Stimează-ți Sinele
Definiția din Marele Dicționar al Psihologiei pentru stima de sine este următoarea:
Printre primii psihologi care s-au ocupat de studierea stimei de sine se numără William James, care a tras concluzia că satisfacția sau nemulțumirea de sine nu sunt legate doar de reușitele noastre, ci și de criteriile după care le judecăm. Astfel, stima de sine poate fi considerată ca fiind raportul dintre succes și pretenții. Cu cât avem mai multe reușite, cu atât crește stima de sine, însă cu condiția ca pretențiile noastre să nu fie exagerat de mari.
Stima de sine este strâns legată de conceptul de sine, fără însă ca acestea două să se confunde. Pe când conceptul de sine reprezintă o organizare complexă, cu multiple fațete a percepțiilor referitoare la propria persoană, stima de sine se referă la o atitudine generală, de ansamblu privind atât propria persoană, cât și comportamentele noastre, este o autoevaloare a sentimentelor atât negative, cât și pozitive pe care le avem despre propria noastră persoană.
Potrivit lui Harter, stima de sine globală are patru componente: competență, valoare morală, acceptanță și putere, iar conceptul de sine se referă la modul în care se manifestă aceste componente. De pildă, acceptanța se manifestă prin acceptanța socială a egalilor, prietenii apropiate sau atracții amoroase, romantice.
După S. Feshbach și B. Weiner, se pare că acest mod de a ne privi și ne judeca pe noi înșine este vital pentru echilibrul nostru psihologic. „Atunci când este pozitivă, ne permite să acționăm eficient, să ne simțim bine în propria piele, să facem față dificultăților existenței. Dar când este negativă, provoacă numeroase suferințe și neplăceri, care vin să perturbe viața noastră cotidiană.“
Nenumărate dificultăți psihologice sunt strâns legate de problemele stimei de sine. Potrivit lui Rosenberg, o evaluare de sine negativă este adesea însoțită de reacții emoționale care pot duce la un comportament autodestructiv. Cercetările mai recente ale lui Cheng și Furnhaum au demonstrat că stima de sine scăzută poate fi asociată cu probleme emoționale cum ar fi depresia și sentimentul de însingurare.
În cazul în care întâmpinăm greutăți, când viața ne pune la încercare, insuficiențele stimei noastre de sine lovește nemilos. În cazul persoanelor mai vulnerabile, din cauza dificultăților sociale sau funcționării lor psihice, aceste deficiențe ale stimei de sine nu iartă și alimentează diferite forme de suferință mentală. Potrivit lui C. André, există deci o legătură importantă „între problemele de stimă de sine și majoritatea tulburărilor psihice, indiferent dacă este vorba de manifestări depresive și anxioase, de recursul la alcool, de utilizarea drogurilor în adolescență, de tulburările conduitelor alimentare.“
În termeni uzuali, stima de sine înseamnă un amestec de priviri și judecăți îndreptate către mine însumi: ce părere am eu despre mine, cum mă simt cu această părere și ce fac cu viața mea având această părere. Aici mai există și un alt amestec: cel al judecății despre mine și al judecății despre mine sub privirile celorlalți, deoarece stima de sine are înțeles doar în cadrul relațiilor sociale.
C. André consideră că stima de sine înseamnă să dovedesc că sunt capabil de următoarele:
• Să spun ce gândesc.
• Să fac ce vreau.
• Să insist când mă lovesc de o dificultate.
• Să nu îmi fie rușine să renunț.
• Să nu mă las păcălit de publicitate sau de modă, care vor să mă facă să cred că nu sunt o persoană cum trebuie dacă nu port cutare marcă de haine sau nu gândesc în cutare mod.
• Să râd din toată inima dacă sunt luat peste picior fără răutate.
• Să știu că pot supraviețui eșecurilor mele.
• Să îndrăznesc să spun „nu“ sau „stop“.
• Să îndrăznesc să spun „nu știu“.
• Să îmi urmez calea, chiar dacă sunt singur.
• Să îmi acord dreptul de-a fi fericit.
• Să suport să nu mai fiu iubit, chiar dacă asta mă face nefericit pe moment.
• Să mă simt împăcat cu mine însumi.
• Să spun „mi-e teamă“ sau „sunt nefericit“ fără să mă simt înjosit.
• Să îi iubesc pe ceilalți fără să îi supraveghez sau să îi sufoc.
• Să fac tot ce pot ca să reușesc ceea ce vreau să reușesc, dar fără să mă forțez.
• Să îmi dau dreptul de-a decepționa sau de-a rata.
• Să cer ajutor fără să mă simt inferior.
• Să nu mă desconsider și nici să îmi fac rău când nu sunt mulțumit de mine.
• Să nu mă simt invidios de succesul sau de fericirea celorlalți.
• Să pot să supraviețuiesc nefericirilor mele.
• Să îmi dau dreptul de a-mi schimba părerea după ce chibzuiesc.
• Să dau dovadă de umor față de mine însumi.
• Să spun ce am de spus, chiar dacă am trac.
• Să trag învățăminte din greșelile mele.
• Să mă arăt în costum de baie chiar dacă corpul meu nu este perfect.
• Să mă simt în regulă cu rănile din trecutul meu.
• Să nu îmi fie teamă de viitor.
• Să găsesc că sunt un tip bine, cu calitățile și cu defectele sale.
• Să simt că progresez și că trag învățămintele din viață.
• Să accept așa cum sunt astăzi, fără să renunț totuși să mă schimb mâine.
• Și, în sfârșit, să ajung să mă gândesc și la altceva decât la mine.
În cazul în care descoperiți că stima de sine nu se ridică la nivelul dorit, nu ezitați să vă adresați unui specialist. Împreună veți putea descoperi cum „trăiește“ și „respiră“ stima de sine, ce o obstrucționează și ce o eliberează, ce o hrănește, dar și ce o destabilizează, cu scopul de a o înțelege, de a o schimba. Nu este chiar atât de complicat pe cât pare....
Stimă de sine – valoare personală, competență, asociată de către un individ imaginii pe care o are despre sine. Stima de sine poate fi întemeiată pe alegerea de către subiect a unor norme exterioare pe care constată că este sau nu în stare să le atingă. Ea mai poate decurge, deopotrivă, din comparația între mai multe imagini de sine coexistând la același subiect; Eul actual, pe de o parte și, pe de alta, Eul ideal, Eul-care-ar-trebui-să-fie imaginea despre el, pe care subiectul presupune că o au unele dintre persoanele care îl cunosc.
Printre primii psihologi care s-au ocupat de studierea stimei de sine se numără William James, care a tras concluzia că satisfacția sau nemulțumirea de sine nu sunt legate doar de reușitele noastre, ci și de criteriile după care le judecăm. Astfel, stima de sine poate fi considerată ca fiind raportul dintre succes și pretenții. Cu cât avem mai multe reușite, cu atât crește stima de sine, însă cu condiția ca pretențiile noastre să nu fie exagerat de mari.
Stima de sine este strâns legată de conceptul de sine, fără însă ca acestea două să se confunde. Pe când conceptul de sine reprezintă o organizare complexă, cu multiple fațete a percepțiilor referitoare la propria persoană, stima de sine se referă la o atitudine generală, de ansamblu privind atât propria persoană, cât și comportamentele noastre, este o autoevaloare a sentimentelor atât negative, cât și pozitive pe care le avem despre propria noastră persoană.
Potrivit lui Harter, stima de sine globală are patru componente: competență, valoare morală, acceptanță și putere, iar conceptul de sine se referă la modul în care se manifestă aceste componente. De pildă, acceptanța se manifestă prin acceptanța socială a egalilor, prietenii apropiate sau atracții amoroase, romantice.
După S. Feshbach și B. Weiner, se pare că acest mod de a ne privi și ne judeca pe noi înșine este vital pentru echilibrul nostru psihologic. „Atunci când este pozitivă, ne permite să acționăm eficient, să ne simțim bine în propria piele, să facem față dificultăților existenței. Dar când este negativă, provoacă numeroase suferințe și neplăceri, care vin să perturbe viața noastră cotidiană.“
Nenumărate dificultăți psihologice sunt strâns legate de problemele stimei de sine. Potrivit lui Rosenberg, o evaluare de sine negativă este adesea însoțită de reacții emoționale care pot duce la un comportament autodestructiv. Cercetările mai recente ale lui Cheng și Furnhaum au demonstrat că stima de sine scăzută poate fi asociată cu probleme emoționale cum ar fi depresia și sentimentul de însingurare.
În cazul în care întâmpinăm greutăți, când viața ne pune la încercare, insuficiențele stimei noastre de sine lovește nemilos. În cazul persoanelor mai vulnerabile, din cauza dificultăților sociale sau funcționării lor psihice, aceste deficiențe ale stimei de sine nu iartă și alimentează diferite forme de suferință mentală. Potrivit lui C. André, există deci o legătură importantă „între problemele de stimă de sine și majoritatea tulburărilor psihice, indiferent dacă este vorba de manifestări depresive și anxioase, de recursul la alcool, de utilizarea drogurilor în adolescență, de tulburările conduitelor alimentare.“
În termeni uzuali, stima de sine înseamnă un amestec de priviri și judecăți îndreptate către mine însumi: ce părere am eu despre mine, cum mă simt cu această părere și ce fac cu viața mea având această părere. Aici mai există și un alt amestec: cel al judecății despre mine și al judecății despre mine sub privirile celorlalți, deoarece stima de sine are înțeles doar în cadrul relațiilor sociale.
C. André consideră că stima de sine înseamnă să dovedesc că sunt capabil de următoarele:
• Să spun ce gândesc.
• Să fac ce vreau.
• Să insist când mă lovesc de o dificultate.
• Să nu îmi fie rușine să renunț.
• Să nu mă las păcălit de publicitate sau de modă, care vor să mă facă să cred că nu sunt o persoană cum trebuie dacă nu port cutare marcă de haine sau nu gândesc în cutare mod.
• Să râd din toată inima dacă sunt luat peste picior fără răutate.
• Să știu că pot supraviețui eșecurilor mele.
• Să îndrăznesc să spun „nu“ sau „stop“.
• Să îndrăznesc să spun „nu știu“.
• Să îmi urmez calea, chiar dacă sunt singur.
• Să îmi acord dreptul de-a fi fericit.
• Să suport să nu mai fiu iubit, chiar dacă asta mă face nefericit pe moment.
• Să mă simt împăcat cu mine însumi.
• Să spun „mi-e teamă“ sau „sunt nefericit“ fără să mă simt înjosit.
• Să îi iubesc pe ceilalți fără să îi supraveghez sau să îi sufoc.
• Să fac tot ce pot ca să reușesc ceea ce vreau să reușesc, dar fără să mă forțez.
• Să îmi dau dreptul de-a decepționa sau de-a rata.
• Să cer ajutor fără să mă simt inferior.
• Să nu mă desconsider și nici să îmi fac rău când nu sunt mulțumit de mine.
• Să nu mă simt invidios de succesul sau de fericirea celorlalți.
• Să pot să supraviețuiesc nefericirilor mele.
• Să îmi dau dreptul de a-mi schimba părerea după ce chibzuiesc.
• Să dau dovadă de umor față de mine însumi.
• Să spun ce am de spus, chiar dacă am trac.
• Să trag învățăminte din greșelile mele.
• Să mă arăt în costum de baie chiar dacă corpul meu nu este perfect.
• Să mă simt în regulă cu rănile din trecutul meu.
• Să nu îmi fie teamă de viitor.
• Să găsesc că sunt un tip bine, cu calitățile și cu defectele sale.
• Să simt că progresez și că trag învățămintele din viață.
• Să accept așa cum sunt astăzi, fără să renunț totuși să mă schimb mâine.
• Și, în sfârșit, să ajung să mă gândesc și la altceva decât la mine.
În cazul în care descoperiți că stima de sine nu se ridică la nivelul dorit, nu ezitați să vă adresați unui specialist. Împreună veți putea descoperi cum „trăiește“ și „respiră“ stima de sine, ce o obstrucționează și ce o eliberează, ce o hrănește, dar și ce o destabilizează, cu scopul de a o înțelege, de a o schimba. Nu este chiar atât de complicat pe cât pare....
Bibliografie
André C. (2009) – Imperfecți, liberi și fericiți - Practici ale stimei de sine, Ed. Trei, București
Colectiv (2006) – Larousse – Marele dicționar al psihologiei, Ed. Trei, București
Rosenberg M. (1965) – Society and the adolescent self-image, Princeton, NY
Vladislav, E. (2009) – Conceptul de sine la adolescenți, Ed. SPER, București