Coeficientul de inteligență este o modalitate de a cuantifica inteligența umană. Prin IQ, acronimul expresiei intelligence quotient, se încearcă măsurarea inteligenței cu ajutorul unui scor derivat din diferite teste standardizate.


Alfred Binet a pus la punct la începutul secolului al XX-lea primele teste psihometrice de măsurare a inteligenței, iar în 1912 psihologul William Stern a definit inteligența ca aptitudinea generală a individului de a-și adapta conștient gândirea unor cerințe.
În funcție de rezultatele obținute la testele pentru coeficientul de inteligență, oamenii se împart în trei mari grupe: sub medie (IQ < 100), mediu (IQ = 100) și peste medie (IQ > 100).
IQ < 20, caracteristic pentru 0,2% din populație, indică o deficiență mintală gravă.
IQ = 21–50, caracteristic pentru 2% din populație, reprezintă o deficiență mintală medie.
IQ = 51–70, caracteristic pentru 7% din populație, indică o deficiență mintală ușoară.
IQ = 71–80, caracteristic pentru 10% din populație, arată un grad inferior de deficiență mintală.
IQ = 81–90, caracteristic pentru 10% din populație, indică persoane care se pot afirma cu succes în meserii profesionale.
IQ = 91–100, caracteristic pentru 25% din populație, indică o inteligență care se apropie de nivelul unui IQ mediu.
IQ = 101–110, caracteristic pentru 25% din populație, este un rezultat puțin peste mediu, persoanele cu scoruri rezultate în acest interval sunt capabile să termine o facultate, nu le va fi foarte ușor, vor întâmpina unele dificultăți, însă pot compensa asta prin perseverență.
IQ = 111–120, caracteristic pentru 12% din populație, persoanele cu acest scor obțin rezultate foarte bune.
IQ = 121–130, caracteristic pentru 6% din populație, cei cu aceste valori de IQ termină facultatea cu ușurință și chiar reușesc să obțină rezultate extraordinare.
IQ = 131–140, caracteristic pentru mai puțin de 3% din populație, acest nivel este atins doar de foarte puține persoane.
IQ > 140 – cu acest nivel se pot mândri doar aproximativ 0,2% din populație, este considerat un scor extrem de mare, persoanele cu acest nivel sunt considerate adevărate genii.
Nivelul IQ-ului care depășește scorul de 240 este cel mai mare cunoscut astăzi. Este dificil de aflat cine este persoana cu cel mai mare IQ care a trăit vreodată pe Pământ. Se crede că cel mai mare scor IQ înregistrat vreodată în lume este cel al lui William James Sidis (1898–1944), iar IQ-ul lui se crede că era undeva între 250 și 300. Americanul Sidis era un copil-minune care era capabil să citească la vârsta de 18 luni, iar până să ajungă în adolescență știa deja să vorbească fluent mai multe limbi. La vârsta de cinci ani, tânărul Sidis a conceput o formulă prin care se putea afla ziua săptămânii pentru orice dată istorică. Când avea opt ani, a alcătuit un tabel logaritmic cu baza 12. Gurile rele spun că s-ar putea ca scorul ar fi fost umflat din cauza atenției mass-media pe care a primit-o în calitate de copil-minune.
Iată și alte persoane cu IQ extrem de mare: Leonardo da Vinci – 160, Isaac Newton –190, Johann Goethe – 225, Albert Einstein-160, Gary Kasparov – 180.
Până de curând psihologii găseau o corelație între performanțele academice înalte și umilința intelectuală – dar se pare că s-au înșelat.
Un studiu recent arată că persoanele care sunt încrezătoare în abilitățile lor intelectuale tind să aibă un IQ mai ridicat.
Acele persoane ale căror încredere în sine se apropie de aroganță tind să obțină rezultate mai bune la testele de inteligență. Afirmația: „Cred că ideile mele sunt mai bune decât ale altora!“ pare să fie caracteristic celor cu un IQ ridicat. Tocmai datorită acestei convingeri ei tind să fie în centrul atenției și, totodată, să obțină și rezultate mai bune la teste.
Deși coeficientul lor de inteligență este mare, aceștia, din cauza aroganței, nu par să fie la fel de agreați, apreciați ca omologii lor mai modești.
E posibil ca persoanele care se consideră arogante din punct de vedere intelectual să fie conștiente că știu ceea ce știu, să aibă o mai mare încredere în propria persoană și în capacitățile lor intelectuale, iar aceste lucruri să ducă la o rezultate academice mai bune.
Într-un studiu efectuat pe un eșantion de peste 100 de studenți, autorii se așteptau ca umilința intelectuală să coreleze cu rezultate academice mai bune, însă, spre surprinderea lor, cei aroganți din punct de vedere intelectual au fost cei care au obținut cele mai bune rezultate.
Cu toate acestea, Dr. Benjamin R. Meagher consideră că umilința este o trăsătură vitală: „E foarte important de reținut faptul că umilința intelectuală este o condiție necesară nu doar pentru studiile academice, ci pentru învățare în general, ceea ce este valabil atât la școală, cât și la muncă. Dacă învățăm ceva nou, trebuie să ne recunoaștem propria limită, neștiință și să ne-o asumăm în fața celorlalți.“
Unii oameni pot să facă acest lucru, alții nu, căci nu-i așa, suntem diferiți. Dar cu siguranță că dorința de a învăța, de a fi flexibili și de a ne schimba părerea, de a aprecia opiniile celorlalți sunt lucruri indispensabile pentru creșterea și dezvoltarea atât a oamenilor, cât și a grupurilor, colectivităților.
Precum spune marele Milton Erickson: „Există lucruri pe care le știți, dar nu știți că le știți. Când veți ști ceea ce nu știți că știți, vă veți schimba.“