În mai toate culturile lumii există nenumărate legende despre împărați și regi invidioși pe micile „nimicuri“ ale supușilor lor. Pe lângă situația în care suntem mistuiți de invidie față de bunurile materiale, casă, mașină, soț/soție etc. ale celuilalt, putem la fel de bine să fim invidioși pe capacitatea unuia de a fi binedispus, pe fericirea altcuiva, pe succesul său sau pe vacanțele de vis pe care și le permite. Deci invidia nu are neapărat legătură cu posesiunile reale.
Invidia înseamnă acel sentiment dezagreabil pe care îl avem în fața unui lucru – statut, bani, sănătate, recunoaștere și, de ce nu, fericire – pe care îl deține o altă persoană și pe care noi nu îl avem, dar la care râvnim foarte mult. De regulă, suntem invidioși pe persoane de care suntem într-un fel sau altul apropiați sau cu care ne putem oarecum compara. E interesant faptul că rareori se întâmplă să fim măcinați de invidia față de modul de viață, lucrurile pe care le posedă sau și le permit persoanele aflate foarte departe de noi din punct de vedere social.


Ce anume conduce la apariția invidiei?
Invidia este strâns legată de o stimă de sine fragilă, această emoție dovedește îndoială de sine. Eșecurile stimei de sine poate conduce la apariția invidiei, când aceasta cedează tentației comparației și competiției. Definiția din Marele dicționar al psihologiei este următoarea:


După Melanie Klein, invidia „este sentimentul de furie pe care îl are un subiect atunci când se teme ca altul să nu posede ceva ce poate fi dorit și să se bucure de el, impulsul invidios tinde să-și însușească acel obiect și să-l strice“.
Klein, care se află printre inițiatorii psihanalizei pentru copii, a acordat invidiei o importanță fundamentală în teoria sa, considerând că are un rol mult mai important decât „invidia de penis“ postulată de Freud, ea manifestându-se în stadiul cel mai precoce ca invidie de sân.
Etimologia cuvântului latin invidia, derivat din verbul invideo, înseamnă a privi pe cineva cu suspiciune, cu ranchiună sau pieziș. Prin legătura sa cu „deochiul“ se confirmă rolul privirii și al unei priviri răutăcioase și dăunătoare.
Cum apare, de ce simțim invidie? Christophe André spune:

Întrucât provine din problemele legate de stima de sine, invidia creează un cerc vicios. Prin fragilizarea ei se ajunge la comparații sociale neîncetate, și conduce implicit la imaginea unui sine neputincios de a obține ceea ce dorește, ceea ce îl atrage. Și astfel se ajunge la sentimentul de „ratare personală“, pe care îl putem oricând îmbrăca într-o raționalizare de nedreptate socială în cazul invidiei pe succesul altuia. Dar acest remediu nu funcționează aproape deloc și ceea ce este cel mai trist, nu împiedică invidia să revină iar și iar, în plus se adaugă și multă amărăciune.
Atunci când invidia devine un lucru cotidian, obișnuit, stima noastră de sine este devastată, iar noi devenim din ce în ce mai obsedați de avantajele celorlalți.
Cred că pentru a ne elibera de invidie putem să pornim de la vorbele lui La Rochefoucauld, care spunea: „Invidia noastră durează totdeauna mai mult decât fericirea celor pe care îi invidiem.“
Poate fi un început, dar pentru a ne elibera de „otrava“ invidiei sunt necesare eforturi considerabile, căci nu este ușor să transformi invidia în indiferență sau, de ce nu, în bunăvoință!
Cum faci să reușești să te bucuri de reușita altora, mai cu seamă dacă aceasta nu te deposedează de nimic? Nu este ușor, mai ales dacă există probleme cu stima ta de sine. Reprimarea invidiei nu este o soluție. Mai degrabă este bine să o recunoști și să o transformi.
Poate te ajută și stimularea la acțiune, „rețeta“ dată de Christophe André: