Se spune că prietenul este alături de tine la bine și la greu, se întristează când te vede că suferi și se bucură de fericirea ta. Și mai e o vorbă: prietenul adevărat la nevoie se cunoaște. Cu siguranță este foarte bine dacă în cazul unui necaz prietenul este alături de tine, când simți că nu ești singur și te poți baza pe cineva care nu te abandonează în clipele grele.


Să vedem acum cum stă treaba cu atitudinea prietenului în caz că-ți merge bine, că ești fericit, că ai succes. Chiar dacă nu ți-e ușor să recunoști, s-ar putea ca în acest caz unii prieteni să nu fie cu adevărat fericiți împreună cu tine. Din păcate, invidia este atotprezentă.
Putem fi invidioși uneori pe succesul prietenilor și al unor membri ai familiei. Dar este oare un lucru absolut normal să nu fim niciodată fericiți pentru alții? Evident că nu este.
De ce unii oameni nu pot fi niciodată fericiți de fericirea altuia?
S-ar putea să fi observat o neliniște care te cuprinde atunci când cineva din familia ta sau din cercul de prieteni vine cu vești bune. Cu siguranță că, mai târziu, te poți întreba oare de ce te-ai simțit așa.
Potrivit psihologului Miriam Kirmayer, expert în relații de prietenie „Chiar dacă s-ar putea să-ți fie rușine de sentimentele astea pe moment, e normal să ai stări conflictuale după ce auzi veștile bune ale prietenului. E normal să simți atât bucurie, cât și invidie sau îngrijorare în legătură cu viitorul tău sau visele tale“.
Ei bine, uneori este posibil să te simțiți ciudat, inadecvat și chiar să te compari cu altcineva, iar acest lucru se trage de la faptul că nu reușești niciodată cu adevărat să te bucuri de bucuria altora. Poți numi asta invidie, sau cum dorești, important este să înțelegi motivele reale ale acestui sentiment. Iată câteva dintre ele.

1. Invidia „patologică“
Deși invidia nu este neapărat patologică, poate fi simptomul unei tulburări de personalitate. Uneori, poate fi vorba doar de sentimente de invidie separate de orice alt simptom.
Cu toate acestea, invidia poate apărea ca fiind ostilă atunci când te afli în prezența unui prieten sau a unui membru al familiei care are vești bune de împărtășit. În timp ce o cantitate de invidie cu măsură ne poate impulsiona să ne îmbunătățim viața ca instinct de supraviețuire, o cantitate mare de invidie poate face contrariul. Acesta poate fi unul dintre motivele pentru care nu reușești să te bucuri niciodată de bucuria altora.

2. Stima de sine scăzută
Dacă nu sunt un om fericit, împăcat, și nu mă pot bucura de propria mea viață, e puțin probabil că mă voi putea bucura cu adevărat de ceea ce au primit alții de la viață. Unii oameni au o problemă în a fi fericiți pentru alții pentru că nu sunt fericiți în legătură cu propria viață. Stima de sine scăzută ne poate face să ne comparăm permanent cu alți oameni și ne considerăm în mod constant inadecvați, frustrați. Chiar și depresia vine deseori însoțită de o stimă de sine scăzută, prin urmare nu te poți bucura niciodată pentru ceilalți.

3. Egoismul
Dacă ești o persoană egoistă, s-ar putea să nu fii interesat prea mult de fericirea altora. Dacă nu este vorba despre tine, atunci s-ar putea chiar să nu-ți pese. Atunci când ești o persoană egoistă, te vei agăța de multe lucruri încercând să găsești împlinirea în viață, când, de fapt, pierzi fericirea împărtășită cu cei pe care îi iubești.
Însă vestea bună este că dacă investești energie și timp, și ești suficient de motivat, poți învăța să fii mai altruist și să îți feliciți prietenii și familia atunci când realizează lucruri importante, bune pentru ei.

4. Tulburările narcisiste
La fel ca în cazul egoismului, și când suferi de tulburare narcisistă îți este imposibil să te bucuri vreodată pentru ceilalți. Pe când egoismul este doar o trăsătură a narcisismului, în cazul tulburării de personalitate narcisistă, există multe trăsături care te împiedică să fii cu adevărat fericit pentru cei dragi, alături de cei dragi.
Egocentrismul, demonstrarea propriei măreții și infailibilități precum și multe alte trăsături toxice te vor face să aduci în mod constant lumina reflectoarelor asupra ta. Iar atâta timp cât vei face aceste lucruri, nu vei fi niciodată cu adevărat fericit pentru altcineva, nu te vei bucura sincer pentru bucuria altuia.

5. Resentimentele
Poate că nu te bucuri niciodată pentru ceilalți pentru că te lupți cu resentimente. E posibil ca să ai resentimente pentru realizările lor doar pentru că tu ai pierdut o grămadă de timp din viața ta fără să realizezi ceva. Este incredibil de greu să sărbătorești succesul altora atunci când îți amintești de toate șansele pe care tu le-ai „pierdut“. Dacă nu ești fericit cu tine însuți, nu poți fi fericit nici cu ceilalți, pentru ceilalți.

6. Blocajul
Se întâmplă ca uneori să ajungem a fi blocați într-un ciclu negativ, ceea ce poate însemna pur și simplu că nu putem vedea partea plină a paharului, partea pozitivă a majorității lucrurilor din viață. Gândirea negativă poate deveni mentalitatea noastră implicită.
În astfel de situații nu numai că este dificil să te simți fericit pentru tine, ba din contră: te simți deosebit de abătut, nefericit, și este aproape imposibil să fii fericit pentru prieteni sau familie. Nimeni și nimic din exterior nu va putea să te motiveze să ieși din această stare, acest blocaj, ci e nevoie de motivația intrinsecă. Doar tu singur poți ieși din acest impas și ești singurul capabil care poate schimba acest proces de gândire.

7. Intimidarea
Uneori, succesul unei persoane ne poate face să ne simțim intimidați. Această intimidare poate face ca oamenilor să le fie foarte greu să se bucure pentru alții și să împărtășească bucuria anumitor evenimente.
Dacă ești intimidat, îți este teamă că nu poți realiza aceste lucruri pentru tine însuți. Ele pot părea deosebit de dificile sau pot avea un preț atât de ridicat, încât momentan nu ești pregătit să îl plătești. Astfel, în loc să fii fericit, devii șocat și te simți mic și neînsemnat.

Potrivit psihologului Miriam Kirmayer, sărbătorirea succesului unui prieten sau membru al familiei ne cere să ne asumăm sentimente de vulnerabilitate. „Dacă avem grijă de noi – inclusiv de nevoia noastră de confort, validare și încurajare – ne vom permite să ne putem bucura mai mult de succesul prietenilor noștri“. A fi capabil să-ți asumi că ești vulnerabil este o componentă esențială a prieteniilor sănătoase, deși poate părea riscant să lași garda jos și să spui cum te simți.
Și acum vine momentul adevărului, al sincerității.
Te simți cu adevărat fericit pentru ceilalți atunci când ei reușesc? Dacă da, atunci este minunat. Nu ți-ai dori oare ca și alții să sărbătorească, să împărtășească bucuria realizărilor tale? Iată un motiv pentru care chiar ar merita să sărbătorim și noi lucrurile bune de care se bucură.
E atât de simplu. Pentru a fi oameni buni, ar fi bine ca noi să fim drăguți și generoși și să înțelegem că fericirea celorlalți este acolo unde sălășluiește adevărata fericire și pentru noi.
În cazul în care te simți oarecum gelos sau invidios, gândește-te la ceea ce ți-ai dori să simți atunci când reușești. Îți dorești sprijin din partea prietenilor tăi? Nu ți-ar plăcea să sărbătorești alături de cei dragi?

Cu toate că în ultimul timp metodele de recrutare s-au schimbat, online-ul devenind locul de desfășurare al unei părți sau al întregului proces, interviul de angajare față în față cu recrutorul rămâne în continuare pasul decisiv în procesul de obținere a jobului. Iar pentru a face o impresie bună și a crește șansele de a fi angajat este imperios necesar să te informezi, să verifici angajatorul. Datele obținute din cercetarea companiei te va ajuta atât să-ți pregătești unele răspunsuri la posibilele întrebări din timpul interviului, cât și să fii capabil să adresezi și tu câteva întrebări legate de companie. Pentru acest lucru e bine să intri pe site-ul companiei, să te documentezi în legătură cu istoricul ei, să faci comparație cu alte companii din același domeniu, poți chiar intra pe forumurile angajaților pentru a afla unele detalii din interiorul companiei. Totodată, e foarte util să analizezi la rece jobul pentru care aplici. Un alt aspect important ar fi să exersezi interviul acasă cu un prieten sau cu un membru al familiei și încearcă să pară cât mai real. Pentru diminuarea stresului ar fi bine să-ți faci o listă cu întrebările standard, care sunt folosite în general cu ocazia interviurilor pentru angajare și chiar pregătește-ți răspunsurile la ele.


În lumea de astăzi, citirea CV-ului unui candidat și adresarea câtorva întrebări nu mai sunt suficiente pentru a găsi angajatul perfect. De aceea, angajatorii recurg la unele trucuri care, de obicei, sunt atât de simple încât candidatul nici măcar nu observă și deja a dat greș.
Iată câteva exemple de astfel de trucuri bine țintite, atunci când, la început sau mai spre final, se întâlnește față în față cu angajatorul:

1. În mod deliberat te fac să aștepți.
Probabil cu toții ne-am confruntat cu situația destul de neplăcută în care am fost chemați la un interviu la ora 9 dimineața, dar când ajungem acolo la timp, facem eforturi uneori foarte mari să nu întârziem, intervievatorul este ocupat cu alte sarcini și ne cere să așteptăm 15 minute. Apoi încă 10. Și încă 15.
Acest truc este folosit pentru a testa stabilitatea emoțională în situații stresante, toleranța la frustrarea a candidatului și, de asemenea, pentru a vedea cât de disperat este cineva pentru a primi jobul.

2. Testul ceștii de cafea.
Acest test devine din ce în ce mai popular printre angajatori. La începutul interviului, șeful îl invită pe candidat în bucătărie și îi oferă o ceașcă de cafea. După interviu, angajatorul urmărește ce face candidatul cu ceașca: întreabă unde să o pună, o duce înapoi în bucătărie sau pur și simplu o lasă pe birou.
Trent Innes, inventatorul acestei metode, susține că acest truc dezvăluie multe despre personalitatea și manierele candidatului la locul de muncă, mult mai mult decât răspunsurile date în timpul interviului. Acest test arată cât de repede s-ar putea integra candidatul în echipă. În astfel de cazuri, cea mai bună alegere este să ducă ceașca în bucătărie și să o spele după interviu.

3. Intervievatorul începe brusc să se comporte ciudat.
Un alt truc este atunci când intervievatorul începe brusc să se comporte ciudat. Acesta îl poate ignora pe candidat, poate vorbi la telefon sau să răspundă la e-mailuri, să discute pe messenger sau chiar să părăsească încăperea în toiul interviului.
În astfel de cazuri, se testează capacitatea candidatul de a atrage din nou atenția intervievatorului sau cum reușește să se descurce în situația respectivă. Una dintre cele mai bune modalități de a face acest lucru este de a cere intervievatorului să reprogrameze interviul pentru o altă zi, când este mai convenabil, când este mai liber și mai prezent.

4. Intervievatorul începe brusc să țipe.
În unele situații, din fericire nu prea des întâlnite, angajatorul începe să ridice vocea, țipă, ba chiar ajunge să folosească cuvinte jignitoare. Aceasta este o altă modalitate de „imita“ o situație stresantă reală, pe care cel care intervievează candidatul o poate folosi pentru a afla cât de bine tolerează candidatul situațiile stresante. Deci este tot o modalitate de testare a toleranței la frustrare, la stres. Experții recomandă să vă păstrați calmul și să răspundeți la întrebări cât mai calm, cât mai la obiect posibil.

5. Angajatorul își scapă pixul.
Un alt test care poate ajuta un angajator să găsească candidați bine intenționați și sensibili este atunci când el își scapă pixul pe podea și urmărește reacția candidatului. Dacă acesta se apleacă instinctiv pentru a ridica stiloul, are mai multe șanse să obțină postul. Dacă, pe de altă parte, așteaptă ca șeful să îl ridice, este puțin probabil să fie primească jobul.

6. Candidatul este prezentat întregii echipe.
Uneori angajatorul îi poate oferi candidatului posibilitatea ca după interviu să se întâlnească cu potențiali viitori colegi. Acest lucru poate avea loc la birou sau după serviciu. Deși așa pare, acesta nu este un gest de politețe, ci un test pentru a afla ce cred colegii despre candidat.

Desigur că mai există multe alte trucuri folosite de angajatori, dar dacă ne antrenăm, cel puțin mental, cu acestea de sus, nu vom fi luați prin surprindere nici de altele...

„Cine poate ascunde de femeie averea sa sau un secret?“ (Miguel de Cervantes)


Ascunderea, păstrarea unui secret este o sarcină foarte dificilă, ea te supune unei presiuni constante, în plus necesită și o muncă asiduă. În permanență trebuie să ai grijă ce spui. Iar acest lucru implică evitare și vigilență. Toate aceste precauții sunt extrem de obositoare, consumatoare de energie și te pot afecta.
Păstrarea unui mare secret, mai ales pe termen lung, te supune la o mare presiune mentală și fizică: nici nu e de mirare că la un moment dat vrem să scapi de el.
După cum spune psihologul Art Markman, păstrarea unui secret este o povară mentală grea, deoarece informațiile reținute necesită o atenție constantă. Atunci când comunicați, trebuie să țineți cont de ceea ce știu interlocutorii dvs. despre aceasta și dacă ar trebui, ar fi bine să știe ceva.
Astfel, după cum subliniază studiul efectuat de Universitatea din Utah, conversațiile de zi cu zi își pierd savoarea, plăcerea, și devin mult mai puțin relaxate decât ar putea fi. În cazul unui secret cu care interlocutorul nu are nicio legătură, e posibil să se uite temporar de el, evitându-se astfel sentimentele negative.
Din studiile lui Markman reiese și faptul că este deosebit de dificil să păstrezi un secret care ar putea fi o veste proastă pentru ceilalți. Acest lucru se datorează aceleiași tensiuni sociale pe care o simți atunci când ai chef să spui o glumă bună sau să postezi ceva pe Facebook.
Potrivit unor studii, doar faptul că ne gândim la un secret ne face să ne simțim neautentici și ne va afecta în mod cert starea psihologică, starea noastră de bine. Totodată, secretul la care ne gândim în mod constant ne poate izola de ceilalți și ne poate duce să ne simțim extrem de singuri și neajutorați.
Un studiu realizat pe un eșantion reprezentativ de 5000 de persoane a arătat că cele mai comune secrete fac referire la dorințe, probleme legate de sex și relații, violarea încrederii celorlalți etc.
În cartea Secretele de familie, Serge Tisseron explică într-un mod foarte clar modul în care secretele de familie pot afecta chiar și mai multe generații. În același timp, ne arată și felul în care să procedăm pentru a evita ca acestea să apese pe umerii, viețile copiilor noștri.
„Atâta timp cât vor exista traume, vor fi și Secrete, deoarece cu cât durerea asociată unei situații e mai mare, cu atât va fi mai greu de găsit un interlocutor care să vrea să asculte, cu riscul ca durerea să provoace un clivaj durabil al personalității. Însă mai există un motiv pentru care Secretele au zile frumoase înaintea lor: dorința de a vorbi despre ele intră în conflict cu iluzia că păstrarea Secretului ne permite să ne controlăm mai bine mediul, imaginea, ba chiar trecutul nostru sau pe cel al familiei noastre. Tendința de a păstra un secret se naște din dorința de control…“
Păstrarea unui mare secret poate duce la probleme psihologice. Te poți simți vinovat, anxios, stresat, deprimat și poți simți că relațiile tale umane nu mai sunt în regulă. Potrivit neuropsihologului Dr. Sanam Hafeez, sentimentele negative care apar pot fi atribuite hormonului stresului – cortizolul – care este produs atunci când există o presiune care îi apasă pe oameni cauzată tocmai datorită strădaniei lor de a păstra un secret. Deci și corpul reacționează atunci când dorim să păstram un secret.
Potrivit unor studii realizate la Institutului Național de Sănătate din SUA, stresul intern poate duce la tulburări de somn, crescând indirect riscul de diabet, aritmie și atac de cord. Și ceea ce probabil nimeni nu ar crede, păstrarea unui secret pentru o perioadă lungă de timp poate crește și riscul de a dezvolta incontinență. Cortizolul poate provoca dureri de spate, oboseală și chiar o pierdere a libidoului. Simptomatologia fizică a stresului constant mai cuprinde și dureri frecvente de stomac precum și reflux gastric.
Ar fi bine să luăm în serios această chestiune legată de păstrarea secretelor, căci cu cât te gândești mai mult la acest lucru, cu atât mai intense sunt efectele negative pe care le poate avea asupra corpului și sufletului tău. Hafeez spune că este important să vorbești despre conflictul interior cu cineva, cu un prieten sau chiar cu un psihoterapeut. O simplă conversație cu cineva poate să te facă să obții o altă perspectivă asupra secretului și poate chiar determina să ajungi la o modalitate mult mai sănătoasă de a privi lucrurile.

În decursul anilor m-am obișnuit cu faptul că în calitatea de psihoterapeut unii din clienții – pe care îi ascult mărturisindu-și dificultățile cu care se confruntă atât în viața lor afectivă, cât și profesională – încep mai întâi să vorbească despre ei înșiși, de problemele, durerile, dar și de speranțele lor, apoi, cât se poate de firesc, se apucă să descrie câte o persoană sau mai multe din anturajul lor (partenerul de viață, o rudă mai apropiată sau mai îndepărtată, un coleg, poate un prieten), care zilnic le creează probleme destul de istovitoare, aducându-i adesea la capătul puterilor și al răbdării. Adesea ne face să bănuim că această persoană despre care clientul nostru ne-a vorbit ar putea fi o personalitate dificilă. Și deseori ne gândim și că foarte probabil că și aceasta ar avea cam tot atâta nevoie de sprijinul, consilierea noastră ca și clientul nostru…


Tot din practica mea terapeutică îmi aduc aminte că în timp ce consiliam un grup de elevi de clasa a opta, i-am rugat să reflecteze asupra a ceea ce ar dori să îmbunătățească în viața lor. Trei fete mi-au spus că ar dori foarte mult să se descurce mai bine la fizică, ele mi-au mărturisit că au avut un profesor de fizică foarte exigent și pisălog.
Un alt elev a spus că și-ar fi dorit să nu fie furios pe profa de română, care, din câte își dă el seama, îl urăște. Adesea chiar îi spune că ar prefera să se îmbolnăvească în loc să vină în la clasa în care învață el. Drept răspuns, acest elev e pus pe glume proaste și creează probleme la fiecare oră de română.
Pentru mine era foarte clar că acești profesori, poate și elevi, sunt personalități dificile.
Acestea sunt cazuri nefericite, căci atunci când profesorii își vorbesc de rău elevii lor, ei perturbă procesul de învățare.
Și pentru că nu le putem schimba comportamentul, întrebarea este cum să ne purtăm, cum să ne descurcăm cu profesorii dificili, iar în general cu persoane dificile? Cu siguranță că noi toți am întâlnit, întâlnim și cu siguranță vom întâlni oameni dificili în viața voastră. Există oare ceva în comportamentul dvs. care contribuie la interacțiunile dificile? Ce puteți schimba pentru a vă descurca cât mai bine cu astfel de persoane atunci când acestea nu pot fi evitate?“
În continuare iată câteva „sfaturi“ de care să țineți cont atunci când interacționați cu persoane care vă displac sau cu cei care vă displac. În timp ce discutam despre aceste idei, am recunoscut că ele sunt aplicabile la modul în care ne comportăm unii cu alții în societatea noastră în general.

1. Apelați la gânduri de bunătate iubitoare
Rămânând la exemplul de mai sus, le-am explicat elevilor că primul meu sfat implică o sugestie contraintuitivă: să „apeleze“ la gânduri de bunătate iubitoare în cazul profesorilor dificili. Cu alte cuvinte, să aibă gânduri bune despre profesorii lor, inclusiv să le dorească să trăiască în sănătate, fericire, liniște și calm.
Atunci când ne impunem să avem astfel de gânduri de bunătate iubitoare, mai devreme sau mai târziu, va avea loc o îmbunătățire a relațiilor cu persoana care inițial nu ne-a plăcut, cum ar fi un coleg de clasă, un profesor, un membru al familiei sau un angajator. Această îmbunătățire poate avea loc pentru că noi ne-am schimbat atitudinea sau comportamentul în timpul interacțiunilor cu persoana respectivă. Iar, la rândul său, persoana antipatică poate sesiza o îmbunătățire atât a mesajelor verbale, cât și nonverbale ale noastre, ceea ce poate contribui și la schimbarea răspunsului pe care-l primim din partea ei.

2. Utilizați discursul interior pozitiv
S-ar putea ca în viața noastră de zi cu zi să dăm uneori peste persoane dezagreabile care par pur și simplu incorigibile. De exemplu, unii profesori s-ar putea să refuze să își schimbe metoda educațională, chiar și atunci când aceasta pare să fie ineficientă sau să îi supere pe unii dintre elevi. În astfel de situații, este important ca elevii continue să aibă încredere în sine și să își păstreze stima de sine, chiar și în fața unor intervenții mai degrabă distructive, negative din partea profesorilor lor.
Iar acest lucru poate fi realizat prin utilizarea unui discurs interior pozitiv. Adesea concentrându-se pe afirmații bine țintite de încurajare, oamenii pot contracara negativitatea pe care altfel ar putea să o absoarbă de la ceilalți.

3. Țineți cont de premonițiile care se autoîndeplinesc
Atunci când am amintit elevilor de această tactică referitoare la folosirea bunăvoinței iubitoare, unii elevi păreau neîncrezători. Atunci mi-am amintit de citatul producătorului de automobile Henry Ford, care spunea: „Indiferent dacă crezi că poți sau crezi că nu poți, ai dreptate.“
Pentru a demonstra cea de-a doua sugestie, am arătat elevilor cum afirmațiile lor le-ar putea afecta puterea brațelor. Am făcut o demonstrație cu unul dintre ei. După ce și-a întins brațul drept și s-a opus împingerii acestuia în jos, el a devenit vizibil mai slab când a spus „Sunt slab“, în timp ce a devenit mai puternic când a spus „Sunt puternic“.
Astfel, am subliniat faptul că elevii ar trebui să fie atenți la mesajele pe care și le adresează, care să îi conducă într-o direcție dezirabilă, inclusiv în relațiile cu profesorii dificili. De exemplu, un elev ar putea spune: „Mi-aș dori să mă descurc mai bine cu profesorul meu“.

4. Tratați-vă cu respect unii pe alții
În continuare am discutat despre faptul că, în timpul dezacordurilor, este important ca întotdeauna de spusele psihiatrului Ellen Cook Jacobsen: „Confruntarea duce la rezistență. “
Astfel, dacă profesorul simte că este confruntat, acest lucru cu siguranță îl va trece în defensivă. În mod similar, atunci când profesorii se „luptă“ cu elevii, cei din urmă tind să se închidă sau să se opună îmbunătățirii.
Dacă scopul este de a îmbunătăți o relație sau o situație, este important să ne tratăm reciproc cu respect și să dezvoltăm o dorință reală de a înțelege cealaltă persoană. De exemplu, poate că un profesor dificil trece printr-o criză existențială ori de sănătate și, sperăm că doar momentan, disponibilitatea lui emoțională este în scădere, practic nu mai e capabil să trateze cu răbdare elevii energici. Sau poate că un profesor a înțeles greșit intențiile unui elev, ceea ce a dus la apariția unor frecușuri între ei.

Cu siguranță că lumea s-ar schimba în bine dacă am folosi pe scară largă bunătatea iubitoare, discursul interior pozitiv, autoafirmarea, stabilirea intențiilor noastre prin discuții pozitive și, nu în ultimul rând, prin eforturi susținute de înțelegere și acceptare a celuilalt.

Modul de gestionare a granițelor care ne asigură integritatea și bunăstarea este de o importanță capitală pentru sănătatea noastră fizică și psihică. Pentru unele persoane faptul de a le face vizibile și a le proteja poate fi o adevărată provocare.


E foarte important ca în copilărie părinți sau îngrijitorii să desemneze și să protejeze limitele care asigură un mediu sigur pentru copilul mic, dar din păcate acest lucru nu este întotdeauna realizat pe deplin. Uneori, limitele, acele granițe invizibile pentru dezvoltarea nu numai fizică, ci și psihologică sănătoasă a copilului nu sunt trasate cum ar fi de dorit, provocând traume minore sau majore. Copiii sunt în totalitate lipsiți de apărare în fața influențelor dăunătoare ale celor care au grijă de ei, iar dacă acestea devin prea frecvente, pot să se obișnuiască cu ele, chiar să le considere normale.
În cazul în care nu ne putem exprima în mod liber emoțiile, dorințele, așteptările, nevoile noastre, în lipsa unui respect reciproc, s-ar putea să nu fim capabili să ne dăm seama singuri unde se află granița dintre nevoile și așteptările celorlalți și propria noastră integritate. Limitele noastre rămân invizibile pentru noi înșine, astfel încât mai târziu nu le putem face vizibile nici pentru ceilalți. Sunt extrem de puțini oameni care au abilitățile speciale necesare pentru a percepe cu exactitate și a respecta zonele care garantează bunăstarea fizică și spirituală a semenilor lor. Astfel că putem deveni extrem de ușor atât provocatorii, cât și victimele unei varietăți semnificative de încălcări ale granițelor personale.
În cazul în care o persoană nu este capabilă să își dea seama și să își apere propriile granițe persoanele care-i asigură propria integritate, poate deveni destul de firesc să își trăiască viața în funcție de nevoile și așteptările celorlalți. Cu toate acestea, este foarte posibil ca frustrările care decurg din lipsa satisfacerii propriilor nevoi și/sau cauzate de traumele minore sau majore suferite, să nu rămână în cele din urmă invizibile, ci e de așteptat ca ele să-și găsească o cale pentru a se „exprima“. S-ar putea ca aici să ne lovim de alte dificultăți, căci cadrele de referință personale pot fi problematice și în acest punct, deoarece nu este niciun fel de garanție că exprimarea se va face într-un mod sănătos și adaptabil.
Iar frustrarea acumulată duce adesea la probleme de relaționare (în copilărie atât cu părinții, cât și cu învățătorul/profesorul, fratele/sora, colegii de clasă, iar ca adulți s-ar putea să avem relații dificile cu partenerul/partenera de cuplu, copiii noștri, colegii de muncă sau prietenii), totodată și la simptome fizice și psihologice, la boli psihosomatice.
Cu toate acestea, o criză, o boală, o experiență sau un proces de dezvoltare personală, strădanii de autocunoaștere pot face lumină asupra acestor procese dăunătoare. În aceste situații putem conștientiza anumite aspecte ale vieții noastre, care ne pot afecta, pot deveni chiar și dureroase, deoarece unele experiențe pe care am ajuns să le considerăm parte firească a vieții noastre de zi cu zi pot căpăta valențe negative. Mai mult, este foarte probabil ca aceste experiențe negative să fie legate de persoane pe care le considerăm foarte importante pentru noi. Iar durerea resimțită încurajează, în mod firesc, distanțarea fizică și/sau emoțională de persoanele respective.
Această conștientizare ne face practic să ne reevaluăm relațiile și propria funcționare. Vom avea nevoie să ne recunoaștem rănile, durerile, ceea ce în mod firesc va genera emoții puternice și greu de gestionat. Iar dacă întâmpinăm probleme în exprimarea sentimentelor, atunci este foarte posibil ca tensiunea internă să crească. Vom continua să ne luptăm cu surplusul de energie, identificat acum în mod clar ca fiind negativ. Întrebare este: putem oare să ne exprimăm trăirile interioare (durerea, furia, tristețea, dezamăgirea) în fața celor care au avut un rol în crearea lor? Dacă acest lucru nu este posibil, poate fi exprimat în alte relații? Cum poate supraviețui vechea relație atunci când au ieșit la iveală anumiți factori nocivi?

Iată câteva sugestii care ajută la gestionare mai eficientă a granițelor personale – este important ca adesea să ne gândim la următoarele:
– Recunoaștem sentimentele noastre și ale celorlalți?
– Ne dăm seama de propriile nevoi și nevoile celorlalți?
– Cum ne exprimăm și ne afirmăm nevoile?
– Suntem capabili să acordăm suficientă atenție persoanelor care sunt importante pentru noi?
– Suntem conștienți de felul în care îi influențăm pe ceilalți?

Întrebările de mai sus își croiesc drum doar într-un mediu de acceptare și iubire. Dacă avem probleme în a percepe granițele integrității noastre fizice și emoționale, există posibilitatea unei îmbunătățiri și dezvoltări. Apelând la sprijinul profesional și emoțional potrivit, putem explora contextul dificultăților noastre, putem înțelege și procesa experiențele și traumele noastre interioare dureroase. De asemenea, putem fi îndrumați în ceea ce privește modul de a ne reprezenta granițele persoanele și de a ține cont de limitele persoanelor importante pentru noi.

Când ne-am zărit, aerul dintre noi
și-a aruncat dintr-o dată
imaginea copacilor, indiferenți și goi,
pe care-o lasă să-l străbată.
                    (Nichita Stănescu, Îmbrățișarea)


Iată cât de frumos definește îmbrățișarea realizatorul emisiunii Garantat 100%, Cătălin Ștefănescu: „Îmbrățișarea, în orice cultură și în orice cod se va fi petrecând, e un univers de semnificații. E ceva universal, care apropie ființele umane și transmite mesaje complexe, dincolo de puterea de expresie a cuvintelor. Imposibilitatea bruscă de a o practica aduce cu sine o prăpastie în lumea interioară a multora dintre noi. Sigur că există și ființe umane care se feresc de orice contact fizic cu semenii lor… Nu e nimic condamnabil aici, e dreptul fiecăruia la o stilistică proprie, la o modalitate de a stabili relații cu lumea și de a înțelege ce se întâmplă în jur.“
Îmbrățișarea este un act de comunicare foarte complexă, care poate transmite nenumărate mesaje cu grade diferite de intensitate. Îmbrățișarea presupune cea mai mare suprafață de contact fizic între două persoane. Prin îmbrățișare, corpurile a două ființe umane se apropie, iar această apropiere poate fi fie o formă de salut, fie o modalitate extinsă de comunicare nonverbală.
Referitor la practicarea și acceptarea unei îmbrățișări, care poate fi ceva foarte superficial, mecanic, dar la fel de bine poate ajunge chiar foarte departe, Cătălin Ștefănescu spune în Dilema Veche: „De pildă, îmbrățișarea din lumea latină e forțoasă, consistentă, amplă, un adevărat schimb de energii, o înlănțuire de corpuri care se ating fără menajamente. Punctul culminant al acesteia, pupatul pe ambii obraji, nu e tocmai o raritate. În anumite culturi din vastul spațiu oriental sau din cel nord-african, îmbrățișarea poate fi și mai viguroasă, iar pupatul pe obraji, repetat de trei ori, sau chiar pupatul pe gură fac parte din structura firească a întregului ansamblu gestual. Evident, lucrurile nu se petrec deloc la fel între femei și bărbați, granițele fiind trasate cu precizie extremă. În spațiul occidental, îmbrățișarea cu grade diferite de intensitate nu discriminează absolut deloc între sex.“
Îmbrățișarea este una dintre cele mai frumoase lucruri pe care ni le putem oferi. Putem chiar afirma că o îmbrățișare este practic o terapie în sine. Fiecare om are nevoie de dragoste, acceptare, apartenență, iar atunci când suntem îmbrățișați, nu ne mai simțim singuri, e cineva căruia îi pasă de noi, ne simțim în siguranță, iubiți, înțeleși, acceptați. Fiecare dată când primim câte o îmbrățișare, în interiorul nostru au loc o serie de procese dovedite științific.
Potrivit unui studiu publicat în Comprehensive Psychology, psihoterapeuta Virginia Satir a declarat: „Avem nevoie de 4 îmbrățișări pentru a supraviețui, de 8 pentru a ne menține și de 12 îmbrățișări pentru a crește“.
Atunci când suntem îmbrățișați, experimentăm schimbări fiziologice profunde care ne fac să ne simțim profund umani.
Iată câteva beneficii ale îmbrățișării:

1. Ne dă o stare de bine
Atunci când îmbrățișezi pe cineva, nivelul de serotonină (hormonul fericirii) începe să crească, ceea ce conduce la stimularea atitudinii pozitive și a stării de spirit, totodată contribuie la creșterea încrederii în sine. În cazul în care îmbrățișezi pe cineva, creierul produce mai multă serotonină și endorfine, ceea ce alungă tristețea și îți dă o stare de bine, de acceptare, de mulțumire.
2. Echilibrează sistemul nervos
Doar simpla îmbrățișare a cuiva conduce la echilibrarea sistemul nervos. Cu îmbrățișări, receptorii din dermă numiți corpusculi Pacinieni sunt activați automat, care sunt conectați la creierul nostru prin intermediul nervului vag. În practică, acest lucru înseamnă că simțim atunci când suntem atinși. Prin îmbrățișări pielea se excită și, în acest proces, efectele psihologice și fiziologice interconectate echilibrează sistemul nervos parasimpatic.
3. Relaxează corpul
Putem să spunem că îmbrățișarea este modalitatea cea mai bună de relaxare a mușchilor, deoarece prin îmbrățișare are loc detensionarea mușchilor. Ceea ce ne duce cu gândul că îmbrățișarea nu este niciodată de ajuns!
4. Reduce stresul
Îmbrățișarea este o modalitate instantanee, dar și foarte și eficientă de a reduce stresul, însă beneficiile îmbrățișării sunt adesea subestimate. Atunci când îmbrățișăm pe cineva, nivelul de cortizol (hormonul stresului) din corpul nostru scade semnificativ, permițându-ne să ne calmăm și să avem capul limpede și liniștit. Nu ezitați deci să vă îmbrățișați cât mai des partenerul, copiii, părinții, prietenii!
5. Încetinește ritmul cardiac
Una din beneficiile foarte utile ale îmbrățișării este faptul că încetinește bătăile inimii. Potrivit unui studiu de la Universitatea Chapel Hill din Carolina de Nord, s-a arătat că la subiecții care au primit îmbrățișări mai rar sau deloc din partea partenerul lor, ritmul cardiac a suferit modificări considerabile – pulsul a fost mai mare față de cei care au fost îmbrățișați mai des.

Avem nevoie de îmbrățișări, avem nevoie să ne luăm în brațe chiar dacă „nu ne vine să credem că o îmbrățișare e ceva atât de profund și de necesar, care ne lipsește. Unora ni se pare că e o slăbiciune. Nu ne dăm seama că acest fel de nevoie interioară, asemenea apei care trece peste orice obstacol, taie breșe în locuri neașteptate și erodează cele mai solide suprafețe lăuntrice, tăindu-și drum spre lumină, spre manifestare. Și țâșnește în locuri și în feluri profund surprinzătoare, pierzându-și cu totul sau camuflându-și perfect firul care poate conduce spre «izvor». Absența posibilității sau permisiunii de a ne îmbrățișa ne irită, ne alimentează diferitele feluri de vehemență și ne aruncă în melancolie deopotrivă. Simțim că ne lipsește ceva esențial, dar de cele mai multe ori refuzăm să-i acordăm acestui gest importanța reală pe care o ocupă în viețile noastre.“

Canabisul sau marijuana, sau, mai popular, „iarba“ este drogul cu cea mai mare răspândire.
Cei care susțin consumul de canabis în scop medical au raportat că acesta ar ameliora anxietatea, episoadele depresive, dar și durerea, și ar îmbunătăți somnul. Astfel că marijuana este administrată, de obicei, în aceste scopuri.


Cu toate acestea, conform unor statistici din SUA, unde există și așa numitul „card de marijuana medicală“, 3 din 10 adulți din SUA care consumă canabis dezvoltă dependență de droguri, iar 23% dezvoltă o dependență severă și simptome de sevraj. În plus, consumul de canabis a fost asociat cu tulburări psihotice și depresive, manie, sinucidere și tulburări cognitive.
Din păcate, tinerii sunt cei mai predispuși la a deveni dependenți de canabis, care poate avea efecte deosebit de negative. Persoanele care încep să consume marijuana înainte de vârsta de 18 ani au un risc de patru până la șapte ori mai mare să dezvolte o tulburare de consum de canabis decât adulții. Tulburarea consumului de marijuana devine dependență atunci când persoana nu poate opri consumul de droguri, chiar dacă acesta are consecințe devastatoare în ceea ce privește multe aspecte ale vieții sale.
Literatura de specialitate privind consumul de canabis abundă de exemple de cercetători care dezvoltă instrumente din ce în ce mai îmbunătățite și protocoale experimentale ce descoperă efecte din ce în ce mai subtile ale consumului frecvent de canabis. De exemplu, Nadia Solowij a documentat pentru prima dată dificultăți de învățare și de memorie la consumatorii de canabis pe termen lung. Apoi, după îmbunătățirea metodelor de cercetare, ea a reușit să măsoare declinul în privința învățării și memoriei la adolescenți, în urma unui consum săptămânal.
Concluzia logică la care se poate ajunge, având ca bază acest model, este că, probabil, nu există un prag dincolo de care canabisul începe să aibă un impact negativ. Mai degrabă, există un continuum de impact care începe cu orice cantitate cât de mică de consum. Să luăm un exemplu: în timp ce numărul receptorilor canabinoizi din creierul nostru începe să fie redus în cazul unui singur episod de consum de canabis, această reducere este destul de temporară. Dacă nu se repetă prea curând consumul, numărul de receptori canabinoizi revine rapid la normal. Aceasta este o veste bună, deoarece o sănătate mentală și emoțională satisfăcătoare depinde de un sistem canabinoidian endogen bine echilibrat, cu un număr normal de receptori canabinoizi. Dar atunci când consumul de canabis este repetat prea des, reducerea receptorilor devine cumulativă și poate ajunge la 20 până la 60 la sută în diferite zone ale creierului.
Noile cercetări privind corelarea dintre consumul de canabis și evenimentele psihosociale adverse subliniază, de asemenea, faptul că impactul canabisului pare să se afle pe un continuum, mai degrabă decât să aibă efect numai după atingerea unui anumit prag.
Psihiatrul și psihoterapeutul american Ryan Sultan a raportat recent o progresie treptată a evenimentelor psihosociale adverse în rândul non-consumatorilor de canabis, al consumatorilor non-dependenți și al consumatorilor care îndeplinesc criteriile pentru tulburarea de consum de canabis (CUD). Acest studiu transversal, realizat între 2015 și 2019 de către National Survey on Drug Use and Health, a fost realizat pe un eșantion reprezentativ la nivel național de adolescenți cu vârste cuprinse între 12 și 17 ani. Cei peste 68.000 de participanți s-au încadrat în trei grupuri: 87% au raportat că nu au consumat canabis în anul precedent, 10% au consumat, dar nu au îndeplinit criteriile DSM-5 pentru tulburarea de consum de canabis (CUD) și 2,5% au îndeplinit trei sau mai multe criterii DSM-5 pentru CUD. Cele trei grupuri au fost etichetate drept non-consumatori, consumatori de canabis fără tulburări (NDCU), numiți și consumatori moderați, și consumatori de canabis cu tulburări de consum.
Ryan Sultan a continuat cercetarea comparând prevalența unui set de nouă evenimente adverse suferite de fiecare dintre cele trei grupuri. Cele nouă evenimente adverse au inclus depresie majoră, ideație suicidară, gândire mai lentă, dificultăți de concentrare, absenteism școlar, note mai mici, arest, bătaie și agresivitate. Prevalența diverselor evenimente adverse pentru adolescenții cu CUD a variat de la 12,6% la 41,9%, în timp ce pentru consumatorii moderați de canabis această pondere a variat între 5% și 30,4%, iar în cazul non-consumatori era între 0,8% și 17,3%. În comparație cu non-consumatorii, consumatorii moderați de canabis au avut șanse de aproximativ două până la patru ori mai mari de a manifesta toate cele nouă evenimente adverse asociate psihosociale.
Totodată, trebuie să menționăm și faptul că acest studiu are o singură limitare majoră. Nu poate spune nimic despre faptul că canabisul ar fi cauzat prevalența mai mare a evenimentelor adverse. Poate că există factori subiacenți care conduc în mod independent atât la o prevalență crescută a consumului de canabis, cât și la o prevalență crescută a evenimentelor negative.
În ceea ce privește această limitare, trebuie totuși să menționăm și faptul că, chiar dacă relația dintre consumul de canabis și evenimentele negative este doar o asociere și nu o cauzalitate, consumul moderat de canabis poate fi totuși utilizat ca marker clinic pentru a identifica persoanele cu risc crescut de evenimente negative, fie că este din cauza canabisului sau nu. Și dacă ne raportăm doar la acest aspect, ne dăm seama că studiul lui Sultan oferă informații clinice valoroase.
Cunoaștem și faptul că și alte studii susțin posibilitatea rolului pe care îl are canabisul în producerea de consecințe adverse. Studiile pe animale constată în mod constant modificări structurale cauzate de THC în zonele creierului care servesc funcțiilor cognitive și emoționale legate de evenimentele adverse identificate de Sultan. În plus, să nu uităm nici faptul că debutul timpuriu al consumului de canabis este asociat cu o probabilitate mai mare de consecințe negative.
Totodată e posibil ca autorii studiului amintit să aibă dreptate referitor la faptul că criteriile utilizate de DSM-5 pot fi adecvate mai degrabă pentru diagnosticarea adulților cu consum problematic de canabis, decât pentru adolescenți. Acest lucru poate fi adevărat în special pentru că, după cum se știe, creierul adolescenților, aflat încă în plină dezvoltare, se confruntă cu unele potențiale efecte negative ale canabisului pe care adulții nu le experimentează.

Părinte „elicopter“ este o metaforă folosită atunci când dorim să descriem cât mai vizual părintele care pare să survoleze constant în preajma copilului, oferindu-i în mod permanent suport și sfaturi. Părintele elicopter supraveghează și protejează în mod excesiv copilul, anulându-i orice încercare de a se exprima liber și de a fi independent.


Părinții elicopter sunt cei care își controlează și își îndrumă în mod constant copiii, spunându-le în permanență cu cine să se joace, ce să facă cu o jucărie, cum să facă ordine după ce se joacă. Adesea ei sunt prea rigizi și au așteptări foarte mari de la copii, care reacționează în moduri diferite. Unii manifestă atitudini sfidătoare, alții frustrare, sau devin pur și simplu apatici.
Iată câteva atitudini tipice ale unui părinte-elicopter:
- Își menajează copilul în diferite situații și se străduiește să-i facă viața super-ușoară.
- Rezolvă probleme în locul copiilor, adesea îi face chiar și temele.
- Își ține copilul „în lesă“, nu-l lasă să facă nimic, de teamă să nu fie rănit.
- Adesea se comportă ca o servitoare personală pentru copil.
- Nu-i permit să greșească.

Iată câteva motive care conduc la manifestarea acestui tip de parenting:
1. Anxietatea unuia sau ambilor părinți îi pot împinge să preia mai mult control asupra vieții copilului lor, în încercarea de a-l proteja.
2. Teama de consecințe cumplite, catastrofale, care are oarecum legătură cu anxietatea lor. Părinții s-ar putea teme de o notă scăzută, de respingerea din partea colegilor de clasă etc. Totodată părinții se pot teme și de faptul că nu-și ajută îndeajuns copilul.
3. Supracompensare din partea părinților. Acei adulți care s-au simțit neglijați, ignorați sau neiubiți când erau copii, pot recurge adesea la supracompensare, oferindu-le propriilor copii mai mult decât au nevoie. Atenția și monitorizarea excesive sunt încercări de a remedia o deficiență pe care părinții au simțit-o pe propria lor piele, în propria lor copilărie.

Chiar dacă acționează cu bune intenții, supraprotejarea copilului poate fi în detrimentul dezvoltării lui. Acest comportament al părinților poate afecta independența și încrederea copilului, căci pentru a deveni o persoană independentă, încrezătoare în forțele proprii și a învăța să-și gestioneze emoțiile, orice copil trebuie să aibă diverse experiențe și să exploreze singur lumea, adică: fiecare are nevoie să treacă atât prin succese, cât și prin insuccese, eșecuri, din care să învețe. Deci este absolut normal ca cel mic să întâmpine dificultăți, iar rolul părintelui este ca uneori să-l ajute să găsească soluții, dar nu în mod permanent.
Evident că, deși are intenții bune, părintele-elicopter îi trimite copilului mesajul că lumea e rea, periculoasă, nesigură, iar copilul înțelege că nu poate face față și că nu este capabil să facă lucrurile singur, se nasc convingerile „Nu sunt suficient de bun“, „Nu mă descurc singur“, „Nu voi reuși singur“, „Depind de tine“ etc.
Să nu uităm că nevoia de autonomie și siguranță face parte din cele patru nevoi fundamentale psihologice ale omului. Autonomia înseamnă control, iar controlul înseamnă siguranță.
Întotdeauna e bine să avem în vedere că la orice vârstă fiecare copil este capabil să facă față anumitor sarcini, care sunt în puterea lui, să găsească soluții, să le rezolve. Dar, din păcate, adulții uită uneori acest aspect.
Pe lângă părintele-elicopter, în zilele noastre o altă metaforă pare să prindă contur: părintele „plug de zăpadă“. Este acel părinte superprotectiv care „curăță“ în fața copiilor, îndepărtând tot ce ar putea reprezenta un obstacol în viața lor, înainte de a se putea lovi de el.
Folosim această expresie pentru a descrie părinții (în special mamele) care elimină literalmente absolut toate obstacolele din calea copilului lor și duc supraprotecția la un nivel și mai înalt. Obiectivul acestora este ca pruncul lor să atingă cu orice preț obiectivul dorit, iar pentru realizarea acestui lucru, ele sunt capabile să înlăture toate dificultățile din fața copilului. Acum întrebarea este: ce anume îi determină pe acești părinți, în special pe mame, să aibă un asemenea comportament, stil parental, să aleagă acest drum pavat cu bune intenții, care însă pot face, fără să vrea, mult rău, copiilor lor?
Adesea părinții „plug de zăpadă“ fac temele în locul copilului. Atunci când performanța școlară a unui copil nu are nimic de-a face cu tema de acasă impecabilă cu care vine copilul la școală, profesorii își dau seama instantaneu că părintele nu numai că a corectat temele copilului, dar le-a făcut de fapt în locul lui. Iar în mod surprinzător acest „ajutor“ nu se referă doar în cazul copiilor din clasele primare, ci acest tip de exagerare este prezent chiar și în cazul unui mic „adult“ care își continua studiile universitare, când, de exemplu, mama „plug de zăpadă“ îi rostește în căști răspunsurile la subiectele din examen.
Adesea acești părinți „plug de zăpadă“ sunt inteligenți, foarte educați și sunt persoane care au succes profesional. Ei sunt conștienți că o educație bună este un punct forte în construirea unei cariere. De aceea, sunt dispuși să facă orice sacrificiu pentru a se asigura că copilul lor obține cele mai bune note și trece toate examenele. Dacă este necesar, sunt în stare să caute profesorul și să facă scandal, sau, în cazuri extreme, vor lua măsuri legale și vor folosi toate mijloacele pe care le au la dispoziție pentru a se asigura că rezultatele școlare ale copilului sunt impecabile.
Cu toate că intenția este lăudabilă, singurul lucru pe care părinții „plug de zăpadă“ nu îl iau în considerare este faptul că, „eliminând“ toate obstacolele din calea copilului lor, ei provoacă de fapt daune, cu consecințe foarte grave. Scopul dezvoltării unui copil este de a deveni independent, responsabil, capabil să suporte consecințele alegerilor sale. Prin înlăturarea tuturor obstacolelor, copilul nu învață cum să se lupte, să rezolve probleme, să ia decizii sau să experimenteze cele mai importante lucruri pentru dezvoltarea sa. Acești copii ratează exact o lecție de viață esențială și anume că pentru a rezolva o problemă e nevoie să te maturizezi, să crești, sau că prin perseverență și sârguință poți face multe lucruri, poți ajunge departe în viață.
De aceea, este absolut dăunător dacă copilul nu învață, nu își lărgește aria de cunoștințe pentru a se descurca în viață, ci doar pentru a le face pe plac părinților, care adesea au așteptări mult prea mari. Acești copii sunt îngroziți de ideea de a aduce acasă o notă proastă.
Părinții care își educă copiii în acest fel nu ar trebui să fie surprinși dacă, mai devreme sau mai târziu, copilul devine pasiv și nemotivat, dependent de părinți și indecis.
Să nu uităm că cei mici au nevoie de experiență și de conștientizarea faptului că lumea nu se sfârșește dacă lucrurile nu merg așa cum au fost planificate, că e posibil ca uneori chiar să piardă și că e normal să nu se descurce întotdeauna bine sau cum și-au propus. Orice eșec poate fi transformat într-un succes dacă învățăm lecțiile de viață pe care ni le oferă.
Iar pentru a face acest lucru, este nevoie de un părinte care are răbdare și încredere în copilul său, care îi permite acestuia uneori să și greșească, să o ia pe drumuri greșite.

Oricine încearcă să elimine toate obstacole din calea copilului său, care încearcă să-l protejeze de toate dezamăgirile și eșecurile nu face decât să crească un copil imatur care are toate șansele să devină mai târziu un adult nefericit.