndeplinirea rezoluțiilor propuse pentru anul viitor.

„Vreau să te iubesc fără să mă agăț de tine. Vreau să te apreciez fără să te judec. Să cooperez cu tine fără să te împovărez. Să te chem fără să am pretenții. Să te părăsesc fără să am remușcări. Să te critic fără să te trag la răspundere. Și să te ajut fără să fiu un intrus.“
Acestea sunt cuvintele Virginiei Satir, care este adesea numită „mama terapiei familiale“. Cariera sa, întreaga activitate profesională lăsată moștenire au influențat în mod substanțial abordarea sistemică a terapiei familiale.


Virginia Satir, unul dintre cei mai de seamă psihoterapeuți americani, este cunoscută pentru contribuțiile sale remarcabile la terapia familiei, care pun accent pe constelațiile sistemice familiale. Ea a inițiat primul program de formare în terapia familiei, iar ideile sale au stat la baza apariției NLP-ului.
Virginia Satir (1916-1988) s-a născut în Neillsville, Wisconsin. Fiind un copil inteligent și extrem de curios, a învățat să citească la vârsta de trei ani – iar această curiozitate a păstrat-o pe tot parcursul activității sale terapeutice ulterioare.
Satir și-a început studiile la Milwaukee State Teachers College, unde, după obținerea diplomei, a lucrat ca profesoară timp de șase ani. În această perioadă, a pus accent pe construirea unor relații strânse cu părinții elevilor săi, observând impactul crucial pe care acest lucru îl avea atât asupra copilului, cât și asupra familiei sale. În plus, a vizitat în mod regulat familiile elevilor săi cu scopul de a înțelege mai bine personalitatea și nevoile individuale ale acestora.
Virginia Satir și-a dat seama treptat că familia în sine constituie pentru copil un microcosmos. Considera că „dacă vindecăm familia, putem vindeca lumea“. Această atitudine avea să-i modeleze mai târziu întreaga carieră profesională.
Virginia Satir și-a continuat studiile la secția de asistență socială de la Universitatea din Chicago. Ca urmare a îmbogățirii permanente a cunoștințelor sale profesionale, a ajuns să aprecieze rolul crucial al mediului și dinamicii familiei în viața zbuciumată a individului, precum și dificultățile și mecanismele de recuperare și vindecare.
La începutul anilor ’50, Virginia Satir și-a deschis un cabinet privat, unde s-a ocupat de numeroase cazuri care fuseseră abandonate de alți profesioniști. Tratându-și pacienții în cadrul sistemului familial, ea a obținut acces la realitatea completă și unică a individului, la mediul său fizic și emoțional și la o perspectivă unică.
„Familia poate fi locul unde găsim iubire, înțelegere și sprijin, chiar și atunci când am pierdut tot restul; este locul unde ne putem reîmprospăta forțele și reîncărca bateriile pentru a face față mai bine lumii exterioare. Dar, pentru milioane de familii cu probleme, acesta rămâne doar un vis“, afirmă psihologul american.
Abordarea lui Satir pune accent pe rolul mediului înconjurător al individului. Ea era convinsă că simptomul fiecărui pacient era, de asemenea, un indiciu că dezvoltarea sa se lovise de o barieră și că rădăcina acestei bariere se află în mediul înconjurător al individului, care era baza supraviețuirii sale. Acest mediu de supraviețuire este însuși sistemul familial, care încearcă să-și mențină propria unitate și dinamică într-un ciclu continuu de mișcare constantă, ale cărui efecte au o influență reciprocă asupra tuturor membrilor sistemului.
Așadar, membrii sistemului familial interacționează din toate direcțiile, și toți sunt afectați de schimbările, procesele, stimulii externi și influențele care afectează sistemul.
În concepția lui Satir, familia este o entitate complexă, iar acest lucru constituie principiul de bază al terapiei sistemice de familie. Așadar problemele sau dificultățile individului sau ale mai multor membri pot fi rezolvate prin interacțiunea reciprocă a membrilor familiei.
Conform abordării lui Satir, factorii de interacțiune apar într-un mod complex.
În cadrul Modelului Ierarhic sunt abordate chestiuni legate de sistemul ierarhic din cadrul familiei, dominarea și submisivitatea, precum și subordonarea și superioritatea. Rolurile apărute în cadrul sistemului modelează și mai mult dinamica familiei, afectând în același timp stima de sine a membrilor sistemului.
În cadrul Modelul de Creștere, Satir explică faptul că individul este mai mult decât rolurile pe care le joacă. În ceea ce privește valoarea lor, toți membrii familiei sunt egali și, în mod ideal, conformismul nu își are locul în această dinamică. Unitatea familială optimă poate fi susținută prin sprijinirea creșterii celuilalt.
„Cât de diferit este să fii într-o familie care favorizează creșterea! Simt imediat viața, autenticitatea, onestitatea și iubirea. Simt că inima și sufletul sunt la fel de prezente ca și capul. Oamenii își arată iubirea, inteligența și respectul pentru viață. Simt că dacă aș trăi într-o astfel de familie, cei din jur m-ar asculta și eu aș fi interesată să îi ascult pe ei; aș fi apreciată și i-aș aprecia și eu pe ceilalți. Mi-aș arăta deschis afecțiunea, dar și durerea sau dezaprobarea. Nu m-aș teme să îmi asum riscuri, pentru că toți cei din familia mea ar înțelege că anumite greșeli sunt legate de asumarea unor riscuri – iar greșelile mele sunt un semn al creșterii mele“ – afirmă psihoterapeutul american.
În abordarea sa, Virginia Satir face distincție între sistemele familiale deschise și închise. Într-un sistem închis, stima de sine a membrilor este mai scăzută, modul de comunicare este, de obicei, indirect, neclar și mai negativ, cu o puternică lipsă de flexibilitate. Într-un sistem deschis, membrii au o stimă de sine mai mare, un stil de comunicare directă, clară și deschisă și un grad mai mare de flexibilitate.
Pornind de la vasta sa experiență clinică, Satir a subliniat, de asemenea, legătura unică care apare în procesul terapeutic. A arătat rolul crucial al interacțiunilor din timpul terapiei, al unicității comunicării și posibilității de creștere comună. Prin abordarea sa umanistă, Satir s-a concentrat pe această creștere interioară, iar prin empatia și dedicarea sa profesională, a avut încredere deplină în potențialul de dezvoltare al pacienților săi.
Totodată, Satir s-a concentrat pe trăsăturile de personalitate ale terapeutului – considera că nu tehnicile folosite și modalitatea terapeutică aleasă contează, ci conexiunea individuală dintre pacient și terapeut, întruchiparea și umanizarea procesului, care reprezintă motivul terapeutic crucial.
Virginia Satir credea cu tărie în bunătatea umană, în faptul că la naștere toți suntem buni și că trebuie să accesăm această bunătate în noi înșine pentru a ne câștiga liniștea sufletească și pentru a ne găsi adevărata valoare interioară.
Pe lângă acestea, ea a ținut cont în mod constant de importanța calității și aspectului interacțiunii dintre individ și mediul înconjurător, ținând cont și de contextul specific al interacțiunilor. Satir a considerat că o comunicare congruentă și clară între individ și mediul său înconjurător este de o importanță capitală, calitate pe care a legat-o de stima de sine.
Credea cu tărie că acceptarea de sine se obține prin asumarea responsabilității. Acceptându-ne așa cum suntem, ne putem raporta la mediul înconjurător în mod corect.
Virginia Satir a considerat că scopul principal al terapiei este obținerea păcii interioare prin acceptarea individului în raport cu el însuși și cu mediul său. În activitatea sa terapeutică, Satir a folosit pe scară largă diverse tehnici de respirație, exerciții de meditație și tehnici de imagerie vizuală.
A crezut cu tărie că toți oamenii sunt la fel de capabili de schimbare și de creștere. Cu toate că metoda sa a fost uneori criticată sau considerată inadecvată, cariera sa vastă, de aproape jumătate de secol, a dovedit succesul și validitatea metodei sale. Prin abordarea sa sistemică, Satir a ajutat sute de oameni și familii, deschizând noi drumuri pe terenul complicat și accidentat al modelării destinelor umane.
„Dacă, după cum sper, cât mai mulți oameni pot înțelege ce înseamnă să fii cu adevărat și pe deplin uman și pot inventa metode pentru a transforma asta în realitate, atunci viitorul familiei este luminos. Din ce în ce mai mulți oameni știu ce înseamnă să fii complet și autentic, să iubești și să fii iubit, să fii eficient și responsabil, să simți că lumea este un loc mai bun pentru că ei trăiesc aici.“