În urmă cu cinci ani am vizitat pentru prima dată Iranul, unde am ajuns cu trenul Asia Express, care câteodată a atins viteză maximă de 30 km/h, astfel călătoria a durat 3 zile și trei nopți. În orașul Van din Turcia am avut timp berechet, căci eram în așteptarea legăturii spre Teheran, care întârzia să mai vină. Acolo m-am împrietenit cu o doamnă din Isfahan, foarte emancipată și titrată. Din vorbă în vorbă a insistat, chiar de două ori, ca, ajungând în orașul ei natal, să o vizităm. Am rămas plăcut surprinsă de această invitație, iar la sosirea în Isfahan, am sunat-o. Mi-a răspuns cu amabilitate, dar evazivă, parcă nici nu știa despre cine e vorba, deși de la întâlnirea noastră nu trecuseră decât vreo trei zile. Invitația nu a mai fost „refăcută“.
Anul acesta am avut șansa de o nouă excursie în Iran. În ziua de după ceremoniile de Ashura am plecat din Yazd cu autocarul spre Teheran. La autogară am fost martora unei negocieri între șoferul autocarului, un persan bine făcut, ca o sculptură elenă, și un bărbat tânăr, îmbrăcat curat, dar sărac și foarte slab, ținând într-o mână o cârpă împăturită, iar în cealaltă câteva bancnote mototolite de valori mici. Întindea banii, dar șoferul dădea din cap dezaprobator. Acest bărbat semăna înfricoșător cu socrul meu aflat pe patul de moarte, așa că l-am convins pe soțul meu, căci nu se cădea ca eu ca femeie să intru în vorbă cu un bărbat necunoscut, să se ducă și să îi ofere bani pentru achitarea biletului. După ce i-a întins banii de două ori, fiind refuzat de ambele dăți, soțul meu era gata să plece, nu înainte de a mai încerca o dată. Ei bine, operațiunea s-a finalizat cu succes. Bărbatul i-a mulțumit ducând mâna dreaptă spre inimă. Era de o demnitate rară.
În ambele cazuri am fost martorii fenomenului taarof, potrivit căruia, printre multe altele, primele două invitații, oferte etc. sunt făcute doar din politețe, și numai a treia oară trebuie luat în serios.


În Iran, taarof înseamnă multitudinea de expresii de politeţe, de respect şi reguli de comportament pentru fiecare situaţie. Acesta este un cuvânt împrumutat din arabă şi denumeşte procesul de a face cunoştinţă cu cineva.
Potrivit Marelui dicționar al psihologiei, comunicarea este un „proces și ansamblu de comportamente care servesc la producerea, transmiterea și receptarea de informații prin intermediul unor sisteme simbolice împărtășite și definite social“. Tot aici se specifică faptul că pentru a comunica trebuie rezolvată problema de coordonare între un simbol și semnificația sa. Iar pentru asta este nevoie ca interlocutorii să aparțină aceleiași comunități și să împărtășeacă nu numai un idiom, ci și cunoștințe, credințe și valori care caracterizează comunitatea respectivă într-un mod distinctiv. Cu ajutorul acestor definiții cred că am reușit să înțeleg câte ceva despre taarof, care poate fi arta comunicării, dar de fapt e arta prefăcătoriei.
Comunicarea întrepătrunsă cu taarof face din Iran o țară și mai enigmatică. Exprimarea politicoasă, dar totodată evazivă este o trăsătură specifică persanilor. Nu de puține ori DA poate să însemne NU. De fapt taarof poate oferi timp de gândire, de evauare a trăsăturilor, personalității, intențiilor interlocutorului.
Despre Persia, și mai nou și despre Iran, se spune că este patria politeții, în care nimic nu funcționează fără taarof, acesta guvernează comportamentul lor. Pentru cei dinafara țării, mai cu seamă pentru occidentali, acest fenomen socio-lingvistic este greu de înțeles, aproape imposibil de tradus. Este o adevărată artă aproape imposibil de învățat și de stăpânit dacă nu te-ai născut persan, dacă nu ai crescut în cultura persană în care poezia este la ea acasă. Iranienii au o predispoziție aparte pentru simbolism și nuanțe ale limbajului. Taarof este codul nedescris care constituie normele de comportament între oameni, el fiind omniprezent la negocieri, chiar și al celor politice, în ceea ce privește ospitalitatea, problemele de familie, curtarea etc. Potrivit antropologului american William O. Beeman, ideea de taroof, de a te umili pe tine înălțându-l în slăvi pe celălalt, e de origine persană.
În mod paradoxal, explică acesta, într-o societate ierarhizată precum este cea iraniană, acest comportament produce stabilitate socială deoarece oamenii se tratează de la egal la egal.
În cazul unor întâlniri, atât introducerile, cât și despărțirile pot dura minute în șir. Era ceva asemănător cu discuțiile de lângă tocul ușii, când ne despărțeam de prietenii sau rudele venite în vizită. Era un rămas-bun care putea să dureze minute în șir, se făceau planuri pentru întâlnirile viitoare, se mai spunea și câte un banc, o anecdotă și uite așa trecea timpul cu musafirii în ușă.
Deși lumea modernă accelerată, în care comunicarea a devenit mai rapidă și mai la obiect, nu i-a ocolit nici pe iranieni, majoritatea lor reușesc totuși să păstreze și să folosească taarof, își fac timp pentru a purta o conversație politicoasă, continuând arta prefăcătoriei. Totodată, pentru străini acesta poate să pară o risipă de timp și energie...