Skip to content

Țipând otrăvești sufletul copilului

Orice copil poate fi rănit atât prin pedeapsă corporală, cât și prin abuzul verbal. În mod sigur fiecare mama sau tată a ridicat tonul sau a țipat măcar o singură dată la copilul său. Acesta poate fi considerat un lucru uman și nu înseamnă neapărat că educația parentală este un eșec, însă este de dorit ca părinții să fie mai atenți.

Țipând otrăvești sufletul copilului

Daniella Graf, autoare de bestselleruri, consideră că țipatul este otravă pentru sufletul unui copil. Țipatul poate afecta atât dezvoltarea psihologică a copilului, cât și relația părinte-copil pe viață.
E foarte important ca încă de la început să ne fie foarte clar că provocarea adresată de copil adultului nu este un act voit, ci o acțiune involuntară.
În cazul în care între un adult (mamă, tată, bunică, bunic, educator etc.) și un copil apare o neînțelegere de orice fel, adulții pot avea impresia că cel mic a încercat în mod deliberat să îi supere. De regulă, părinții își pierd adesea răbdarea și încep imediat să ridice tonul, să-l certe, să țipe.
În stadiile de dezvoltare timpurii, copiii mici nu sunt capabili să provoace părintele în mod deliberat. Potrivit lui Harville Hendrix și Helen Hunt, copilul până la vârsta de 4 ani nici măcar nu se poate pune în locul altcuiva și nu își poate da seama că ei înșiși sunt responsabili pentru declanșarea un anumit comportament la cealaltă persoană. Ei practic nu realizează că de exemplu „Mami s-a supărat pentru că m-am comportat într-un fel sau altul.“
Din păcate atunci când adultul țipă, acesta își demonstrează puterea și creează un sentiment de neputință în copil, iar țipatul îl face pe copil trist și nesigur pe el, totodată dăunează mult relației dintre cei doi.
Orice copil la care se țipă trăiește o serie de emoții: tristețe, vinovăție, nesiguranță, neputință, durere, neajutorare, iar toate acestea îi provoacă teamă.
Toți copiii vor să facă parte din familie, să fie membri cu drepturi depline ai familiei, ei au nevoie să fie ascultați și să li se ofere recunoaștere. Totodată, copiii la care se țipă încep chiar să se îndoiască de dragostea, iubirea părinților lor.
Potrivit cercetătorului în neuroștiințe Gerald Hüther, copiii au nevoie în primul rând de iubire, dragoste necondiționată, pentru a putea crește și a-și dezvolta liber abilitățile. El subliniază că lucrul de care au cea mai mare nevoie copiii este să se simtă iubiți pentru ceea ce sunt, pentru ei înșiși și acceptați în mod necondiționat.
„Copiii pot fi îngroziți de faptul că părinții lor nu îi vor mai iubi. Iar țipătul este un moment în care acest sentiment este amplificat“, spune Graf.
Potrivit unor studii științifice, până și cuvintele pot provoca răni adânci și chiar cicatrici. S-a arătat că abuzul verbal este la fel de dăunător ca cel fizic.
Într-un studiu recent, efectuat în rândul a 1000 de copii de gimnaziu și al părinților acestora, coordonat de Ming-Te Wang de la Universitatea din Pittsburgh, s-a arătat că adolescenții ai căror părinți utilizează adesea țipatul sau insultele sunt mult mai predispuși să se confrunte cu probleme comportamentale precum și simptome de depresie și/sau de anxietate. Totodată s-a arătat și că acești copii sunt mai predispuși și la minciună și înșelăciune.
Un alt studiu se referă la faptul că țipatul la copii poate avea consecințe care le pot depăși ca gravitate pe cele ale palmelor date ocazional. E bine de reținut că efectele negative ale pălmuitului pot fi ameliorate ulterior printr-un comportament de duioșie și afecțiune, însă nu și cele ale țipatului.
Cred că toți părinții și cei care se ocupă de copii ar trebui să aibă în vedere că atunci când țipă la un copil, îi rănesc stima de sine, îl fac să se simtă inutil și lipsit de valoare.
În Centrul de Traumatologie din Massachusetts (SUA) s-a arătat că acei copii care sunt victime ale abuzului emoțional sunt la fel de predispuși la depresie, pot avea o stimă de sine scăzută, totodată idei și tendințe suicidare și să sufere de stres post-traumatic ca și copiii care au suferit abuzuri fizice.
Din studiile efectuate la Universitatea Harvard a reieșit că la copiii care sunt abuzați deosebit de des – indiferent de forma pe care o îmbracă abuzul – li se poate modifica și structura creierului. Astfel s-a ajuns la concluzia că nu doar abuzul fizic și sexual poate modifica conexiunile cerebrale, ci și agresiunea verbală.

Părinții trebuie să conștientizeze faptul că ceea ce face copilul nu este în niciun caz făcut cu rea intenție. E important ca atunci când cerem copiilor să facă ceva, să formulăm corect, exact ceea ce dorim de la ei, astfel încât să existe cât mai puține neînțelegeri.
Dacă ajungem să înțelegem că micuțul nostru nu încearcă să ne provoace pe noi, părinții, atunci vom privi copilul într-un mod foarte diferit, prin alți ochelari.
Până la urmă această nouă perspectivă este de un real ajutor chiar și părinților, adulților care se ocupă cu copii, căci cei care nu ridică vocea, nu țipă la copii nu se vor simți ulterior vinovați și vor fi în stare să crească copii liberi, fericiți, încrezători în forțele proprii și în cei din jur.




Cuvinte de încurajare pentru copii

Din experiențele mele de părinte mi-am dat seama că încercările de a-mi încuraja băiatul nu îl ajutau de fapt să depășească momentele dificile din viața lui. De fapt, cuvintele mele de încurajare păreau uneori să intensifice sentimentele negative ale copilului.
Apoi, câțiva ani mai târziu, în timpul formării mele de psihoterapeut, am înțeles de fapt unde am greșit, totul a căpătat în sfârșit sens. Mi-am dat seama de ce cuvintele de încurajare pentru copii nu sunt cea mai bună soluție pentru momentele în care copilul se simte descurajat sau frustrat.

Cuvinte de încurajare pentru copii

Este foarte important să înțelegem de ce anume cuvintele de încurajare nu funcționează întotdeauna.
Putem să ne imaginăm o situație din propria noastră experiență, când, simțindu-ne descurajați, ne-am destăinuit unui prieten sau partenerului, soțului/soției. Însă, în loc ca persoana iubită să recunoască starea noastră de dezamăgire, să o simțim că este alături de noi, empatizează cu noi, ne-a trântit doar câteva propoziții „motivaționale“ de genul: „Totul se va rezolva!“ sau celebrul „You can do it!“. Probabil că v-ați simți frustrat, v-ați simți neauzit și nevăzut.
Cu siguranță că atât în calitate de părinți, cât și de terapeuți, nu ne place să ne vedem copiii frustrați și descurajați, așa că suntem nerăbdători să trecem direct la cuvinte de încurajare sau să îi spunem copilului nostru cum să rezolve problema.
Dar cercetările arată că atunci când cineva se confruntă cu o decepție, o neplăcere, supărare, are nevoie în primul rând de validare. De fapt, fără validare, este foarte posibil ca starea lor de spirit chiar să se înrăutățească.
Deci fără acest prim pas esențial de validare a sentimentelor copilului, este inutil să-l copleșești cu toate cuvintele de încurajare posibile, căci aceste cuvinte bine intenționate ar intra pe o ureche și ar ieși pe cealaltă.
Atunci când copilul tău trece prin momente de descurajare, este ca și cum s-ar fi pierdut într-un labirint și nu-și poate găsi ieșirea. În orice direcție se uită, vede doar ziduri, garduri înalte care îl apasă, este copleșit de sentimente negative înfricoșătoare și nu are experiența de viață sau maturitatea creierului pentru a ști că aceste sentimente vor trece.
Vestea bună este că noi, în calitate de părinte, ne putem ajuta copilul să se deblocheze și să găsească calea de ieșire din acel labirint, astfel încât să poată învăța și să se dezvolte din această experiență. Tot ce trebuie să facem pentru a-i ajuta să iasă din labirint este să le oferim o hartă.
Așadar, înainte de a rosti cuvinte de încurajare pentru copil, asigură-te că nu se pierde în labirintul emoțiilor. Există o cale simplă de a ne ajuta copiii care se confruntă cu astfel de situații, aceasta este tehnica celor trei pași:

1. Oglindește
În cartea Dăruiește iubirea care vindecă, autorii spun că „oglindirea reprezintă procesul de reflectare corectă a conținutului unui mesaj“.
Putem spune că oglindirea este primul și cel mai important pas al tehnicii amintite și poate dura între în jur de 1 minut și 10 minute – sau mai mult, în funcție de cât de supărat este copilul tău.
Prefă-te că ești o oglindă și reflectă ceea ce trăiește copilul tău, numind emoția pe care pare să o experimenteze.
În cartea Creierul copilului tău, autorii, neurologul Daniel J. Siegel și psihoterapeutul Tina Payne Bryson, numesc această tehnică „Numește-l pentru a-l îmblânzi“, ceea ce înseamnă să numești temerile sau emoțiile copilului tău pentru ca acesta să le poată îmblânzi.
Cercetările arată că simpla atribuire a unui nume sau a unei etichete la ceea ce simțim calmează literalmente activitatea circuitelor emoționale din emisfera dreaptă… Uneori, părinții evită să vorbească despre experiențele supărătoare, gândindu-se că făcând acest lucru vor întări durerea copiilor lor sau vor înrăutăți lucrurile. De fapt, de multe ori, a povesti este exact ceea ce au nevoie copiii, atât pentru a da sens evenimentului, cât și pentru a se simți în siguranță, a găsi un loc în care să se simtă mai bine în legătură cu ceea ce s-a întâmplat… Dorința de a înțelege de ce ni se întâmplă lucrurile este atât de puternică încât creierul va continua să încerce să dea sens unei experiențe până când va reuși. În calitate de părinți, putem ajuta acest proces prin intermediul povestirii.
Iată câteva afirmații de oglindire care pot funcționa bine:
– Se pare că aceasta este o situație dificilă.
– Te simți frustrat/dezamăgit/nemulțumit/descurajat și înțeleg de ce.
– Este logic că te simți frustrat/dezamăgit/nemulțumit/nemulțumit/descurajat.
– Se pare că a apărut un gând de genul „Nu pot să o fac“ sau o convingere de genul „Nu sunt suficient de bun“.
– S-ar putea să mă înșel, dar se pare că te simți frustrat/dezamăgit/nemulțumit/neîncrezător/descurajat în acest moment.
– Pari frustrat/dezamăgit/nemulțumit/nemulțumit/descurajat, iar asta este de înțeles etc.
Uneori, o simplă oglindire este suficientă pentru a dezamorsa emoția negativă. Alteori însă copilul poate avea nevoie de mai mult confort, siguranță. În aceste situații, ai putea să-l iei în brațe sau să îi masezi spatele sau umărul.
Dacă pare în continuare copleșit de emoții negative, petreceți 5 sau 10 minute pentru a vă conecta unul la altul. Ați putea să faceți o plimbare rapidă în jurul blocului, să dați startul unei petreceri de dans improvizate sau să citiți o carte împreună. Acest lucru nu este întotdeauna necesar, însă doar câteva minute îl pot ajuta pe copilul tău să-și limpezească mintea, astfel încât să poată găsi calea de ieșire din acel labirint înfricoșător.
Studiile au arătat că atunci când validezi în mod constant sentimentele copilului tău, acesta tinde să se înțeleagă mai bine cu prietenii săi, are mai puține probleme de comportament și este mai rezistent.

2. Întreabă
După ce copilul pare să se simtă validat, iar emoțiile sale negative au început să se diminueze, poți trece la următorul pas.
Pune o întrebare copilului pentru a implica abilitățile de rezolvare a problemelor astfel încât să poată merge mai departe într-un mod pozitiv.
În cartea sa „Disciplină pozitivă“, expertul în parenting pozitiv Dr. Jane Nelsen numește acest lucru o întrebare de curiozitate: „Adesea, adulții le spun copiilor ce s-a întâmplat sau ce este greșit, ce a cauzat cutare lucru, cum ar trebui să se simtă copilul în legătură cu acest lucru, ce ar trebui să învețe copilul din acest lucru și ce ar trebui să facă în legătură cu acest lucru. Este mult mai respectuos, mai încurajator și mai stimulativ pentru dezvoltarea abilităților atunci când întrebăm ce s-a întâmplat sau ce este greșit, ce crede copilul că a cauzat acest lucru, ce simte în legătură cu el, ce a învățat, ce idei are pentru a rezolva problema sau cum poate folosi în viitor ceea ce a învățat. Acesta este adevăratul sens al educației, care provine din cuvântul latin „educare“, care înseamnă „a scoate la iveală“.
Atunci când pui o întrebare în această etapă, încearcă să adopți tonul unui prieten curios, fără să pară că îți învinovățești copilul sau că îl judeci. Iată câteva întrebări de curiozitate care te pot ajuta:
– Poți să-mi spui/să-mi arăți ce încerci să faci?
– Poți să-mi spui/ să-mi arăți partea dificilă?
– Ce ai învățat din asta până acum?
– Ce idei ți-a venit pentru a rezolva acest lucru?
– Care este un lucru pe care ai putea să îl faci în continuare pentru a putea…?
– Dacă ai avea o baghetă magică pentru a rezolva această situație, care este primul lucru pe care ai dori ca bagheta ta magică să îl facă?
Acest al doilea pas este foarte important, deoarece cultivarea abilităților de rezolvare a problemelor copilului tău este unul dintre cele mai mari daruri pe care i le poți oferi. Copiii care nu dispun abilități de rezolvare a problemelor pot avea un risc mai mare de depresie și sinucidere. Pe de altă parte, atunci când copiii sunt învățați cu abilitățile de rezolvare a problemelor, cercetările arată că este mai puțin probabil ca aceștia să aibă probleme de comportament, în plus, devin mai buni în a-și controla propriul comportament impulsiv.

3. Încurajează
După ce primii doi pași au fost încununați de succes, copilul devine capabil să găsească o potențială soluție, iar acum urmează pasul final: împărtășește cuvinte pozitive de încurajare.
În trecut, când obișnuiam să sar direct la acest pas final cu băiatul meu și să sar peste cei doi pași anteriori, acest lucru nu a funcționat niciodată.
Lăsând cuvintele de încurajare ca ultim pas, copilul va simți că a meritat și merită acea încurajare, în loc să simtă că îi transmiți doar laude, vorbe goale.
Cu toate că există o serie de cuvinte de încurajare pentru copii, totuși cuvintele specifice pe care le folosești pentru a-ți încuraja copilul vor depinde de situație, așa că iată câteva idei directoare care te vor ajuta să găsești propriile fraze de încurajare pentru copii:
• Fii sincer. Copiii nu apreciază laudele exagerate, nefondate, iar acest tip de laudă poate mai degrabă răni decât ajuta.
• Fii specific. În loc de „Ai făcut o treabă bună“ sau „Te-ai descurcat“ poți formula ceva de genul: „Ai dat peste o problemă dificilă și ai reușit să o rezolvi. A fost nevoie de perseverență“. Nu uita deci validarea… Încurajarea specifică este mult mai puternică decât frazele cu conținut general.
• Laudă acțiunile și alegerile copilului tău. Dar e bine să eviți să lauzi abilitățile copilului tău. Frazele de genul „Ești atât de deștept“ pot afecta stima de sine și/sau motivația copilului tău, și chiar îi pot încuraja narcisismul.
Și mai e ceva. Adesea mai puțin înseamnă mai mult. Nu este nevoie să îți copleșești copilul cu laude de fiecare dată când face ceva – mai ales când este vorba de ceva ce îi place să facă. Prea multă laudă poate de fapt să-i scadă motivația. De asemenea, dacă ai tendința de a folosi aceleași fraze de încurajare în mod regulat, cu timpul acele fraze pot să-și piardă din efectul asupra copilului.
Un truc la îndemână este să începi lauda cu „Tu…“, apoi să complezi propoziția descriind ceea ce a făcut copilul tău.
Și acest pas este foarte important, deoarece recompensele modelează comportamentul uman, iar creierul răspunde la aprobarea socială, cum ar fi lauda, în același mod în care răspunde la recompensele monetare. Lauda verbală și gesturile de susținere, cum ar fi „bate palma“, ne fac să ne simțim bine, în plus îi pot încuraja pe copii să nu renunțe și încerce din nou după un eșec sau o greșeală.
Totodată, cuvintele de încurajare pot ajuta la dezvoltarea abilităților sociale ale copilului tău, de exemplu încurajarea lui de a-i ajuta pe alții în viitor.
Iată câteva fraze de încurajare pentru copii:
– Ai muncit din greu pentru asta.
– Te-ai confruntat cu o problemă și ai găsit o soluție. Asta a necesitat perseverență.
– Ai reușit! Trebuie să te simți foarte mândru de tine.
– Acest lucru merită sărbătorit! Ce zici de o petrecere/o ciocolată/un joc de cărți?
– Mă bucur foarte mult pentru tine.
– Trebuie să te simți atât de bine!
– A fost o situație dificilă și ai trecut peste ea. O astfel de determinare îți va fi de folos în viață!
– Ai reușit!
– Văzându-te cum încerci până când ai reușit, îmi face inima să se simtă plină.
– A fost nevoie de creativitate/concentrare pentru a găsi acea soluție.
– Ai continuat să încerci, și de data asta ai reușit!
– Asta se întâmplă atunci când continui să încerci.
– Felicitări!
– Te-ai lovit de un obstacol și ai cerut ajutor. Asta a necesitat curaj.
– Acum, că ai găsit o soluție, pari și mai entuziasmat de proiectul tău!
– A fost o muncă grea și ai continuat să o faci.
– Ai făcut asta de unul singur.
– Chiar a trebuit să te concentrezi pentru a reuși să treci peste asta.
– Ai găsit soluția de unul singur.
– Sunt impresionat!
– Se pare că ai învățat multe din asta.
– Ai învățat dintr-o greșeală și așa te dezvolți.
– Ești pe drumul cel bun acum!
– Să înveți ceva nou este o muncă grea pentru creierul tău.
– Meriți o pauză după asta.
– Chiar te-ai străduit până ai reușit să treci peste asta.
– Ai căzut, dar te-ai ridicat din nou și ai continuat.
– Ați reușit! Te simți mândru de tine însuți?
– Care a fost cea mai dificilă parte a acestui demers?
– De ce parte ești cel mai mândru?
– Ce anume nu știai înainte de a începe, dar acum știi?
– Cum vrei să sărbătorești victoria ta?
– Ești atât de aproape!
– Eu cred în tine.
– Indiferent ce se va întâmpla, sunt mândru de tine pentru că ai reușit să treci peste asta.
– Un lucru care te poate ajuta este să primești mai mult oxigen în creierul tău. Putem să respirăm adânc, împreună, de trei ori?
– Aproape ai reușit!
– Sunt aici pentru tine.
– Ai făcut deja multe progrese.
– Te descurci foarte bine!
– Ai parcurs deja un drum lung.
– Uite cât de departe ai ajuns.
– Toată lumea are zile proaste. Nu ești singur.
– Ai reușit să treci peste acea zi proastă, iar acum îți poți lua timp să îți tragi sufletul.
– Zilele proaste pot fi obositoare. Pun pariu că te bucuri că s-a terminat.
– Mă bucur că ești acasă acum, ca să-ți poți reîncărca bateriile.
– Zilele de genul acesta sunt un fel de zile furtunoase, cu nori mari și gri. Dar, uneori, dacă am noroc, mai pot vedea raze de soare care se strecoară pe ici, pe colo. Ai avut parte de mici raze de soare astăzi?
– Uneori, lucrurile rele se întâmplă pur și simplu, și nu e vina ta.
– Apreciez faptul că ai sărit în ajutor.
– Totul merge mai repede când o facem împreună.
– Suntem ca niște albinuțe muncitoare, lucrăm împreună la asta!
– Uneori este greu să faci alegerea bună, dar tu ai făcut-o.
– Ai o inimă mare, ești generos. Mă inspiri.
– Alegerile tale contează.

În decursul anilor am încercat nenumărate tehnici parentale pentru a-mi crește băiatul într-un climat de iubire, parteneriat. Unele din ele m-au ajutat, cu altele am dat greș. Sunt absolut convinsă că tehnica prezentată mai sus este de mare ajutor atât părinților, cât mai ales copiilor. Vă invit să vă înarmați cu multă răbdare, deschidere, disponibilitate emoțională și practicând această tehnică veți obține rezultate bune, astfel încât să ajungeți să descoperiți viziunea unui parentaj care reușește să păstreze atât plenitudinea voastră, cât și pe cea a copilului vostru.


Perfecționismul în această lume imperfectă

Viața persoanelor perfecționiste, fie că este vorba de perfecționismul auto-orientat, orientat spre ceilalți sau perfecționismul prescris social, este îngreunată de tendința de a atinge perfecțiunea, progresul nelimitat.

Perfecționismul în această lume imperfectă

Cei care nu sunt siguri de propria valoare își duc viața în defensivă, acestea evită existența oricărui motiv pentru care să fie atacați. Pentru ei „perfect“ înseamnă „lipsit de greșeli“. Însă, din păcate, pe termen mediu și mai ales lung, perfecționiștii sunt amenințați de epuizare totală. Problema majoră este faptul că pentru perfecționiști nu există noțiunea de „suficient“. Există mereu mai sus, mai bine, mai departe, fără încetare. Iar după cum spune Stefanie Stahl: „Cei în cauză aleargă mereu în urma propriilor aspirații. Abia a fost cucerit un trofeu, și deja trebuie obținut următorul. Succesele dorite le dau satisfacție doar pe termen scurt… Au îndoieli profunde și nu sunt niciodată cu adevărat mulțumiți de ei înșiși, deși, dacă situația este privită obiectiv, sunt oameni realizați. Aceștia cred, adesea, că succesul lor se datorează mai degrabă norocului și că, de fapt, nu l-au meritat.“
Deși perfecționismul în sine nu este considerat o trăsătură patologică, totuși s-a arătat contribuția sa ca factor de vulnerabilitate la psihopatologii multiple, cele legate de anxietate, tulburări de dispoziție etc. Totodată, perfecționismul neînfrânat poate duce la o rigiditate exagerată.
Există însă și opinii conform cărora perfecționismul nu este o problemă sau inconvenient, cel puțin atunci când este ajustat la o serie de parametri. Astfel au fost descrise atât forme adaptive, cât și dezadaptative ale perfecționismului, în funcție de modul concret în care interacționează scopurile și preocupările.
În cazul perfecționismului adaptativ, s-a arătat că acesta este adesea asociat cu un sentiment intens de plenitudine în ceea ce privește viața și că poate să aibă adesea și un rol de protecție împotriva diverselor probleme emoționale. În cazul perfecționismului patologic este vorba despre insatisfacția vieții și riscul crescut de suferință psihologică.
În cazul în care dorim să descriem emoțiile, sentimentele pe care le poate declanșa în noi, cuvântul „perfecționism“ poate avea înțelesuri multiple. Cel mai adesea este asociat cu eticheta de anxietate și cu des întâlnita convingere de a nu fi suficient de bun. Potrivit unui studiu publicat în revista de psihologie Psychological Bulletin, numărul persoanelor cu perfecționism a crescut semnificativ în cei aproape 30 de ani dintre 1989 și 2016.
În continuare să vedem câteva caracteristici ale perfecționismului dezadaptativ.

1. Standarde extrem de ridicate
Persoanele perfecționiste își stabilesc de multe ori obiective foarte înalte și uneori dificile pe termen scurt, acestea devenind adesea o sursă de frustrare și durere. Perfecționismul se referă la mai toate domeniile funcționării zilnice, deși sunt deosebit de frecvente în muncă și în mediul academic.
Aici avem de-a face cu „modele ideale“ de comportament/gândire, nerealiste, care scad naturalețea și adaugă o componentă forțată aproape tuturor activităților de zi cu zi.

2. Așteptări exagerat de mari
Perfecționiștii se așteaptă să existe o echivalență între rezultatele acțiunilor lor și investițiile pe care le fac, ignorând total în acest proces toate variabilele confuze care pot contribui la acestea.
Știm cu toții că din păcate lumea nu este întotdeauna corectă în modul în care distribuie recompensele și/sau pedepsele. La persoanele perfecționiste nu este surprinzător faptul că toate consecințele nefavorabile sunt interpretate ca un eșec inacceptabil, care subminează imaginea de sine. Unor persoane perfecționiste le este adesea dificil să lucreze într-un colectiv pentru că în acel cadru ei nu pot controla totul.

3. Exagerarea grijii față de a face greșeli
Perfecționiștii adesea urmăresc constant posibilitatea de a face o greșeală, ceea ce îi împiedică să se bucure pe deplin de preocupările cotidiene dar și de cele de la muncă sau școală. Știm că avem nevoie de un anumit grad de precauție pentru ca rezultatul unei acțiuni să fie optim, însă excesul duce la o verificare permanentă, care, în loc să producă o îmbunătățire obiectivă a produsului final, conduce la un consum de energie exagerat, la sacrificiul multor resurse cognitive și la o senzație neplăcută.

4. Exagerarea auto-judecății
De regulă, atunci când ne confruntăm cu o situație dificilă, încercăm să ne mobilizăm forțele cu ajutorul unor propoziții de genul: „Nu este atât de dificil pe cât pare…“, „Sunt sigur că totul funcționează…“ etc.
Cu toate acestea, perfecționiștii consideră aproape întotdeauna că este vorba despre o sarcină titanică, care necesită investiția masivă a tuturor energiilor lor. De aceea, atunci când scopul așteptat nu este atins, apare o disonanță între efort și rezultat. În schimb, după atingerea scopului, când ar fi de așteptat cel puțin un gest de felicitare, bucurie, apreciere, se ajunge doar la tăcerea mentală sau ușurarea temporară.

5. Exces de organizare și planificare
Perfecționismul poate fi văzut ca o percepție negativă a problemelor care apar în viața de zi cu zi, care sunt privite ca o amenințare pentru imaginea dorită pentru sine. Astfel apare o disociere între eul ideal și eul real, lucru perceput într-un mod absolut catastrofal. Iar pentru a evita o astfel de circumstanță, perfecționistul face în prealabil pregătiri temeinice – recurge deseori la excese de organizare și planificare.

Potrivit specialiștilor în domeniu, putem distinge trei subtipuri de perfecționism. Aceste categorii ne pot ajuta să ne identificăm și să ne înțelegem mai bine pe noi înșine și propriul perfecționism, astfel încât să ne putem proteja mai bine împotriva efectelor acestuia și să găsim soluții pentru depășirea lui.

Perfecționismul auto-orientat
Perfecționistul orientat către sine are așteptări exagerate de la el însuși, în cazul său „mai puțin“ este practic inacceptabil. Potrivit lui Emily Simonian, psihoterapeut de familie, „printre semnele perfecționismului auto-orientat se numără faptul că persoana în cauză este prea dură cu sine însuși, că adesea se simte epuizată sau are impresia unui eșec constant în strădania sa de a se ridica la nivelul propriilor așteptări“.
Acest sentiment poate fi foarte frustrant pentru că, chiar și atunci când facem tot ce putem, avem o permanentă teamă și niciodată nu simțim că facem suficient. Acest tip de perfecționism poate duce la o mare productivitate, dar de multe ori nu este suficient: perfecționiștii egocentrici nu sunt mulțumiți nici de acest lucru, în loc să își sărbătorească succesele, se uită unde au dat greș, unde nu au fost la nivelul propriilor așteptări și unde ar fi putut face mai bine.
Atunci când această trăsătură este legată de îngrijorare scăzută și, prin urmare, adaptativă, de obicei duce la performanțe extraordinare. Dar dacă persoana perfecționistă orientată către sine trece prin reacții emoționale puternic negative, dificile, acestea îl pot condamna să „sufere“ stări constante de disperare și autorealizare personală minimă, indiferent de realizări.
Întrebarea este cum facem față, există oare șanse de a atenua acest perfecționism egocentric? Sugestia psihologului este: „Dacă simți că ceva este prea mult, că este peste puterile tale de înțelegere, de acțiune, fă un pas înapoi și privește doar la un singur domeniu specific din viața ta în care ești în stare să ceri ajutorul și sprijinul altora. Totodată mai pot fi de folos grija față de sine, precum și un stil de viață echilibrat, care să includă socializarea și hobby-urile.“
O tehnică eficientă este și să practici recunoștința conștientă față de tine însuți. Poți folosi afirmații care să separe comportamentul tău de ceea ce ești. De exemplu, „dacă sunt total neîmpăcat, mă simt fericit că am sărit peste antrenamentul de astăzi, dar practic duc o viață sănătoasă, uneori chiar pot să-mi permit să mai lipsesc din când în când, este în regulă să mai sar peste câte un antrenament“.

Perfecționismul orientat spre ceilalți
Poate că nu i-am numit astfel, nu am auzit niciodată de ei, dar cu siguranță i-am întâlnit adesea atât la școală sau acasă, cât și la serviciu.
Persoanele care prezintă acest subtip de perfecționism impun altora cum ar trebui să acționeze, având pretenția ca ceilalți să atingă permanent niveluri de performanță exagerate, care devin copleșitoare și generatoare de stres copleșitor. Perfecționismul orientat spre ceilalți apare frecvent în tulburările de personalitate, de exemplu în narcisism sau tulburarea antisocială.
În caz că lipsește orice componentă anxioasă, deci când e vorba de versiunea sa adaptativă, nuanța empatiei emoționale se adaugă relațiilor cu ceilalți, din care rezultă bune abilități de conducere. Astfel, cu condiția menținerii unei structuri ierarhice clare, pare să fie benefică o anumită orizontalitate în comunicare.
Cum facem față acestei situații, care e soluția? În caz că așteptăm perfecțiunea de la ceilalți și acest lucru ne afectează cu adevărat relațiile, primul lucru este să devenim mai înțelegători cu ceilalți, practicarea empatiei este esențială. De exemplu, dacă suntem supărați, nervoși pe partenerul nostru, care niciodată nu se descalță la ușă, e util să analizăm motivele. Poate că după o zi lungă la serviciu este obosit și pur și simplu uită. Sau poate că nu este la fel ordonat ca noi. Toate acestea sunt în regulă.
Iar de îndată ce am înțeles motivul, practicați recunoștința și atenția. Faceți o listă cu lucrurile pentru care sunteți recunoscător pentru cei apropiați, poate să fie o listă cu doar câteva sau poate să fie o listă cu până la 99 de diverse lucruri. Folosind mindfulness, practicarea stării de prezență conștientă, putem să ne îmbunătățim relațiile umane, putem deveni mai mulțumiți dacă ne concentrăm asupra lucrurilor despre ceilalți care ne aduc bucurie, în loc ca tot timpul să avem de la ei așteptări mult prea mari.

Perfecționismul prescris social
Perfecționismul prescris social se manifestă atunci când credem că ceilalți au așteptări extrem de înalte de la noi. Acest tip de perfecționism este strâns legat de anxietatea interpersonală, de asertivitatea scăzută, precum și de o puternică teamă de abandon sau respingere. Perfecționismul prescris social apare frecvent în cazul unor tulburările de personalitate, în special în cel dependent.
În cazul în care ne întrebăm în mod constant ce cred ceilalți despre noi și ne temem de respingerea lor sau credem că ceilalți se așteaptă de la noi să ne comportăm într-un fel sau altul, am putea face parte din „familia“ celor caracterizați de perfecționismul prescris social.
Potrivit psihologului Emily Simonian, „este important de reținut că este perfect normal să ne pese de ceea ce cred alții despre noi. Perfecționismul este atunci când acordăm o atenție extremă opiniilor și aprobării celorlalți. Semnele perfecționismului prescris social se bazează adesea pe aparențe, de exemplu controlul intens al unei persoane asupra aspectului său, a manierelor sale, atenția constantă la cât de atrăgătoare și de inteligentă li se pare. Acesta poate fi atât de puternic încât îi afectează încrederea în sine și stima de sine“. Cu alte cuvinte, imaginea de sine a celor cu perfecționismul prescris social provine din opiniile celorlalți. Ei practic sunt convinși că valoarea lor este egală cu cea apreciată de ceilalți.
Întrebarea este ce-i de făcut, cum putem scăpa de acest inconvenient, cum ne putem lupta cu perfecționismul prescris social? În primul rând ar fi benefic să nu mai lăsăm aceste voci să se amplifice în noi și să ne consolidăm vocea interioară pozitivă. Iar pentru acest lucru, putem face o listă cu punctele noastre forte, calitățile pozitive, resursele noastre și lucrurile de care suntem mândri la noi înșine. Dacă acest lucru este prea dificil, putem la început să facem o listă dintr-o perspectivă neutră.
Totodată este important să înțelegem că îngrijorările noastre sunt nefondate. „Avem vreo dovadă că ceilalți ne judecă, crezând că nu suntem suficient de buni? De cele mai multe ori, aceste presupuneri nu au nicio bază reală“, afirmă Simonian.

Vestea bună este că nu trebuie să rămânem perfecționiști pentru totdeauna. Indiferent tipul de persoană, perfecționismul poate fi depășit, dar este nevoie de răbdare și perseverență. Schimbarea, recuperarea din perfecționism nu va fi bruscă, ci, folosind tehnica pașilor mărunți, e nevoie de multă practică, mult exercițiu, concentrând pe obiective mici, imediate, stabilind întotdeauna obiective realizabile, fără a încerca schimbarea imaginii de ansamblu.