Ridici o sprânceană / și parcă ți-e teamă / de ziua care vine.
Sub plapumă-i cald, / dar ceasul isteric trage de tine / și-atunci…
Cafeaua de dimineață / te-ajută să scapi de greață / și-ți crește moralul
Să poți suporta / încă o zi… carnavalul, / încă o zi… carnavalul



Cafeaua de dimineață face parte din ritualul meu de trezire. În fiecare zi îmi încep ziua cu o cafeluță cu mult lapte. Unele persoane preferă cafeaua simplă, alții o beau cu lapte sau cu frișcă. Mă folosesc zilnic de proprietățile cafelei de stimulare psihomotorie datorate prezenței cofeinei.
Studiile au arătat că este în regulă să consumăm maxim 400 mg de cofeină (în jur de patru sau cinci cești de cafea) pe zi. Și aici e valabil că cea ce este prea mult poate dăuna sănătății.
Efectele cofeinei încep să se simtă după câteva înghițituri de cafea după circa 15 minute, dar ele pot apărea și un picuț mai târziu, după o perioadă mai lungă, de până la 60 de minute, după care efectele ei pot continua timp de aproximativ trei până la cinci ore (în caz că aprindeți și o țigară, efectul cofeinei se poate diminua în timp). Cofeina este metabolizată în două molecule care continuă să stimuleze creierul: paraxantina și teobromina (care se găsesc și în ciocolată). Din cauza competiției cu o enzimă hepatică specifică, cofeina devine mai toxică atunci când este consumată în timp ce se iau și unele antidepresive sau medicamente pentru tratarea psoriazisului.
Potrivit unor studii, consumul de cafea în doze limitate au efecte benefice asupra sănătății. La fel ca și extractele din alte plante, cafeaua este un amestec de compuși biologic activi, astfel cafeaua produce multe beneficii pozitive pentru sistemul cardiovascular și pentru creier.
Datorită capacității sale de a stimula straturile musculare externe ale intestinelor, cofeina are și efecte pro-motilitate asupra sistemului gastrointestinal. Numeroase studii au identificat proprietățile antioxidante, antiinflamatorii și anticancerigene ale componentelor unei cești de cafea.
Un lucru interesant este și faptul că unele studii longitudinale de peste patruzeci de ani au confirmat faptul că incidența bolii Parkinson este redusă pe măsură ce crește doza, ajungând să scadă cu până la 85% în timp ce consumul de cafea crește până la cinci cești pe zi.
Numeroase studii pe animale au demonstrat efectele sale de prelungire a duratei de viață. Consumul zilnic de cofeină a fost, de asemenea, corelat în mod semnificativ cu reducerea mortalității și creșterea duratei de sănătate.
Totodată un studiu epidemiologic efectuat între 1990 și 2013 pe un eșantion reprezentativ de mai mult de o sută de mii de persoane, a raportat că a redus riscul de tumori cerebrale cu atât mai mult, cu cât dozajul a fost mai mare.
E important de reținut și faptul că potrivit unui un studiu recent efectuat pe trei mii de subiecți de vârstă mijlocie s-a descoperit că un consum mai mare de cafea a fost asociat cu o prevalență mai mică a infarcturilor cerebrale minore legate de accidentele vasculare cerebrale ischemice. Pacienți care au băut cea mai mare cantitate de cafea au prezentat cele mai bune performanțe la testele de funcții cognitive. Pe lângă acestea, consumul zilnic de cafea sporește sistemele antioxidante endogene ale creierului.
Cu toate că există numeroase beneficii ale consumului zilnic de cafea, utilizarea sa poate fi limitată de efectele secundare cardiovasculare ale cofeinei, mai cu seamă la persoanele mai în vârstă și pentru cele cu un sistem cardiovascular slăbit. În plus, dacă este consumată înainte de culcare ar putea întârzia chiar și adormirea.
Vestea bună este că pentru unele persoane există o alternativă la îndemână: o ceașcă de cafea decofeinizată (care, în ciuda numelui, nu este lipsită de cofeină). Numeroasele substanțe chimice din cafeaua decofeinizată care contribuie la gustul și aroma sa oferă, de asemenea, multe beneficii pentru sănătate, dincolo de acțiunile cofeinei.
De exemplu: acidul cafeic are proprietăți antioxidante și anticancerigene modeste, în funcție de doză. Acidul clorogenic este de asemenea un antioxidant și poate fi responsabil pentru presupusa capacitate a cafelei de a preveni diabetul zaharat de tip 2.
Acidul ferulic poate să scadă nivelul de glucoză din sânge și să reducă nivelul colesterolului și al trigliceridelor, iar aceste acțiuni pot sta la baza potențialelor beneficii cardiovasculare ale consumului de cafea, fie ea decafeinizată sau nu.
Consumul de cafea are numeroase beneficii pentru sănătate, iar acestea depășesc cu mult aspectele negative, evident e indicat ca fiecare persoană, mai ales cele ajunse la o anumită vârstă, să-și consulte medicul de familie în legătură cu consumul indicat de cafea. În general consumul regulat de cafea poate contribui la o viață mai lungă și mai sănătoasă.

Există o legendă veche și frumoasă despre un rabin pe care un elev l-a întrebat odată: „Înainte au existat oameni care au văzut fața lui Dumnezeu; de ce nu mai există și astăzi?“ La care rabinul a răspuns: „Pentru că astăzi nimeni nu se mai poate apleca atât de adânc.“ (Carl Gustav Jung: Amintiri, vise, reflecții)


Citatul de mai sus este din minunata carte autobiografică a lui Jung și se leagă de experiența mea din partea a II-a a turului ghidat de la Muzeul Satului din București la care am fost duminică în care am vizitat și ne-am delectat cu poveștile din zona Transilvaniei și Satul Nou.
Am rămas profund impresionată de Maramureș, zona etnografică deosebit de bogată în creații populare autentice și chiar mi-am propus ca în viitorul apropiat să vizitez această zonă colorată având o puternică încărcătură nu doar spirituală, ci și emoțională, căci de acolo se trage o persoană foarte dragă mie.
Porțile maramureșene sunt unele din cele mai importante creații populare din România.
Poarta este adesea asociată cu pătrunderea într-un spațiu de o însemnătate aparte, în casa omului sau în biserică, casa lui Dumnezeu. Ritualurile de trecere sunt simbolizate, în cazul a numeroaselor culturi, de intrarea printr-o poartă.
Poarta împarte, în mod simbolic, partea lumească de cea sacră, binele de răul, ba mai mult, chiar trecerea pe sub poartă fiind un simbol în sine. Oamenii credeau că atunci când bărbații se întorceau acasă, încărcați cu toate relele lumii, poarta îi purifica de boli și blesteme pentru a reveni curați alături de familiile lor.
Toate motivele sculptate, toate semnele de pe poartă aveau rolul de purificare, atunci când intrai pe poarta joasă, lăsai practic și toate fricile afară.
În Arta populară din nordul Transilvaniei, Tancred Bănățeanu numește atât de expresiv porțile maramureșene „adevărate arcuri triumfale ale fiecărei gospodării țărănești“.
Poarta maramureșeană este alcătuită din trei stâlpi solizi, ciopliți în patru fețe, uniți în partea de sus de „fruntar“, pe care se ridică acoperișul. Între stâlpi sunt cele două intrări: cea mică, pentru oameni, și cea mare, pentru animale, căruțe.
Stâlpii, și mai cu seamă cele două tăblii ale porților, sunt vast ornamentate, cu o mare varietate de motive decorative. Ornamentica porților maramureșene cuprinde toate tipurile de motive tradiționale, de la cele mai simple, geometrice, vegetale și până la cele mai complexe, care ilustrează simboluri ale universului spiritual și credințele despre lume ale priceputului meșter popular.
Cele mai des întâlnite simboluri întâlnite în decorul porților maramureșene sunt
simbolurile solare, cercurile, rozetele, spiralele, morișca, „roțile“, colacul sunt ilustrări ale astrului zilei, alături de care apare cocoșul, o pasăre solară, care anunță, prin cântecul său, biruința luminii asupra întunericului.
Un motiv care apare frecvent pe porțile din Maramureș este și funia împletită sau răsucită, fiind considerată simbolul infinitului, al coexistenței binelui și răului. De regulă funia este așezată în cadrul ornamentului pe verticală, semnificând atât legătura dintre spațiul terestru și cel celest, cât și aspirația spre înălțimi, spre cer.
Lângă aceste motive apar și dinții de lup, despre care credința populară crede că au rolul de a îndepărta de spațiul curții animalele sălbatice, farmecele și duhurile rele; precum și o serie de motive vegetale sub formă de flori, ramuri înfrunzite și nu în ultimul rând arborele vieții precum și prezența crucii. Adesea motivul arborelui este reprezentat printr-un copac trifurcat, cu vârful în formă de cruce.
Porțile maramureșene îmbină foarte frumos simbolurile credinței populare cu motive pur „estetice“, ajungând la un nivel ridicat al creativității și măiestriei populare.
Un simbol prezintă un conținut inconștient care își croiește drum spre conștiință. Jung asociază simbolul cu o înțelegere a dinamicii psihologice: „Înțelesul simbolului este nu acela de a fi un semn camuflant pentru ceva general cunoscut, ci o încercare de a explica analogic, ceva complet necunoscut și în devenire. Astfel, fantezia ne oferă sub forma unei analogii mai mult sau mai puțin potrivite ceea ce este în curs de devenire.“
După ce am examinat amănunțit intrarea în curte, nu avem cum să nu observăm că undeva lângă poartă se află o băncuță sau o bancă, pagina de facebook a vremurilor trecute…
Mai este un lucru care merită toată atenția noastră și este formulată tot de Jung: „Bineînțeles că în mintea mea se iscă tot mereu întrebarea ce raport există între simbolistica inconștientului și religia creștină sau alte religii. Nu numai că las o poartă deschisă mesajului creștin, ci consider că el își are locul în centrul omului occidental. E adevărat ca are nevoie de o perspectivă nouă, pentru a corespunde modificărilor seculare ale spiritului timpului; altfel se află pe undeva pe lângă timp, iar totalitatea omului pe undeva pe lângă el. Este ceea ce m-am străduit să înfățișez în scrierile mele.“
Biserica de lemn din Dragomirești este poate cea mai zveltă, frumoasă construcție din Muzeul Satului. Ea a fost adusă în București în 1936, fiind ridicată în Maramureș pe locul alteia, arsă de tătari în incursiunea lor de jaf din anul 1717.
Din depărtare atrage privirea silueta zveltă a turnului-clopotniță, înalt de aproximativ 27 m, care este un element de echilibru arhitectural, iar prin înălțimea lui ne face să ne simțim mai aproape de Cer.
Din punct de vedere artistic, se remarcă elementele decorative ale pridvorului deschis pe stâlpi ciopliți și uniți prin elegante arcade la partea superioară și o balustradă traforată, la partea inferioară.
Conform cultului creștin de rit oriental, biserica este împărțită în: pridvor, pronaos, naos, altar. Ținând cont de atribuirea simbolică a fiecărui spațiu, pronaosul care era rezervat femeilor, este numit „biserica femeilor“, naosul, locul bărbaților se numește „biserica bărbaților“, iar altarul este locul preotului. Pronaosul și naosul sunt surmontate de un plafon drept, iar naosul este acoperit cu o boltă semicilindrică din bârne. Pereții sunt pictați în interior de meșteri populari, care au respectat în altar și naos canoanele bisericești, dând frâu liber imaginației în pronaos, ceea ce reflectă credințele poporului legate de fericirea din rai și chinurile din iad. Ochiul atent poate observa aspecte din viața socială și politică a vremii. Iconostasul are bogată sculptură și frumos ornată cu icoane pe lemn.
În biserică se ajunge călcând pragul pridvorului deschis cu stâlpi ciopliți și o balustradă traforată. Aici te pregătești să intri cu capul aplecat în biserică, aici e trecerea despre care vorbeam și la porțile gospodăriilor, e locul în care lași partea lumească afară și intri cea sacră, lași lucrurile exterioare să pălească și intri în contact cu lumea interioară, profundă.
Din păcate pentru unii oameni e dificil să ajungă în aceea stare de contact profund cu sinele, cu Dumnezeu, pentru alții însă e indispensabil. Așa cum spune și Jung: „În fața evenimentelor interioare, celelalte amintiri pălesc – călătoriile, oamenii și lucrurile înconjurătoare. Amintirea faptelor exterioare ale vieții mele s-a estompat în cea mai mare parte sau a dispărut. Însă întâlnirile cu cealaltă realitate, coliziunea cu inconștientul, mi s-au întipărit în memorie și nu mai pot fi șterse. Acolo a fost întotdeauna abundență, a fost întotdeauna bogăție, și orice altceva a trecut pe un plan secundar.“

Duminică seara am continuat tot cu un eveniment drag sufletului meu. Care aducea oarecum aminte tot de „rutina“ din copilărie și adolescență. Aminteam că duminica era singura zi liberă, când de regulă ne duceam în excursii, ziua de luni era ziua concertelor simfonice care aveau loc la Teatrul Dramatic din Brașov. Era un prilej de bucurie.


După ce sâmbătă am fost într-o drumeție montană, duminică seara ne-am dus la un concert susținut de Camerata Regală la Atheneu. Din program a făcut parte și una din preferatele mele – Simfonia nr. 40 de Mozart. Mi-a plăcut concertul, m-a uns pe suflet muzica lui Mozart și al lui Mendelssohn-Bartholdy. Lume bună, elegantă, deși prea multe „înregistrări live“ cu telefonul mobil, filmări, poze, selfie-uri. Din păcate puțini mai sunt în stare să se poată concentra mai mult de câteva minute pe un lucru, iar majoritatea, în loc să se bucure de moment, îl captează cu telefonul, îl salvează în aparat și uită de el.
În lojă, lângă mine s-au așezat două cucoane aranjate și parfumate care au făcut poze, video în continuu. Cred că din 2 în 2 minute și-au scos telefonul să mai „surprindă“ câte ceva din atmosfera sălii, apoi se uitau cu emoții la reacțiile celor din jur și a celor de pe rețeaua de socializare.
Am observat toate astea doar în scurtele pauze în care am deschis ochii, căci în majoritatea timpului am stat cu ochii închiși. Am intrat practic într-o stare de transă naturală. Căci, după cum spune profesorul Ion Dafinoiu, oamenii intră în transă în mod spontan, destul de frecvent. Capacitatea de a trăi transe în viața de zi cu zi are un rol adaptativ extraordinar. Când citim o carte bună, vizionăm un film sau spectacol, lucrăm la ceva care ne pasionează, ascultăm o piesă muzicală care ne place, trăim deseori transe profunde. Din spectatori devenim actori, suntem absorbiți de muzică sau de acțiunea spectacolului, filmului sau cărții, uităm de corpul nostru, de trecerea timpului și, abia într-un târziu, constatăm că brațul sau piciorul, uitate într-o poziție incomodă, au amorțit.
Trebuie să recunosc că nu întâmplător am ales tocmai această simfonie de Mozart. În copilărie, pe la vârsta de 9-10 ani am început să am dureri de cap aproape insuportabile. Am fost la numeroși doctori, dar n-au găsit nimic în neregulă, spuneau că sunt perfect sănătoasă, deși durerea de cap mă copleșea, într-atât încât uneori se întâmpla să lipsesc de la școală din cauza ei. Stăteam în camera noastră, a copiilor, sigură și ascultam la nesfârșit, de pe un casetofon mono, Simfonia nr. 40 de Mozart. Durerea de cap, o durere fizică fără diagnostic medical, apărută ca din senin (credeam eu pe atunci), care m-a chinuit vreo 2 ani, parcă a fost luată cu mâna.
Cred că Franz Ruppert are dreptate când afirmă că „nu rareori se întâmplă ca simptoamele de boală fizică să fie expresia unei tulburări sufletești. Aceste simptoame de boală fizică pot dispărea numai când blocajele sufletești s-au dizolvat.“
Și mai cred că acest simptom avea legătură cu suferința părinților mei, cu existența unui mare secret de familie, care e posibil să fi ieșit la iveală… Din păcate această ipoteză nu mai am cum să o verific… e prea târziu…
„Doar într-o raportare plină de dragoste față de sine însuși, omul poate găsi ceea ce a sperat inițial de la părinții lui. Poate că, până la urmă, această atitudine va înmuia și inima părinților. Căci dragostea părinților pentru copiii lor există întotdeauna, trebuie doar eliberată din închisoarea traumelor.“ (Franz Ruppert)

Duminică dimineața, de data aceasta la București, am continuat să experimentăm sentimentul de apartenență, participând la un tur ghidat în Muzeul Satului. Am aflat foarte multe informații legate de viața la țară, specificul caselor țărănești din diferite zone ale României, dar, mai presus de orice, m-a impresionat strădania oamenilor simpli de a face parte dintr-o comunitate, spiritul întreprinzător al lor și empatia, concretizată de pildă prin amplasarea lângă poartă a unei „cutii“ pentru merinde, în care se puneau apă, mere, o bucată de pâine pentru cei veniți de pe alte plaiuri, pelerinii sau „sezonierii“ de atunci. Băncile din fața caselor era de fapt un mod de a se aduna rudele, vecinii și a socializa, la cum erau și clăcile, unde fetele se adunau și făceau ceva împreună, în timp ce mai aflau câte o bârfă, iar băieții le țineau de urât și le dădeau câte un „like“ sau „follow“.


Empatia înseamnă capacitatea atât de a simți emoțiile, cât și de a simți în același timp și ce simte celălalt. Empatia nu înseamnă milă, nu înseamnă să te doară sufletul exact cum îl doare pe celălalt, căci dacă simți doar ceea ce simte celălalt înseamnă că ai pierdut ceva din reglajul tău emoțional.
Și, potrivit psihologului Diana Vasile, poate cea mai important resursă și unul din cei mai importanți factori de protecție sunt oamenii importanți din viața noastră. Potrivit cercetărilor, cei încercați de viață au reușesc să-și mențină echilibrul mintal și sănătatea psihică dacă există cel puțin o persoană în jur care are încredere în ei, „care le dorește binele și se comportă adecvat cu ei, văzându-le și arătându-le capacitățile și potențialul și stimulându-le funcționarea bună a psihicului.“
În trecut, pe vreme de război, cotropiri, rată mare a mortalității atât infantile, cât și adulte etc., oamenii se confruntau adesea cu numeroase experiențe traumatice, fie ele singulare sau complexe, care, potrivit lui Ruppert, puteau fi încadrate într-una sau mai multe tipuri de traumă: de identitate, de iubire, sexuală și de a deveni agresor. Iar pentru a face față traumelor, a fost și este nevoie ca în apropierea copiilor să existe măcar o persoană (părinte, bunic sau mătușă/unchi) care să o iubească pentru ceea ce este, nu pentru ceea ce face, să îl sprijine în momentele dificile, să creadă în el și să îl ghideze. Cu siguranță că au existat așa numiții „tutori de reziliență“ cum spune Boris Cyrulnic în cartea sa celebră „Murmurul fantomelor“, care se găseau adesea în sânul familiei. Fiind vorba despre sisteme, familia, familia extinsă, comunitatea au avut și au și acum un rol important în funcționarea sănătoasă a membrilor ei. Rolul familiei este în primul rând unul economic, căci asigură resursele materiale atât de necesare funcționării ei. Pe lângă funcția sexual-reproductivă, familia mai are o funcție foarte importantă, și anume cea de socializare și cea de solidaritate. Scopul funcției de socializare este integrarea în societate a membrilor familiei, iar funcția de solidaritate presupune a asigura unitatea și stabilitatea familiei. Ea implică manifestarea sentimentelor de afecțiune, respect, apartenență la grupul familial, a încrederii membrilor unii în alții, a ajutorării și a susținerii reciproce etc.
În ceea ce privește familia extinsă, aceasta are un mare avantaj: fiind mai mulți membri, există o mai mare diversitate de modele comportamentale care pot fi urmate și adoptate de către copii. Totodată familia extinsă asigură puternice sentimente de apartenență și siguranță, care sunt esențiale dezvoltării copiilor. Într-o familie extinsă este mult mai ușor să se facă față sarcinilor gospodărești, crizelor familiale și să se îndeplinească funcțiile familiei. Iar în cazul comunității, acest sentiment de apartenență este extrapolat, el devine un puternic liant între membri ei.
Vecinii, colegii și prietenii, la fel ca membrii familiei, au un rol semnificativ în dezvoltarea sentimentului de siguranță și calm, precum și în imboldul de a ne stimula dezvoltarea, iar noi, sper, să facem la fel pentru dezvoltarea lor.
Să nu uităm că avem mare nevoie de oameni, comunitatea este foarte importantă pentru sănătatea noastră. E important să fim înconjurați de persoane care să ne considere buni, importanți, care să se bucure de prezența noastră, să ne protejeze, dar și să ne stimuleze și să ne genereze emoții bune.

„Un copil își dorește să aibă o apartenență. El percepe lumea prin ochii persoanelor de care depinde și pe care le iubește. De îndată ce vede că aceste persoane consideră un anumit lucru important și sacru, copilul îl acceptă cu toate consecințele lui. Atunci când în fața sistemului său se deschid noi căi, el alege de bună voie același drum, în virtutea iubirii pe care o resimte: Așa condus și dirijat cum e, copilul se poate încrede în ceea ce vede și în ceea ce recunoaște, fie și numai intuitiv.“ (Bert Hellinger)


La sfârșitul săptămânii trecute am avut o serie de experiențe care m-au conectat cu părinții mei, sora mea, bunicii mei, strămoșii mei. Au fost două zile cu sens profund. Fiind brașoveancă, aproape că nu exista duminică – pe atunci singura zi „liberă“ pe săptămână, în care nu trebuia să mă duc la grădiniță și mai târziu la școală – în care să nu facem câte o excursie cu familia, iar mai târziu, în adolescență și după, cu prietenii. Cutreieram dealurile și munții din împrejurime, ne odihneam și mâncam câte un sandvici la umbra unui copac, într-o poieniță, ne răcoream picioarele în câte un pârâu cu apa limpede și rece ca gheața. Câte și mai câte amintiri legate de perioada copilăriei…
Sâmbăta trecută am participat la un tur montan ghidat organizat de o agenție bucureșteană. Destinația finală fiind cabana Curmătura din Masivul Piatra Craiului, am pornit din București dis de dimineață, pe traseul Sinaia – Cheile Râșnoavei – Zărnești. Autocarul ne-a lăsat la o parcare din Zărnești, de acolo am pornit pe jos spre Fântâna lui Botorog (820 m alt.). Urmărind marcajul cu banda galbenă, după o urcare susținută de circa 2 ore prin pădure, am ajuns în Poiana Zănoaga, unde în sfârșit am făcut o pauză mai mare și am admirat vederea extraordinară asupra masivului Piatra Craiului. Am făcut poze, am mâncat un sandvici și câte un măr, apoi ne-am continuat drumul prin pădure. După circa o oră de mers domol, am ajuns la Cabana Curmătura, una dintre cele mai frumoase, accesibile și cunoscute cabane din Munții Carpați. Am poposit un timp mai îndelungat pentru a mânca câte o bucată din faimoasa plăcintă cu mere „à la curmătura“, dar și pentru a admira panorama cu adevărat spectaculoasă oferită de crestele zvelte, ascuțite, zimțate ale Pietrei Craiului. Chiar mi-am amintit de un versurile unui cântec drag: „Piatra Craiului, cea mai frumoasă piatră de pe Pământ…“. După ce ne-am răsfățat toate simțurile, am pornit iar la drum. La întoarcere am abordat un traseu diferit: am coborât într-o poieniță, iar după traversarea unui pârâu am intrat în pădure. Ajungând în Poiana Curmătura, am admirat din nou peisajul superb spre creasta Pietrei Craiului. Continuându-ne drumul din nou în pădure după circa o oră am ajuns la cunoscutele Prăpăstii ale Zărneștiului, care este de fapt un defileu impresionant, care șespuiește între pereții înalți de peste 200 de metri, oferind un spectaculos peisaj stâncos, dar pe alocuri plin de vegetație. Am ajuns veseli și obosiți la Fântâna lui Botorog, apoi în parcarea din Zărnești, iar de acolo după circa 3 ore, la București.
În această drumeție am avut mai multe revelații. În primul rând că Barbara Morgan avea dreptate când spunea: „Se pare că nu suntem în nici un fel diferiți de vreun aspect al lumii naturale. Suntem cu toții conectați inextricabil, atât unii cu alții, cât și cu lumea din jurul nostru… Generațiile actuale culeg roadele acțiunilor străbunilor lor.“
Mi-am mai dat seama, încă o data, de puterea vindecătoare a sentimentului de apartenență, în cazul de față la grupul de oameni alături de care am făcut această excursie într-o zi minunată de primăvară. În grup pare totul mai simplu, mai firesc, mai haios, mai bun. Iar apartenența se naște din atașamentul emoțional. Franz Ruppert, bazându-se pe teorema atașamentului al lui John Bowlby, punctează foarte bine când afirmă: „Fără sentimente nu putem să ne apropiem de ceilalți. Iar semenii noștri rămân indiferenți față de noi. Prin atașamentul său față de mamă, copilul dezvoltă această premisă fundamentală, aceea de a crește în comunități mai mari. Prin atașamentul său față de tata, el își primește, în majoritatea societăților, locul recunoscut și repartizat într-un context înrudit. Și, în funcție de modul în care este integrată propria familie într-o comunitate mai mare, copilul își găsește locul acolo.“
Totodată e important să înțelegem că întreaga lume este exact așa cum o percepem, iar în momentul în care ne schimbăm percepțiile, gândurile, împreună cu acestea se va schimba și lumea în care trăim. „Este vorba despre o experiență, care atinge adâncimile a ceea ce suntem cu adevărat, iar aceasta are loc prin intermediul simțurilor noastre.“
Chiar înainte de a începe să urcăm, văzând multitudinea de mașini cu număr de Brașov, m-a cuprins un sentiment de bucurie, era acel sentiment că am ajuns acasă. Acolo, în inima pădurii, la poalele munților eram atât de aproape de părinții mei, încât am simțit cât de importante sunt rădăcinile sociale și emoționale. Am simțit parcă rădăcinile acelea puternice, cu ajutorul cărora sunt legată de părinții, bunicii, strămoșii mei. Și le-am mulțumit în gând.
Am simțit din plin la ce se referă Ruppert când spune: „Când cineva își acceptă părinții, capătă întreaga forță a lor.“
Printre cei mai importanți factori de protecție pentru sănătatea mintală sunt – alături printre altele de o bună funcționare corporală, păstrarea aspectului fizic plăcut, respirația corectă, atenția, reglarea emoțiilor – mișcarea, contactul cu natura, capacitatea de empatie și nevoia existenței unor oameni buni din viața noastră. Mișcarea ajută întreg organismul, inclusiv starea psihică. „A face mișcare într-o formă care respectă organismul și capacitățile fiecăruia ajută atât creierul, cât și musculatura – ambele au nevoie de conexiuni bogate și noi pentru a se dezvolta și pentru a susține activitățile umane, mai ales atunci când există o încărcătură consistentă.“ (Diana Vasile)
S-a demonstrat eficiența mișcării pentru schimbarea stării emoționale, a stării de bine, dar și pentru menținerea și dezvoltarea memoriei, iar drumețiile montane sunt foarte indicate pentru menținerea stării de bine.
Contactul cu natura este foarte important. Fiind ființe vii, suntem făcuți să petrecem timp în natură, în compania altor ființe vii. Metabolismul se poate regla mai bine dacă petrecem perioade suficiente în natură, facem efort fizic interacționând cu diverse plante și animale. Totodată se reglează ritmul respirației și sistemul cardiovascular.