„Perfecționismul nu este o căutare a ceea ce e mai bun în noi, ci a ceea ce e mai rău – acea parte din noi care ne spune că nu vom fi niciodată suficient de buni. Perfecțiunea înseamnă egoism deghizat în virtute.“ (Julia Cameron)


Ordine, disciplină, punctualitate, precizie îi pot caracteriza pe unii oameni. Spunem despre o persoană care parcă este scoasă dintr-o cutie, arată impecabil, ține ordine perfectă, atât în casă cât și la birou, e foarte punctuală, nu întârzie niciodată, își face toate treburile la timp că este perfecționistă.
De regulă, se presupune că un perfecționist este îngrijit și ordonat atât pe dinăuntru, cât și pe dinafară. E foarte posibil ca unele persoane să se întrebe: Care-i problema, ce ar putea fi în neregulă cu asta?
Evident că suntem fericiți dacă profesorul, medicul, electricianul sau instalatorul nostru este un perfecționist, dar cum este să ai pe cineva apropiat, ba mai mult, chiar să trăiești alături de o persoană care se străduiește mereu să atingă perfecțiunea cu orice preț?
E foarte posibil ca grădina perfecționistului să fie întotdeauna mai verde, ceea ce face ca acesta să fie adesea invidiat de cei din jur (mai ales de cei care îl cunosc doar superficial). Problema este că în loc să se bucure de frumusețea „grădinii“ sale, el consumă mult timp și energie încercând să mulțumească lumea exterioară, pe cei din jur. Prin urmare, acesta muncește din greu în mod constant, fără să simtă nicio satisfacție, deoarece caută mereu un punct de referință pentru a-și dovedi că poate fi și mai bun. Chiar dacă la prima vedere poată să pară surprinzător, problema fundamentală din spatele perfecționismului este eschivarea de la responsabilitate, fuga de la asumarea responsabilității, căci în loc să îndrăznească să trăiască în conformitate cu valorile pe care și le-a format, el încearcă să corespundă celor din jur. Este foarte probabil ca un manager de top perfecționist să își dedice cea mai mare parte a timpului și să investească foarte multă energie în muncă și aspectului său fizic, în timp ce o gospodină perfecționistă de la țară este posibil să fie perfecționistă acasă și în gospodărie. Trăsăturile comportamentale ale perfecționistului pot varia de la o cultură la alta. În cultura occidentală de astăzi, perfecționismul se manifestă mai ales în ceea ce privește munca, câștigarea banilor și aspectul fizic, dar, desigur, există nenumărate fețe individuale ale perfecționismului.
În cartea Vindecarea copilului interior, Stefanie Stahl afirmă că peroanele care se îndoiesc de propria lor valoare își duc viața în defensivă. Aceștia vor să se asigure că nu există niciun motiv pentru care să ajungă să fie atacați. Iar a fi perfect înseamnă că ești lipsit de greșeli. Problema este însă că perfecționiștii au toate șansele să se epuizeze atât din punct de vedere fizic, cât și psihic. Ei nu cunosc noțiunea de suficient – Există mereu mai sus, mai departe, mai bine. Cei în cauză aleargă mereu în urma propriilor aspirații – abia a fost cucerit un trofeu, și deja trebuie obținut următorul. Succesele dorite le dau satisfacție doar pe termen scurt... Aceștia adesea cred că succesul lor se datorează mai degrabă norocului și că de fapt, nu l-au meritat.
Prin urmare, putem spune că peroanele perfecționiste caută din răsputeri să obțină recunoașterea din partea celorlalți. Unii își aleg chiar și pasiunile, bunurile materiale (casă, mașină), vacanțele, dar și partenerul după acest principiu – pasiunea, proprietatea și partenerul ales sunt în slujba creșterii încrederii în forțele proprii. Fiecare din noi se străduiește să obțină recunoașterea celor din jur, este o nevoie psihologică de bază. Deci problema nu este că ne bucurăm de recunoștință și ne rușinăm când suntem respinși, ci măsura în care folosim recunoașterea. Căci oamenii dependenți de recunoaștere acționează, în mare parte, după acest criteriu, pierzând legătura atât cu adevăratele lor dorințe, cât și cu propriile valori morale.
Un subiect important se referă la relațiile perfecționistului – se pare că există două modele tipice.

1. În primul caz perfecționistul își extinde nevoia de perfecțiune asupra celuilalt, adică se așteaptă ca celălalt să dea tot ce are mai bun în domeniul său. De exemplu, un bărbat cu un venit decent, care are succes la locul de muncă, se poate aștepta ca și soția lui să fie o femeie, mamă și gospodină perfectă. Deci să exceleze în fiecare din roluri. Perfecționistul tinde să creadă că partenerul sau partenera este o „extensie“ a sa și că, prin urmare, este de o importanță capitală pentru el sau ea ca realizările, inteligența, frumusețea sau bogăția ei să îi întărească perfecțiunea. În ceea ce privește personalitatea partenerului nu prea contează, perfecționistul preferă să aprecieze la partenerul său doar acele calități care îl pun în valoare, iar partenerul său este adesea doar un trofeu, eventual de așezat în vitrină.
Deoarece este dificil să determini o persoană matură, cu personalitatea deja formată să facă lucruri pe care altfel nu ar vrea să le facă, această situație este mai probabil să apară în relațiile părinte-copil sau în relațiile în care cealaltă persoană dă dovadă de imaturitate emoțională și „cedează“ în fața partenerului. Cauza poate fi propria atitudine perfecționistă și/sau existența unei relații de dependență.
Astfel putem spune că în ciuda aparențelor, perfecționistul este adesea o persoană imatură cu încredere în sine scăzută și are nevoie de validare externă pentru a dovedi că se descurcă bine, că este demn de apreciat, de iubit, de bun. Din păcate, rareori reușește să renunțe, să trăiască în prezent, aici și acum, și să se bucure de lucruri pur și simplu doar pentru ele însele.
În ceea ce privește relațiile de cuplu sau părinte-copil, partenerul, respectiv părintele perfecționist transmite de multe ori inconștient această atitudine celuilalt, preferând să-i evidențieze doar defectele, controlându-l constant, și percepând orice eșec ca fiind propriul eșec, ceea ce poate fi foarte dureros.
Uneori perfecționistul își dă seama că cere prea mult, pretențiile lui sunt prea mari. În cazurile fericite, cealaltă persoană nu este perfecționistă, este mai puternică și mai matură din punct de vedere emoțional și reușește să-l ajute pe perfecționist să urmeze un alt model.
În cazurile mai nefericite, celălalt partener este mai instabil emoțional și modelul de perfecționism este mai puternic. Uneori se întâmplă ca și ei înșiși să ajungă perfecționiști.
Din nefericire, există o situație și mai gravă, în care partenerul renunță la orice activitate, se izolează, iar acest lucru poate duce adesea la probleme psihologice: schimbări de dispoziție, retragere, anxietate, depresie – sau, în cazuri extreme, abuz de substanțe. Partenerul perfecționistului simte practic că nu poate satisface nevoile exagerate și, pentru a evita alte eșecuri, nu mai încearcă să se implice. Și astfel nu va mai simți nicio bucurie în viața de zi cu zi alături de perfecționist.

2. Al doilea caz de relație perfecționistă este cel în care nevoia de perfecțiune este doar pentru sine, fără a extinde așteptările exagerate asupra celor dragi, familiei. În acest tipar, perfecționistul este atât de nesigur pe el însuși și atât de concentrat pe conformism, încât nu mai are energie pentru a acorda atenție la cum este cu adevărat cealaltă persoană. Singurul aspect important al relațiilor sale cu ceilalți este să fie mereu acceptat. E oarecum paradoxal faptul că, în ciuda cruzimii sale față de el însuși, îi acceptă pe ceilalți și este dispus să-și facă prieteni. Însă într-o relație poate să devină dificil de tolerat cineva care este mereu nemulțumit de el însuși, nu crede niciodată că merită să fie lăudat și este, de fapt, incapabil să accepte bunătatea celeilalte persoane.
Prin urmare, perfecționistul are de obicei o imagine de sine negativă, iar relațiile sale apropiate sunt determinate de nevoia lui permanentă de afirmare. Din cauza acestei căutări constante de afirmare, doi perfecționiști rareori pot avea o relație cu adevărat fericită, deoarece propriile lor nesiguranțe sunt întărite de celălalt.
Există numeroase cărți dar și filme care au ca temă perfecționismul.
Protagonista perfecționistă a unui serial de televiziune foarte popular a trăit relații din ce în ce mai nefericite cu parteneri aparent din ce în ce mai perfecți. Într-un final, a cedat în fața unui bărbat care era departe de a fi perfect. Era urât, avea burtă, mânca urât și nici pe departe nu se conforma așteptărilor pline de snobism ale celor din mediul ei. În cele din urmă, acesta a fost ales pentru că, spre deosebire de perfecționiștii narcisiști, a fost capabil să asculte cu adevărat cealaltă persoană și să se concentreze pe sentimentele ei mai degrabă decât pe valorile ei exterioare cu care se afișa. Însă, pentru a ajunge la acest lucru, pentru a-și găsi sufletul pereche, a trebuit să treacă printr-un fel de dezvoltare personală, adică atunci când a realizat că practic perfecțiunea poate fi găsită doar în imperfecțiune.

Încă din cele mai vechi timpuri muzica a fost prezentă în viața oamenilor.
Oamenii au îndrăgit dintotdeauna muzica, investind timp atât în compunerea, cât și în ascultarea ei. Muzica reprezintă totodată și o bună modalitate de relaxare, însă nu se rezumă doar la atât. Numeroși cercetători au studiat efectul muzicii asupra creierului.


Primele speculații legate de efectul benefic al muzicii asupra funcțiilor neuronale datează din secolul al XVIII-lea, când Richard Brocklesby a publicat tratatul intitulat „Reflections on the power of music” („Reflecții asupra puterii muzicii”). Bazându-se pe terapiile menționate încă din Antichitate în scrieri colective (Asclepios) și pe opere ale unor pionieri ai medicinei (Herofil), Richard Brocklesby a arătat legătura dintre muzică și creier.
În zilele noastre, una dintre cele mai interesante domenii de cercetare a creierului este impactul muzicii asupra dezvoltării creierului. Există o sumedenie de studii care se ocupă cu efectele muzicii asupra sistemului nervos și a sufletului. Întrebarea des întâlnită este dacă creierul persoanelor cărora le place muzica clasică este cu adevărat mai dezvoltat? Iubitorii de muzică clasică vor fi încântați să afle că cercetări britanice și italiene recente arată că iubitorii de muzică clasică și cei cărora le place muzica pop se deosebesc prin dezvoltarea creierului lor. Cei din urmă sunt mai puțin avantajați...
Dr. Raj Persaud, cercetător la Spitalul Maudsley din Londra, a studiat schimbarea preferințelor muzicale la pacienții cu demență și a constatat că mulți dintre cei pasionați de muzica clasică au devenit, pe măsura accentuării deteriorării cognitive, fani ai muzicii pop. Acest lucru este confirmat și de alte cercetări din domeniul neuroștiințelor. Astfel, neurologul italian Dr. Giovanni Frisoni raportează în ultimul număr al unei reviste de prestigiu, că demența afectează în special lobul frontal al creierului – părțile care joacă rolul principal în procesele de gândire mai complexe. Aceste zone ale creierului controlează, de asemenea, și modificările gustului muzical.
Muzica pop încearcă să ajungă la un public cât mai larg posibil, iar afectarea lobului frontal poate elimina inhibițiile care îi îndepărtează pe oameni de muzica ușoară și îi determină să se bucure, să asculte genuri muzicale mai serioase. Gustul muzical, alegerea pieselor muzicale pe care le ascultăm, preferințele pentru un gen muzical este o chestiune deosebit de complexă, incluzând atât factori individuali, cât și sociali și culturali. Intenția lui Frisoni nu este nici pe departe să sugereze că iubitorii de muzică pop ar avea creierul afectat...
Cercetările lui Frisoni efectuate în Brescia au condus la rezultate similare și au confirmat rezultatele cercetărilor efectuate de Dr. Raj Persaud, și anume faptul că gusturile muzicale ale pacienților cu demență au fost complet schimbate. De exemplu, un avocat în vârstă de 68 de ani, fost fan al muzicii clasice, odată cu pierderea progresivă a memoriei și a facultăților mintale a început să asculte din ce în ce mai mult și la un volum foarte tare și deranjant muzică pop italiană, pe care anterior o eticheta ca fiind pur și simplu „gălăgie“.
Cu siguranță că pot exista și alte motive, explicații pentru această schimbare: afectarea părții drepte a lobului frontal, zona care gestionează noutățile, poate duce la ca pacientul să-și dorească să aibă parte de experiențe noi și în privința muzicii, iar muzica pop este cu siguranță o noutate semnificativă pentru cineva care până atunci a ascultat doar muzică clasică. De asemenea, este probabil ca să fi fost afectate și zonele din creier care procesează tonul, ritmul și familiaritatea.
Totodată, alte cercetări sugerează că muzica lui Mozart – despre care se știe deja că ușurează rezolvarea unor anumite teste de IQ – are un efect benefic și asupra persoanelor cu epilepsie. John Jenkins, cercetător de la Universitatea din Londra, a ajuns la concluzia că „Sonata pentru două piane în Re major“ (K.448) de Mozart poate ajuta la ameliorarea crizelor de epilepsie.
Potrivit cercetătorilor, efectul terapeutic al melodiei ar avea legătură cu sentimentul de surpriză pe care îl creează. Această sonată este cunoscută pentru efectele sale asupra unor activități ale creierului, dar cercetătorii încă încearcă să afle care este explicația. La acest studiu au participat 16 pacienți diagnosticați cu epilepsie care nu răspundeau la tratamentul cu medicamente. După ce li s-au aplicat niște implanturi intracraniene, aceștia au ascultat sonata, iar cercetătorii au monitorizat apariția IED, evenimente cerebrale scurte și traumatizante, suferite de obicei între episoadele de convulsii. „Scopul nostru este să definim un gen de muzică «antiepileptică» și să o folosim pentru a îmbunătăți viața celor cu epilepsie“, a declarat Robert Quon de la Dartmouth College, coautor al cercetării.
Rămânând tot la Mozart, alte studii au arătat, de asemenea, că muzica acestui geniu al muzicii este foarte benefică și pentru persoanele aflate în comă.
Este foarte probabil ca educația muzicală din copilărie să contribuie la modul serios la dezvoltarea receptivității pentru muzica clasică și să îmbunătățească astfel funcția creierului. Totodată este foarte posibil să existe diferențe inerente la nivel cerebral – unii muzicieni par să fi avut o afinitate față de un anumit gen de muzică încă de la naștere, unde mai târziu talentul lor a putut fi desăvârșit.
Dar atenție, iubitori de muzică clasică! Dacă într-o zi simțiți nevoia irezistibilă de a asculta și reasculta „Des-pa-cito", ar fi bine să consultați un neurolog...

Deși a trecut ceva vreme de când viața a revenit încet-încet la normal, cel puțin în ceea ce privește posibilitatea de a ieși din izolare. Munca de acasă a fost înlocuită (parțial sau complet) cu mersul la birou și beneficiem de multe oportunități de socializare.


Până în urmă cu câteva luni era „normal“ să nu ne vedem aproape niciodată în persoană și majoritatea interacțiunilor noastre erau online. Deși acum suntem liberi să ne întâlnim cu prieteni, să mergem în vizită la cunoștințe, rude, putem să călătorim fără restricții, din păcate există o tendință de creștere a anxietății sociale la cei care sunt deja mai predispuși la ea. Multe persoane simt că ar fi timpul să iasă în lume și să nu mai tot amâne reluarea vechilor obiceiuri plăcute de a interacționa față în față cu oamenii. Este posibil ca până și cei cărora le place să socializeze să aibă un sentiment de anxietate în această privință. Ceea ce nu este de mirare, deoarece este nevoie de ceva timp pentru a se obișnui din nou cu normalitatea.
Anxietatea socială, numită și fobie socială, este caracterizată de frica excesivă de a fi umilit sau jenat în diverse situații sociale, cum ar fi: vorbitul în public, vorbitul la telefon, urinatul în toalete publice (așa-numita vezică rușinoasă), mersul la o întâlnire, mâncatul în locuri publice... în general e o frică persistentă de a nu ne face de râs în anumite contexte sociale.
Persoanele cu anxietate socială consideră că sunt în permanență observate. Acest lucru le îngreunează și mai mult interacțiunile cu cei din jur, fie persoane cunoscute sau străini, totodată scade drastic capacitatea de a lega conexiuni, fiind adesea condamnate la singurătate.
Pentru a veni în ajutorul celor care se confruntă cu anxietate socială, iată trei modalități simple de a face față acestei tulburări.

1. Acceptarea și înțelegerea
Dacă în urma anxietății tale, atunci când este posibil, eviți să participi la evenimentele sociale – chiar cu prețul de a anula întâlnirea în ultimul moment – primul pas este să înțelegi ce se întâmplă cu tine atunci când fugi de o situație.
În cazul în care ți-ai dori să fii oriunde, dar nu la o întâlnire sau la un eveniment monden e foarte probabil să fie vorba despre simptome de anxietate. Creierul nostru primitiv clasifică situația ca fiind periculoasă și declanșează răspunsul la stres de tip fugi, care, pe lângă luptă sau îngheț, sunt reacții sau strategii comportamentale la stresori. Dar de îndată ce ne îndepărtăm suficient de mult de situație, acest sentiment dispare imediat ce apare – pentru că anxietatea poate fi adesea comparată cu valurile mării. Ea apare și dispare, se amplifică atunci când se apropie o situație considerată periculoasă, și se calmează atunci când reușim să o evităm.
Trebuie să menționăm că evitarea este un comportament, deci cu cât o folosim mai mult, cu atât devenim mai anxioși în legătură cu situația respectivă.
De fapt nu rezolvăm problema, ci fugim de ea. Aici intrăm într-un cerc vicios, căci acest lucru ne erodează și mai mult stima de sine, iar următoarea situație similară ne va face să fim și mai anxioși decât înainte.
Prin urmare, este important să înțelegem cum funcționează acest mecanism de apărare și să ținem cont de faptul că, deși la început pare mai ușor să scăpăm de o situație, pe termen lung acest lucru nu face decât să înrăutățească lucrurile.
Astfel, oricât de tentant ar părea și oricât de mult ar părea că ne aduce o ușurare imediată, pe moment, soluția ar fi să nu fugiți de situații și să nu anulați programările, întâlnirile în ultimul moment. S-ar putea ca la început să fie destul de greu, dar cu siguranță că pe termen lung va aduce multe beneficii. Nu uitați că puteți învăța să faceți față situației doar dacă o înfruntați cu capul sus.

2. Realizarea unei ierarhii a anxietății
Cu toții am avut momente de anxietate, iar atunci când ne simțim anxioși în legătură cu o situație, de cele mai multe ori o simțim ca pe o „povară“ care ne copleșește și nu vedem nicio ieșire.
Cred că ar putea fi util să ne dăm seama concret de ce ne este frică. Să încercăm să denumim și să ierarhizăm exact de ce ne este frică – și cât de mult ne este frică de acel lucru, situație. Puteți chiar să apreciați și să notați cât de înfricoșător este ceva, de exemplu folosind o scală de la 1 la 10, în care 1 însemnă nesemnificativ, iar 10 extrem de înfricoșător. În continuare, merită să încercați analiza de evaluare a riscurilor – adică să apreciați ce șanse reale există ca lucrul, situația de care vă este teamă chiar să se întâmple.

3. Filmul mental
Acesta este un exercițiu foarte simplu, în care ne folosim imaginația pentru a reduce anxietatea. „Filmul mental“ înseamnă imaginarea cât mai viu posibil a situația sociale care provoacă anxietate. Următorul pas este să vizualizăm în filmul nostru mental cum vom rezolva situația – de exemplu, reușind să ajungem la întâlnire fără a o anula în ultimul moment, reușim să sunăm după ce am fost selectați pentru a stabili un nou interviu de angajare, reușim să vorbim cu una sau două persoane dintr-un grup nou etc.

Anxietatea socială este extrem de greu de depășit fără a ne „expune“ la situațiile de care ne temem. Cu toate acestea, uneori se poate întâmpla ca anxietatea să ajungă la un nivel care nu mai poate fi gestionat de unul singur. În astfel de situații, chiar merită să căutați cât mai curând posibil ajutor profesional, o programare la psihoterapeut, deoarece chiar există modalități eficiente de a face față anxietății sociale.

Unele persoane consideră că nu-și merită succesul, nu sunt demni de a avea succes în viață. Cu toate că există semne externe evidente, concrete, aceste persoane pur și simplu nu își pot asuma reușitele și sunt ferm convinse că ceilalți au fost induși în eroare. Considerată „modestie patologică“, se manifestă printr-o impresie de lipsă a capacităților. Apariția sindromul impostorului poate fi favorizată de mesajele parentale și/sau cele transmise de societate, precum și de anumite trăsături de personalitate și de mediul în care s-au dezvoltat. Este interesant de urmărit instalarea sindromului din copilărie până la vârsta adultă, totodată și impactul pe care îl are asupra stării de bine (mai bine zis asupra lipsei ei) a persoanelor care că nu reușesc să gestioneze așa cum ar fi de dorit acest sindrom puțin cunoscut, care însă poate să provoace suferință multora.


Deși nu pare, sindromul impostorului este un fenomen psihologic real.
Persoanele care suferă de sindromul impostorului, deși pot părea că au succes, în spatele aparentei încrederi se ascunde adesea o teamă constantă: în adâncul sufletului, acești oameni au o încredere în sine extrem de scăzută și se întreabă constant dacă merită ceea ce au realizat. Cu alte cuvinte, se simt ca un fel de impostor și cred că este doar o chestiune de timp până când vor fi demascați.
Deci în loc să se bucure de ceea ce au realizat, își petrec timpul îngrijorându-se că vor fi prinși și se va descoperi că nu sunt atât de deștepți/buni/etc. pe cât par a fi în ochii celorlalți.
Aceste persoane sunt măcinate permanent de gânduri repetitive cum ar fi:

• Simt că nu merit să fiu recompensat pentru munca mea.


• Mi-e teamă că, în curând, toată lumea își va da seama că nu sunt atât de deștept pe cât cred ei că sunt.


• Mai devreme sau mai târziu se dovedește că nu sunt atât de bun în ceea ce fac.


• Sunt lăudat în zadar, este deprimant, pentru că mereu trebuie să am un randament de sută la sută și deja îmi este destul de greu.


• Faptul că mă aflu unde mă aflu este doar pentru că am noroc...


• Ceea ce am realizat nu este deloc un lucru important – e firesc că am mers până la capăt.

Sindromul impostorului poate lua mai multe forme, pe care le-am putea numi chiar tipuri.
Dacă te recunoști din cele de mai sus primul pas pentru schimbare ar fi să identifici cărui tip îi aparții.
Experții în domeniu disting cinci subtipuri.

1. Superwoman/Superman
Caracteristici:

• Rămâi la serviciu până când îți termini sarcinile, indiferent cât de târziu este.


• Nu este suficient că așteptările tale față de performanța ta de la serviciu/studii au un nivel maxim, trebuie să excelezi și la sport, la socializare și la orice altceva.


• Dacă nu faci ceva util, ai impresia că îți pierzi timpul.


• Chiar dacă primești în mod constant feedback favorabil, simți că nu te poți relaxa niciodată și că trebuie în mod constant să dovedești că ești cel mai bun, la toate.

Dacă te recunoști în descrierea de mai sus, atunci ești una dintre acele superfemei sau superbărbați care muncesc din ce în ce mai mult, și mai mult decât toți ceilalți, fără să precupețească niciun efort. Ai impresia că dacă muncești din ce în ce mai mult, nu vor afla niciodată că nu ești chiar atât de bun pe cât cred ei că ești. Încerci din răsputeri să dai tot ce ai mai bun în fiecare domeniu al vieții, ceea ce, pe lângă faptul că este imposibil și nesustenabil, după un timp poate duce la epuizare și chiar la depresie.

2. Perfecționistul
Perfecționismul este o manifestare tipică a sindromului impostorului.
Caracteristici:

• Nu ești niciodată mulțumit de ceea ce ai făcut, te gândești mereu că ai fi putut face mult mai bine.


• Nu dorești să lași lucrurile să fie rezolvate de altcineva, deoarece ești reticent, neîncrezător în capacitățile celorlalți de a face munca la fel de bine.


• Ești distrus, descurajat în momentul în care ți se pare că pierzi controlul, te simțiți deosebit de inconfortabil în situații în care simți că nu ești în control.


• În plus poți avea tendința de a tergiversa, spunând „momentul nu este încă suficient de bun, nu sunt suficiente informații etc.“, și, în cele din urmă, s-ar putea să nici nu începi.

Toate aceste caracteristici pot indica faptul că, undeva în adâncul sufletului tău, te îndoiești de tine însuți și simți că nu meriți aprecierea celorlalți.

3. Geniul înnăscut
Lucrurile nu au stat întotdeauna așa. Probabil că o vreme ai înfruntat obstacolele cu ușurință, fără să te îndoiești vreodată de tine. La urma urmei, de la o vârstă foarte fragedă, ai terminat școala fără prea mare efort, reușind întotdeauna să obții rezultate bune, chiar și cu o cantitate minimă de energie investită.
E foarte posibil ca nici măcar să nu fi existat prea multe piedici. Ceea ce pare foarte bine până la un punct, dar există un dezavantaj: nu ai învățat cum este să faci față eșecului.
Caracteristici:

• Când erai copil sau poate chiar în adolescență, părea că totul vine fără efort, aproape de la sine.


• Printre cunoscuți, familie, colegi, prieteni, ai fost întotdeauna cel mai deștept, cel care a excelat mereu, cel care, deși a depus un efort minim, avea rezultate foarte bune, chiar cele mai bune.


• Ești convins că dacă ceva nu-ți iese bine imediat, înseamnă că nu poți face perfect acel lucru, nu ești suficient de bun.


• Acum însă, devenit adult, ai tendința de a evita situațiile în care s-ar putea să nu poți performa perfect, deoarece chiar nu ești pregătiți pentru eșec.

Dacă te recunoști în una sau mai multe din situațiile de mai sus, ar fi bine să cauți, în mod conștient, situații la care nu ești neapărat bun. Încearcă să vezi cum este să greșești, confruntă-te cu astfel de situații și învață din greșelile tale pentru a încerca din nou!

4. Războinicul singuratic
Dacă nu ceri niciodată ajutor pentru că a cere ajutor înseamnă că trebuie să recunoști că nu ești suficient de bun la ceva pe cât cred alții că ești, atunci probabil că faci parte din categoria războinicului singuratic.
Caracteristici:

• Deși ești epuizat, nu ceri ajutor, din teama de a nu fi descoperit.


• Preferi să stai ore întregi și să te documentezi, chiar dacă colegul de servici a avut un caz similar pe care l-a rezolvat cu brio.


• Nu îți iei concediu, chiar dacă ești obosit și familia pune presiune pe tine.

De cele mai multe ori preferi să faci lucrurile pe cont propriu, dar uneori, mai ales în pragul epuizării, te gândești că ar fi o ușurare, chiar un dar de la Dumnezeu dacă nu ar trebui să faci totul de unul singur.

5. Expertul
Pentru nimic în lume nu ai recunoaște niciodată că nu ești sută la sută sigur de ceva și ai face orice ca să fii. Dacă faci parte din „familia“ expertului te judeci (uneori prea aspru) după ce și cât ai realizat. În plus, trăiești cu teama permanentă să nu fii demascat pentru că nu știi totul...
Iată câteva exemple:

• Te înscrii mereu la noi și noi cursuri de formare deoarece crezi că trebuie să fii la curent cu tot ce se întâmplă.


• Ți-e teamă să aplici pentru un loc de muncă pentru care nu îndeplinești sută la sută cerințele.


• Deși faci tot posibilul să pari competent, tresari când cineva te numește „expert“, pentru că, de fapt, ai îndoieli în privința propriilor tale capacități.

Iată câteva celebrități care au mărturisit că au sindromul impostorului:

Emma Watson: „S-ar zice că, pe măsură ce devin tot mai bună, asta îmi sporește tot mai mult sentimentul de neadecvare și atunci îmi spun: oricând, cineva ar putea să-și dea seama că sunt de o impostură crasă și că nu merit nimic din ceea ce am făcut.“

Antoine de Caunes: „Am avut întotdeauna un sentiment adânc de mistificare. Am impresia că oamenii se înșală în privința mea, că mă cred suficient de competent încât să fac niște lucruri care pe mine mă sperie îngrozitor [...] Totdeauna mi-a fost teamă că secretul meu va ieși la suprafață.“

Louise Bourgoin: „Port în mine, adânc înrădăcinat, complexul că nu provin de la Conservator, ci din televiziune. Sunt zile în care îți spui în sinea ta: «Sunt impostura întruchipată». Sau îți spui chestii îngrozitoare de genul: «M-am născut într-un ceas rău», sau «Nu provin dintr-un mediu bun».“

Maya Angelou: „Am scris unsprezece cărți, dar de câte ori trebuie să încep o pagină nouă, mă paralizează ideea că sunt un scriitor depășit, din vremuri trecute; că, până la urmă, oamenii își vor da seama că eu mă uit la o lume în care nu mai trăiesc...“

Kate Winslet: „În fiecare dimineață, înainte să plec la filmări, îmi spun că nu mai sunt pe val, că nu sunt la înălțimea rolului meu și că toată lumea își va da seama de asta la un moment dat.“

După conștientizare, soluția ar fi întreruperea ciclului impostorului. Poți să ajungi să faci acest lucru singur sau poți la fel de bine apela la un psihoterapeut. E alegerea ta.

Uneori se întâmplă ca, deși ne dorim cu adevărat să facem schimbări în viața noastră, pur și simplu ne simțim incapabili să ne urnim din loc, să găsim soluții la problema noastră. Avem un blocaj, care ne face să ne pierdem elanul, ne secătuiește de toate puterile; demonii fricii încearcă să ne descurajeze, să ne saboteze.


Eric Berne, părintele analizei tranzacționale, descrie personalitatea umană și relațiile interpersonale din perspectiva celor trei stări ale eului: Eul Copil, Eul Părinte și Eul Adult.
O stare a eului se referă la un set de gânduri, emoții și sentimente, comportamente asociate și activate de o situație de viață. În fiecare persoană există aceste stări de la o vârstă foarte fragedă până la adânci bătrâneți.
Eul Copil se referă la sentimente, atitudini sau comportamente impregnate de experiențele pozitive sau negative din copilărie, el însumează emoțiile, plăcerile și neplăcerile, satisfacțiile și regretele, anxietățile și temerile, furia. Este starea prin care se exprimă spontan dorințele noastre, dar și emoțiile și sentimentele. Cuvintele care definesc cel mai bine Eul Copil sunt „Vreau, îmi place“. Eul Copil este cel care râde, plânge, deci se bucură, se întristează și/sau respinge, are fantezii, el poate fi egocentric, dar și manipulator.
Eul Părinte însumează trăiri, idei și comportamente preluate de la părinți sau alte figuri parentale semnificative pentru noi în copilărie. Acesta cuprinde valorile, regulile, normele, judecățile, cerințele, opiniile, pe care o persoană le-a interiorizat în copilăria sa. Părintele din noi este acea parte care dictează reguli conform cărora își dorește, se așteaptă să trăim.
Eul Adult este caracterizat de un set autonom de sentimente autentice, atitudini și comportamente adecvate situației prezente. Eul Adult caracterizează comportamentul logic, realist și rațional. Eul Adult este cel care se informează, compară, analizează, evaluează, reflectează, înțelege, planifică, învață, comunică și negociază, ia decizii, rezolvă probleme.
În cazul în care se activează starea Eul Copil, iese în evidență copilul din noi, reacționăm așa cum am fi reacționat când eram copii mici. Părintele imită reacția din trecut a unuia dintre părinții noștri (sau a figurilor parentale semnificative), iar adultul reprezintă perspectiva obiectivă. De regulă, în spatele blocajului care stă în fața schimbărilor noastre se află temerile noastre paralizante (anxietatea de separare, frica de abandon sau frica de dezaprobare), care își au originea în copilărie. În cazul în care oamenii sunt conduși de temerile lor, partea adultă a minții lor se retrage în fundal, lăsând copilul să iasă în evidență, considerând că acesta chiar are nevoie de părinții săi pentru a supraviețui. Iar în cazul copilului, abandonul înseamnă neputință, care duce inevitabil la moarte sigură. Cu siguranță fiecare din noi a simțit adesea că nu am putea supraviețui emoțional dacă am fi judecați de persoanele importante din viața noastră, partenerul, membrii familiei, prietenii etc. Cred că este foarte important să conștientizăm faptul că am crescut, suntem adulți puternici și că, așa cum nu depindem de părinți pentru a ne satisface nevoile noastre fizice, nici bunăstarea noastră emoțională depinde de aprobarea celorlalți.
Deoarece frica este una din emoțiile de bază, o emoție absolut normală, ea nu va dispărea complet din viața ta, scopul este însă nu te mai lupți cu demonii fricii și să nu lași să-ți controleze întreaga viață.
Cu siguranță uneori te gândești prea mult la temerile tale și asta te face să consumi prea multă energie pentru a lupta cu ele. Problemă reală nu este niciodată frica în sine, ci lupta împotriva ei. Primul pas ar fi, fie că-ți place sau nu, să accepți existența acestei emoții.
O strategie pentru a diminua efectele negative ale demonilor fricii este scoaterea lor din umbră (din străfundul gândurilor). Pentru a te mai relaxa, fă o listă cu temerile tale. La prima vedere pare un exercițiu banal, dar cu siguranță te va ajuta să-ți generalizezi temerile, astfel încât acestea să devină mai clare și mult mai puțin rușinoase.
Aproape toți avem tendința de a-i privi pe ceilalți din exterior și de a ne gândi că sunt mult mai încrezători și mai curajoși decât noi. În realitate însă, în spatele fiecărei persoane, care din exterior pare încrezătoare și sigură pe sine, se află aceleași temeri și nesiguranțe interioare.
Multe persoane folosesc adesea expresii, mantre care ne activează frica, de exemplu spunem „nu pot face asta“, „mi-e frică“, „este prea greu pentru mine“. Aceste mantre le repetăm la nesfârșit în mintea noastră până când suntem complet paralizați de frică. O soluție pentru a scăpa de demonii fricii ar fi înlocuirea acestor mantre cu frazele puternice și eliberatoare:

În timpul unei perioade de dezvoltare personală cu toții ne temem.
Această teamă dispare de îndată ce acționez pentru a mă apăra.
Să acționez și să-mi fie frică este mult mai bine decât să fiu sfâșiat de fricile mele.
Trebuie să fac primul pas chiar dacă-mi este frică.

Poți repeta aceste fraze în minte sau poate cu voce tare, de mai multe ori pe zi. Poți repeta propozițiile de mai sus ori de câte ori simți acea anxietate care te face să ți se strângă stomacul.
Totodată este foarte important să-ți stabilești obiective, chiar dacă nu te simți suficient de curajos, căci semnificația vieții, conform lui Viktor Frankl, constă în găsirea unui scop, în asumarea responsabilității pentru noi înșine și pentru ființa umană în sine.
Dacă aștepți până când te simți puțin mai bine, crezând că atunci vei fi mai motivat, este posibil să amâni la nesfârșit. Dar dacă-ți stabilești un obiectiv, la început nivelul curajului poate fi foarte scăzut, dar emoțiile vor atinge rapid nivelul motivației.
Știm cu toții că primul pas este adesea cel mai important. Primul pas te face să treci peste granița dintre vechi și nou, dintre stagnare și începerea unui proces ferm de schimbare.