Prețul unui anumit produs influențează calitatea percepută a produsului respectiv. Această constatare a fost observată și în context medical – cu cât este mai scump un medicament, cu atât este mai evident efectul placebo. Tocmai această supraestimare iluzorie produsă de tratamentele mai scumpe ar putea fi la baza eficacității mai mari a placebo-urilor mai scumpe.


Un studiu recent a mers mai departe, sugerând că până și efectele secundare pot îmbunătăți eficacitatea tratamentului. În timp ce efectele secundare ale tratamentului pot avea un impact negativ asupra pacienților, acestea ar putea fi percepute ca indicatori ai eficienței tratamentului.
În studiul respectiv, participanții au primit spray-uri nazale care nu conțineau fentanil, ci fie capsaicină pentru a induce un efect secundar (senzație ușoară de arsură), fie soluție salină (inert). Cu toate că nu conținea substanță activă, spray-ul cu efect secundar s-a dovedit mai eficace.
În concluzie, efectele secundare ușoare pot servi ca un semnal pentru un tratament eficient, influențând astfel așteptările și rezultatele tratamentului. Utilizarea acestor mecanisme în practica clinică ar putea oferi o modalitate eficientă de a optimiza rezultatul tratamentului.

Vi se pare imposibil să ignorați unele sunete? Unele sunete vă înfurie? Dar sunetele care sunt atât de dezgustătoare încât nu puteți suporta să fiți în preajma celor care le emit?


Pentru persoanele cu misofonie, aceste tipuri de reacții pot apărea la sunetele de zi cu zi pe care majoritatea oamenilor abia le observă, cum ar fi de exemplu mestecatul, ticăitul ceasului, foșnetul pungilor de chipsuri și pițăitul telefoanelor. În cazuri extreme ei pot experimenta o reacție de tip luptă sau fugi, iar dacă fuga nu este posibilă, situația se poate deteriora, ducând la sentimentul că sunt prinși în capcană și că ar putea exploda. Acest lucru poate declanșa un atac de panică, o reacție bruscă, ar putea zice ceva ce vor regreta (sau nu) sau sentimentul că ar putea izbucni în lacrimi, ori chiar că-și pierd mințile.
Deși în jur de 85% a oamenilor pot spune că se simt dezgustați ascultând mestecatul deosebit de zgomotos, majoritatea lor este posibil să strâmbe din nas atunci când le aud, dar în general pot tolera sunetele dacă trebuie. Însă aproape una din șase persoane au o reacție mai puternică la aceste sunete, care îi deranjează chiar și la volume mai mici și pe care le consideră imposibil de ignorat. Aceștia se pot simți furioși și prinși în capcană atunci când aud aceste sunete, pot cere cuiva să închidă gura, sau chiar părăsesc camera pentru a scăpa de zgomotul enervant.
Iar pentru cei care suferă de misofonie, aceste tipuri de sunete pot avea un impact devastator asupra vieții lor. Acestea pot părăsi o relație sau chiar se pot muta în altă locuință din cauza lor. Ei își planifică ziua în funcție de sunetele pe care se așteaptă să le audă – așteptând anxioși sunetele pe care știu că le vor auzi, evită pe cât posibil anumite sunete, se ceartă cu cei dragi și se simt vinovați sau jenați de reacțiile lor. Din cauza impactului extrem pe care sunetele îl pot avea asupra vieții unor persoane, misofonia ar trebui să fie considerată o tulburare psihologică.
Misofonia este uneori confundată cu hiperacuzia (sunetele normale sunt percepute ca fiind anormal de puternice sau dureroase din punct de vedere fizic), dar cei suferinzi de misofonie nu sunt afectați de volumul sunetului – dacă e vorba de un zgomot declanșator, e perceput ca neplăcut chiar și dacă e abia perceptibil, iar dacă e altfel de sunet, atunci poate să fie oricât de puternic.
Misofonia apare de obicei în copilăria târzie sau adolescența timpurie și se agravează în timp, adesea incluzând mai multe sunete declanșatoare. Se pare că această afecțiune nu este o tulburare auditivă, ci o anomalie fiziologică care rezidă în structurile creierului activate de sunetul procesat.
O tulburare înrudită cu misofonia este misokinezia – persoana afectată poate să aibă reacții puternice la mișcări repetitive (de exemplu, lumini care clipesc, scuturarea picioarelor). Însă dacă sunteți declanșat de o mișcare care îi amintește creierului de sunete enervante, cum ar fi să vedeți pe cineva mestecând prin fereastră, când de fapt nu îl puteți auzi, sau să vedeți pe cineva tastând pe o tastatură silențioasă (când zgomotul tastaturilor obișnuite ar fi un sunet declanșator), atunci de vină ar putea fi mai degrabă misofonia, decât o problemă separată cu mișcarea repetitivă.
Din păcate nu există niciun tratament eficient cunoscut. Atunci când persoanele care suferă de această tulburare nu pot evita sunetele, ele încearcă să le blocheze cu dopuri de urechi sau să le mascheze cu dispozitive de zgomot alb.
Pentru a ameliora simptomele, meditația și mindfulness-ul se pot dovedi instrumente utile.

„Cele mai multe umbre din viața noastră apar din cauză că stăm noi înșine în calea luminii.“
Ralph Waldo Emerson


În urmă cu câțiva ani buni, venisem într-un weekend acasă, la Brașov. Sosisem cu trenul, țin minte că era o zi ploioasă și, deși locuiam la doar două stații de gară, am hotărât împreună cu tata, care m-a așteptat la gară, să luăm autobuzul. Era surprinzător de gol, așa că am prins loc pe scaun. Din primul moment după urcare am remarcat fața posomorâtă, cu ochii înfipți parcă în pământ al unui copil de vreo 10 ani. „Ia spune-mi, măi, copile, când ai de gând să joci ca lumea? Că dacă știam că joci în halul ăsta, chiar că nu mă oboseam să vin la meci, stăteam dracu’ mai bine acasă! M-ai dezamăgit total, iar am venit degeaba la meci!“ – se auzea în spatele meu. Pentru copil drumul de la stadion până acasă a fost un adevărat calvar, iar acuzele adresate de tatăl său cred că l-au afectat iremediabil. Probabil a încercat din răsputeri să-și mulțumească părintele, dar din păcate n-a reușit. Dacă copilul are parte doar de reproșuri și jigniri, e foarte posibil ca el să dorească să facă alte activități, mai simple, mai ușoare, care necesită mai puțin efort, concentrare și astfel ușor-ușor se va îndepărta de sport. Astfel copilul își va pierde interesul pentru antrenamente, meciuri, cantonamente si va căuta un alt mediu, securizat, din punct de vedere afectiv, tocmai pentru a-și mulțumi părinții. E păcat, e mare păcat, căci s-ar putea ca, având un părinte mai puțin critic, acel copil ar fi putut ajunge chiar un sportiv de performanță, sau cel puțin va face sport din plăcere.
Îmi aduc aminte că m-au durut foarte tare cuvintele acelui tată și am realizat cât de norocoasă am fost, căci și tatăl meu venea la meciurile de baschet pe care le jucam, dar niciodată nu m-a criticat, nu m-a făcut să mă simt mică și neînsemnată, chiar dacă greșeam, dacă aș fi putut performa mai mult și mai bine. Țin să-ți mulțumesc încă o dată pentru asta, tată!

Știu foarte bine că creșterea copiilor nu este o sarcină ușoară și poate fi chiar o provocare pentru părinți. Parentingul înseamnă în primul rând disponibilitate emoțională și un simț acut al conștientizării diferitelor situații. Este o sarcină care implică asumarea unor responsabilități, sarcina părinților este să stabilească un cadru sigur, cu limite sănătoase, dar nicidecum rigide, pentru viața copilului, dar e foarte util și sănătos ca aceștia să se preocupe și de dezvoltării emoțională echilibrată a copiilor lor. Disciplina și reglementarea excesive, granițele foarte rigide, nemulțumirile permanente, criticile, reproșurile pot pune în pericol sănătatea emoțională a copilului.
Disciplina face parte din procesul de educație al copilului, însă critica excesivă a părinților poate avea numeroase dezavantaje, multe având consecințe pe termen lung.
Atunci când un copil este supus în mod constant la critici, nimic din ceea ce face nu este suficient de bun, de corect, de satisfăcător, atunci e foarte posibil ca el să nu-și dezvolte încrederea în sine pentru a face față provocărilor vieții, acesta poate avea adesea o imagine de sine negativă, care îi poate afecta calitatea vieții și a bunăstării mentale. Nemulțumirea, reproșul, critica părinților se pot transforma cu ușurință într-o voce interioară, care la rândul ei poate cauza atât probleme comportamentale, cât și emoționale, iar acestea pot avea influențe negative pe tot parcursul vieții.
Iată câteva semne care pot indica faptul că ai fost excesiv de criticat în copilărie:

1. Perfecționismul
Dacă ai crescut într-o familie în care părinții s-a concentrat mai ales pe defectele tale în loc să-ți evidențieze punctele forte, este posibil să fi dezvoltat o teamă de a face greșeli. Pentru că ai o stimă de sine scăzută, nu ești sigur de propria ta valoare, dorești să nu oferi nici măcar cel mai mic motiv pentru care să fii atacat, criticat. Astfel te străduiești să faci totul perfect, ajungi la perfecționism.
Perfect înseamnă lipsit de greșeli. Perfecționiștii sunt în pericolul de a se epuiza total – roata hamsterului, privită din interior, pare o scară a ascensiunii profesionale. În cazul acestui mecanism, problema este că nu există noțiunea de „suficient“. Există mereu mai sus, mai departe, mai bine. Cei în cauză aleargă mereu în urma propriilor aspirații. Abia a fost cucerit un trofeu, și deja trebuie obținut următorul.
Deci forța mobilizatoare din spatele eforturilor tale nu este stima de sine și securitatea interioară, ci teama de a face greșeli și de a fi descoperit ca incompetent.

2. Slabă încredere în sine
Dacă părinții tăi te-au criticat în mod constant, acest lucru poate avea o contribuție majoră în slaba dezvoltare a încrederii de sine, astfel încât îți va fi foarte greu, dacă nu chiar imposibil să ai încredere în propriile decizii, să fii conștient de propriile tale abilități și judecăți de valoare. Astfel, e posibil să ai tendința ca în mod constant să pui la îndoială valoarea ta, ești măcinat de îndoieli, ai dubii cu privire la tine.

3. Critică la adresa celorlalți
Poate părea paradoxal, dar adesea persoanele criticate excesiv în copilărie devin la rândul lor persoane cu un puternic simț critic, pe care adesea îl și verbalizează. Ajung deci din victime, „călăi“. Adesea critica părinților nu este încorporată doar ca o voce familiară, chiar dacă dureroasă, în monologul interior al unei persoane, ci și ca un model de comportament pe care îl putem urma. În ciuda faptului că voi înșivă suferiți de efectele mai puțin plăcute ale criticii, adesea s-ar putea să vă fie la îndemână și poate veni de la sine să-i criticați pe ceilalți. Acest lucru se poate explica fie prin dezvoltarea unui mecanism de apărare rezultat din stima de sine scăzută, fie printr-o extindere a propriilor tendințe autocritice la cei din jur.

4. Neasumarea riscurilor
Încrederea scăzută în sine poate să ne îndemne să rămânem mai degrabă pe calea cunoscută, drumul bătătorit, chiar dacă nu foarte bun, avantajos, dar cel puțin cunoscut, decât să încercăm să mergem pe unul nou, poate cu mai multe perspective, dar care nu ne este familiar, unde riscăm eșecul, ne putem confrunta cu teama exacerbată de a fi respins de ceilalți. Evident că uneori fiecare din noi – fie din comoditate sau alte cauze – căutăm să facem lucrurile așa cum le-am mai făcut și asta este în regulă, dar dacă în mod regulat ne ferim de provocări, de noi oportunități, nu ne asumăm riscuri, atunci merită să avem în vedere și să investigăm temerile profunde din interiorul nostru.

5. Comportament defensiv
Majoritatea oamenilor care nu sunt siguri de propria valoare își duc viața în defensivă. Dacă încă din copilărie ai învățat că în fiecare moment poți primi câte un feedback negativ, o critică referitoare la comportamentul, acțiunile sau personalitatea ta, e foarte probabil să ajungi într-o stare constantă de vigilență. Acest lucru îți consumă foarte multă energie și poate duce la o anxietate permanentă, la un stres cronic, care poate lăsa o amprentă durabilă asupra stării tale de bine. Adesea te poți trezi că efectiv fugi atât de confruntarea cu propriile tale temeri și presupuse slăbiciuni, cât și de confruntarea cu alți oameni, care te-ar putea pune față în față cu slăbiciunile lor. Cu timpul poți îndepărta oamenii de tine, deoarece poți părea că interpretezi totul ca pe un atac.

Acestea sunt doar câteva din aspecte psihologice și comportamentale care pot apărea ca urmare a faptului că ai fost crescut de părinți prea critici. Desigur e posibil să nu le identifici pe toate. Dacă însă cele mai multe dintre ele ți se potrivesc, iar istoricul tău emoțional confirmă acest lucru, te pot ajuta în identificarea unor blocaje emoționale și a modului de gândire dezadaptativ.
Iar dacă ești pregătit, emoțional și financiar, poți apela chiar la un psihoterapeut care te va călăuzi în drumul tău către tine însuți.