Ei nu ne întrerup neapărat pentru că sunt plictisiți – pentru unii oameni, conversațiile sunt mai dinamice și mai captivante dacă au un ritm rapid și se întrepătrund. Dacă doriți să-l confruntați pe cel care vă întrerupe, fiți asertiv în acest sens, și, înainte de toate, înțelegeți ce ar putea duce la acest comportament.


Sunteți în centrul atenției – spuneți o poveste despre care știți că va avea feedback pozitiv și vă va pune într-o lumină favorabilă. Transmiteți un punct de vedere pe care îl considerați foarte important, faceți o sugestie care va rezolva problema pe care o discutați sau reușiți în sfârșit să vă împărtășiți gândurile după ce ați așteptat cu răbdare să vă vină rândul... Și deodată cineva vă întrerupe, ducând conversația într-o direcție complet diferită...
Întreruperea oamenilor în mijlocul frazei poate fi foarte iritantă, în special pentru cei care se trezesc opriți din drumul lor, fie că este vorba de o întâlnire de afaceri, de o conferință online sau de un eveniment de socializare. În cercetările efectuate pentru cartea sa What Do I Say Next, Susan RoAne a identificat întreruperea, fie în mijlocul ideii sau în mijlocul frazei, ca fiind unul dintre cei trei factori care ucid conversația. Este de la sine înțeles să vrem să fim ascultați.
Sunt oamenii care întrerup pur și simplu nepoliticoși sau există și alte motive pentru care o fac? O întrerupere nu este neapărat o încercare de a-i salva pe ascultători de la a muri de plictiseală. Poate fi mai mult din cauza celui care întrerupe decât din cauza vorbitorului inițial.
Modul în care oamenii conversează cu ceilalți este influențat de o serie de factori – tipul de personalitate, educația, mediul familial, sexul, cultura etc. Abilitățile sociale pe care mulți dintre noi le considerăm de la sine înțelese, inclusiv abilitatea de a ști când să întrerupi pe altcineva, nu sunt la fel de clare pentru persoanele neurodivergente, cum ar fi cele din spectrul autist sau cele care suferă de ADHD. Unul dintre simptomele ADHD, de exemplu, este lipsa de control al impulsurilor. De asemenea, persoanele cu ADHD au dificultăți în filtrarea stimulilor irelevanți sau chiar în filtrarea propriilor gânduri de cele ale celorlalți, ceea ce înseamnă că acestea pot fi capabile să se concentreze asupra unei discuții doar timp de câteva minute. În acel moment, pot simți nevoia de a întrerupe sau de a schimba subiectul. Este posibil chiar să fi fost atât de distrași de ceva din afara conversației, încât să fi uitat ce se spunea și să fi schimbat subiectul fără să-și dea seama.
Persoanele cu probleme de memorie pe termen scurt pot de asemenea să simtă nevoia de a întrerupe, în special dacă și-au amintit brusc ceva important sau au o idee grozavă și simt nevoia să o împărtășească imediat înainte de a uita ce voiau să spună.
Persoanele neurotipice se pot lăsa purtate de fluxul conversației în același mod, dorind să întrerupă cu o idee nouă sau cu ceea ce consideră a fi o contribuție interesantă la discuție. În special, în timp ce introvertiții vor să asculte cu atenție și să digere comentariile altora înainte de a-și adăuga eventual propriile gânduri, extrovertiții vor să avanseze conversația.
Pentru majoritatea oamenilor, o conversație bună se îndreaptă către direcții variate, iar diferitele voci nu întrerup, ci mai degrabă mențin dinamica și energia conversației la un nivel ridicat. Însă unora tocmai faptul că toată lumea vorbește în același timp le demonstrează că toți sunt implicați în conversație și nu ignoră ceea ce au de spus ceilalți – de exemplu, cineva care a crescut într-o familie numeroasă poate foarte bine să aibă o asemenea așteptare de la o conversație.
Cum puteți răspunde la o întrerupere? Puteți să o ignorați și să urmați fluxul conversației, să așteptați momentul potrivit pentru a reveni la punctul dumneavoastră de vedere sau să sancționați instant comportamentul inadecvat. Această din urmă alegere riscă, evident, să genereze un conflict, dar ar putea fi necesară dacă doriți ca ideile dumneavoastră să fie luate în serios.
Cunoscând motivul pentru care cineva vă întrerupe, devine mai ușor de gestionat. Înțelegerea faptului că s-ar putea să nu fie vorba de o lipsă de interes față de ceea ce spuneți, ci altceva îl motivează pe interlocutor poate fi mai ușor de acceptat.
Dar nu trebuie neapărat să acceptați pur și simplu întreruperea – dacă nu spuneți nimic, aprobați tacit acest comportament. De asemenea, acest lucru arată că puteți fi redus la tăcere. Mai bine confruntați-l pe cel care vă întrerupe calm și politicos, menținând contactul vizual direct. Dar evitați să cereți permisiunea celui care vă întrerupe. În loc să spuneți: „Pot să continui?“, spuneți: „Vreau să-mi termin gândul“.

Dragostea părintească ajută la dezvoltarea fizică și emoțională a copilului, în plus contribuie la dezvoltarea inteligenței. Se crede că dragostea maternă este piatra de temelie a unei creșteri armonioase a copilului, deoarece legătura profundă dintre bebeluș și mamă este cheia dezvoltării sănătoase a celor mici. Dragostea maternă ajută la dezvoltarea personalității copilului, la adaptarea la mediu și are un rol deosebit de important în primele luni de viață.


Potrivit unor studii de la Universitatea din New York, gesturile emoționale ale mamei afectează creierul bebelușilor, influențând astfel dezvoltarea inteligenței. Cercetătorii au descoperit că atunci când bebelușii sunt îmbrățișați, alintați, iubiți și protejați de mamele lor, neurogeneza se accelerează, adică celulele creierului se nasc mai repede decât atunci când mama este departe de copilaș.
Așadar prezența mamei are un efect pozitiv asupra dezvoltării creierului copiilor, iar experții speră că această descoperire va ajuta știința medicală să dezvolte noi metode de diagnostic și terapii pentru persoanele care au suferit leziuni cerebrale în primii ani de viață.
Este foarte important să comunicăm cât mai mult cu copilul nostru, contribuind astfel la dezvoltarea optimă a creierului.
Este benefic să vorbim mult cu bebelușul, căci astfel cel mic va putea distinge vocea mamei, vocile celor apropiați de alte zgomote ambientale. Până la vârsta de șapte luni, bebelușii sunt capabili să facă distincția între vocile umane și alte voci, chiar dacă nu pot vedea persoana care vorbește, iar până la vârsta 11 luni, ei ajung să deja să distingă limba maternă de alte limbi.
Totodată, pentru copil e foarte important să audă cuvintele, să observe trăsăturile, gesturile mamei, părinților sau al persoanei care îl are în grijă.
Potrivit cercetătorilor de la Universitatea din Washington, în cazul comunicării copil-părinte, cuvintele, expresiile articulate au o însemnătate mare, îl ajută pe copil să vorbească mai repede și mai fluent mai târziu.
Potrivit unor studii din Germania, mamele care-și alăptează copiii de până la 1 an, uitându-se între timp pe ecranul mobilului, e foarte posibil să se plângă că bebelușii lor au probleme cu somnul. Copiii au nevoie să simtă prezența mamei, mama trebuie să fie prezentă fizic, dar să aibă și disponibilitate emoțională, căci dacă mama nu acordă atenție celui mic, nu se leagă un atașament sigur între mamă și copil. Mesajul care ajunge la copilaș este: nu sunt important, nu sunt dorit, trebuie să mă descurc singur și atunci plâng mai mult și am probleme cu somnul. Devenind adulți, convingerile negative formate în copilărie și mecanismele de apărare le vor da multă bătaie de cap.
Copiii noștri ne-au fost încredințați ca să îi pregătim, cu iubire, pentru lumea plină de provocări care îi așteaptă. Ca să le facem față împreună, Rebecca Eanes ne recomandă parentingul pozitiv: o metodă alternativă de educare a copiilor bazată pe atașament, respect reciproc, atitudine proactivă, empatie și disciplină pozitivă. Convinsă că problemele vieții nu se rezolvă prin pedepse și că lipsa lor nu este totuna cu lipsa disciplinei, autoarea ne îndeamnă să ne apropiem sufletește de copiii noștri, fără teamă, și ne propune soluții simple cu ajutorul cărora putem ajunge la armonie în viața de familie.

Se pare că unele persoane au abilități ieșite din comun – încearcă să rezolve concomitent două sau mai multe sarcini, trec printr-o succesiune extrem de rapidă și în mod haotic de la o sarcină la alta și se străduiesc să rezolve, aparent simultan, cât mai multe probleme.


Am întâlnit persoane ale căror telefoane sunau, vibrau încontinuu, în timp ce ferestrele de chat de pe Facebook, Messenger, Whatsapp, Slack sau Skype le bombardau cu diferite mesaje, inboxul din mail se tot umplea, pe birou, pe monitor erau așezate fel și fel de bilețele care se tot înmulțeau în timpul zilei...
Prin definiție, multitaskingul înseamnă că îți muți atenția foarte rapid de la un task la altul, treci extrem de rapid de la o sarcină la alta.
S-a arătat că în urma multitaskingului, mai devreme sau mai târziu, ne pierdem abilitatea de a ne concentra asupra unui singur lucru. După un timp, multitaskingul ajunge să ne influențeze memoria de scurtă durată. Un studiu de la Universitatea California din San Francisco a descoperit că multitudinea de „bilețele“ din creier sunt de fapt una dintre motivele pentru care uităm de detalii. Avem atâtea mici „ciorne“ de informație dezorganizate în capul nostru, încât creierul obosește practic și le trimite direct în Recycle Bin.
În plus, un alt studiu, efectuat la Universitatea Stanford, a demonstrat că persoanele care fac multitasking au probleme de organizare și planificare, au dificultăți în a face diferența între detaliile relevante și irelevante ale unei sarcini.
Totodată, multitaskingul ne seacă de energie, scade puterea de concentrare și chiar să ne facă mai anxioși. Această activitate ar putea influența în mod negativ creativitatea și îngustează perspectiva, flexibilitatea gândirii și, nu în ultimul rând, poate duce și la apariția greșelilor și scăderea productivității.
Din păcate, multitaskingul a devenit pentru mulți adulți un mod de viață, pare să fie soluția „salvatoare“ în goana după mai mult, mai bine, mai eficient. Adesea viteza înlocuiește calitatea, experiențele sunt tratate mai superficial, chiar și relațiile noastre au de suferit din cauza multitaskingului, iar o consecință dureroasă al acestuia ar putea fi burnoutul. S-a arătat că doar circa 2% din populație pot fi considerați „supertaskers“. Totodată s-a demonstrat și faptul că prin repetiție și exercițiu putem să ne îmbunătățim concentrarea creierului – dacă de exemplu citim în jur de 30 de minute pe zi. Atenție: creierul este plastic, dar nu elastic! Contrar așteptărilor, femeile nu sunt mai bune în multitasking, ci pur și simplu fac mai multe lucruri în general.
Există unele metode de a reduce consecințele multitaskingului.
Una din ele ar fi să vă concentrați atenția 100% asupra unui singur task timp de 20 de minute, înainte să treceți la următorul. Prioritizarea sarcinilor poate fi soluția cei mai bună pentru a scăpa de prostul obicei de a face multitasking. Puteți începe cu taskurile cele mai stresante, dificile. Când vă concentrați asupra unui singur task, deveniți concentrat și, dacă vă și place ceea ce faceți, intrați în starea de flow și rezolvați problema bine și într-un timp rezonabil.
O altă modalitate de prim-ajutor în cazul multitaskingului ar fi să nu vă începeți ziua verificându-vă mobilul. Dacă imediat după ce vă treziți începeți să vă citiți notificările, mesajele și mailurile, atunci mintea intră în starea în care receptează absolut toată informația fără a le filtra. E indicat să vă oferiți timpul de care aveți nevoie, unic și personal, pentru a intra în starea de veghe, de aici și acum și să începeți să vă apucați de treabă treptat-treptat, fără să fiți bombardat de atâtea și atâtea informații chiar începând cu momentul în care deschideți ochii.

Ascultarea unei povești poate induce o transă sau o stare asemănătoare transei, iar ascultătorul poate asimila lecții de viață importante și profunde, fără să conștientizeze acest lucru. Ascultând povești și bucurându-se de ele, copiii percep mesajele părinților, educatorilor sau terapeuților la multiple niveluri, ceea ce contribuie la comunicarea cu resursele conștiente și inconștiente.


Separarea în conexiune

Indiferent de vârsta copilului și de distanța fizică, legătura dintre părinți și copii este una extrem de puternică, profundă. Putem spune că părintele și copilul sunt țesuți într-un kilim, un covoraș al vieții, al experiențelor de viață, prin nenumărate fire care reprezintă interacțiunile lor.
În acest atelier vom discuta împreună despre modul în care am putea întări legăturile cu copiii noștri, vom învăța să fim mai atenți la modul în care interacționăm cu ei, mai conștienți de acesta, având grijă să nu se destrame kilimul. Ce e bine de făcut, ce nu e bine de făcut, chiar și atunci când copilul trage într-o altă direcție, astfel încât să-l ajutăm să ajungă, mai devreme sau mai târziu, cu succes la vârsta adultă.


Spune-mi ce citești ca să-ți spun cine ești

A fost odată ca niciodată… – aceste cuvinte seamănă cu o inducție hipnotică, invitându-l pe ascultător într-o călătorie în lumea imaginației, în care, pentru o vreme, realitatea poate fi suspendată și învățarea poate fi sporită. Unii dintre noi am avut poate privilegiul ca un părinte sau un bunic să stea pe marginea patului, seara, și să ne citească o poveste, permițându-ne să facem acea călătorie într-o lume fantastică. Alții poate doar ne-am fi dorit acest lucru.
În acest atelier vom vorbi despre cum să-i ajutăm pe copiii noștri să ajungă să îndrăgească lectura, cărțile, și vom dezbate împreună modul în care cărțile transmit valori, motivează, educă, disciplinează, oferă noi experiențe, contribuie la rezolvarea de probleme și pot facilita schimbări sau chiar conduce la vindecarea unor răni emoționale.

Când ne gândim la schimbarea stilului de viață, avem tendința de a ne concentra doar asupra obiceiurilor noastre alimentare și a activității fizice, dar mai există un alt factor care este esențial: bunăstarea mintală! Organizația Mondială a Sănătății definește sănătatea ca fiind o stare de bunăstare fizică, socială și mentală și, prin urmare, înseamnă mult mai mult decât absența bolii.
Sănătatea mintală nu este o consecință a unui stil de viață sănătos, ci o condiție prealabilă pentru acesta.


Stilul de viață este, la rândul lui, strâns legat de personalitate, deoarece determină modul în care ne raportăm la corpul nostru, cât de mult putem să ne acceptăm și chiar să ne iubim pe noi înșine, fie că este vorba despre aspectul fizic sau despre personalitate, ce credem despre sine și cum ne percepem pe noi înșine în general.
Stilul de viață este puternic influențat de fiecare experiență, fie ea pozitivă, fie negativă. Vom avea un stil de viață nesănătos în cazul în care ne domină mesajul, venit fie din copilărie, fie din relațiile noastre, că nu suntem demn de a fi iubiți. Cel care nu-și acceptă corpul, nu va putea sau nu va dori să aibă grijă de el în mod corespunzător.
Imaginea corporală este experiența psihologică a propriului corp, factor decisiv în stima de sine. Părinții joacă primul și cel mai important rol în modelarea acesteia, caracterizând corpul copilului cu diferite adjective. În formarea imaginii de sine copilul este influențat și de modul în care mama își vedea propriul corp. Iar greutatea corporală ar putea fi de asemenea un factor de influență dacă aceasta e un subiect frecvent în conversațiile din familie.
Pe lângă acestea, în formarea imaginii de sine intervine și cultul corpului slab transmis de mass-media, dar și feedback-ul din societate, fie că este vorba despre modul în care ne îmbrăcăm, despre obiceiurile noastre alimentare sau despre aspectul nostru general. Dar este important să ne dorim schimbarea stilul de viață nu pentru a le va face pe plac celorlalți, ci să facem toate acestea pentru noi înșine, pentru a deveni mai sănătoși.
Deseori ne autosabotăm, ne punem piedici în calea schimbării stilului de viață, cauzat de frica de eșec. Cu cât riscăm mai puțin, cu atât sunt mai mici șansele de nereușită. Bineînțeles, percepem aceste obstacole ca pe niște factori externi, independenți de noi (volumul de muncă, etapa de viață nepotrivită), dar, în realitate, suntem conduși de propriile noastre gânduri interne: lipsă de încredere, toleranță inadecvată la eșec și frustrare, abilități slabe de a face față stresului...
În plus, putem fi împiedicați de așa-numita mentalitate de „totul sau nimic“, o puternică prejudecată cognitivă. De exemplu, după ce am mâncat o bucățică de ciocolată, din moment ce tot am întrerupt dieta, mâncăm întregul baton. Dar este frecventă și „generalizarea excesivă“ – dacă ceva nu a funcționat, nimic nu va funcționa vreodată.
Merită să fim conștienți de aceste procese, de autosabotare, să ne punem la îndoială propriile gânduri sau scuze extreme.
Este foarte probabil ca uneori să ne confruntăm cu obstacole în calea schimbării stilului de viață. Este ușor să ne descurajăm și să renunțăm, chiar dacă aceasta este o parte firească a procesului.
Cercetările au dovedit că schimbarea se produce în etape previzibile. În etapa de precontemplare, nu ne dorim schimbarea, negăm problema, respingem semnalele din mediul nostru. Cineva poate rămâne în această fază pentru totdeauna. Cei care merg mai departe încep să recunoască dificultatea și se gândesc serios la implementarea schimbării, dar nu trec încă la acțiune.
În etapa de contemplare, punem în balanță avantajele și dezavantajele și putem rămâne blocați în această etapă ani de zile.
Apoi începem să ne pregătim, făcând pași mici, găsindu-ne drumul. Se produc deja mici schimbări, dar nici pe departe suficiente pentru a fi cu adevărat eficiente.
În etapa de acțiune, efortul depus este cel mai vizibil și crește rolul celor care ne sprijină.
Din păcate, această fază de acțiune poate fi întreruptă de recidivă. Acest lucru nu înseamnă că suntem slabi, ci arată pur și simplu că am ezitat în acel moment și că ne întoarcem la faze anterioare.
Chiar nu merită să renunțăm în acest moment – poticnirea nu înseamnă eșec!
Putem să învățăm din ea, să identificăm motivele pentru care am ajuns acolo și să le evităm pe cât posibil.
Obiectivele bine alese pot fi descrise prin acronimul SMART:
S – specific: evitați generalizările, alcătuiți un plan individualizat
M – măsurabil: urmăriți acei parametri care descriu schimbarea, ca indicatori tangibili ai obiectivului
A – acțiune: în plan treceți pașii pe care trebuie să-i parcurgeți
R – realist: țineți cont de stadiul de viață în care vă aflați, de abilități, oportunități și resurse
T – timp: stabiliți o limită de timp pentru atingerea obiectivului

Schimbarea stilului de viață este, cu siguranță, un angajament pe termen lung și este important să fiți pregătit și deschis să învățați constant despre sine, să vă îmbunătățiți abilitățile și să vă depășiți limitele!