Skip to content

De veghe în grădina de trandafiri

Lehliu Gară. Cu mult timp în urmă, pe când eram studentă la fizică, mergeam adesea cu „nașul“ la mare. Deși între București și Mangalia trenul s-a oprit în multe stații, Lehliu Gară nu trecea neobservat. Și a continuat să fie un punct de referință al „evadărilor“ mele la mare...

De veghe în grădina de trandafiri

La sfârșitul acestei săptămâni am ajuns din nou la Lehliu Gară. Însă nu în drum spre Marea Neagră, ci în drum spre Spitalul de psihiatrie de la Săpunari, unde am avut șansa să particip la un workshop ținut de doamna doctor Simona Trifu, un exemplu de om sensibil, profund, având un bagaj vast de cunoștințe, de la care putem învăța foarte multe. Spitalul din Săpunari, foarte aproape de Lehliu Gară, e un loc liniștit, cu o curte măricică, unde se plimbă bolnavii în halate trase peste pijamale, căutând companie sau pur și simplu fumând câte o țigară. Această tihnă este din când în când întreruptă de zgomotul salvării și urletele unui viitor pacient al acestui loc. E locul în care pacienții „cronici“ revin și se simt ca acasă. Auzim adesea spunând „Aici, la noi, la Săpunari...“ Pentru unii din ei este singurul loc în care se simt bine, acceptați, în care au ce să mănânce și uneori, chiar să și fumeze.
În drumul spre București, mi-am amintit de cartea lui Hannah Green, Nu ţi-am promis niciodată o grădină de trandafiri. O carte tulburătoare în care Deborah, eroul principal, trăiește în propria ei lume aparte, un loc strălucitor din care nu lipsesc zeițele, zeii şi pajiştile verzi. Această tânără şi-a pierdut contactul cu realitatea, cu această lume aspră și sfidătoare, evadând în vis și fantezie. Întoarcerea ei, cu ajutorul doctoriței, în lumea noastră, a oamenilor „normali“ oferă o rază de speranţă acelora care, refuzând viața brută, nemiloasă, s-au refugiat în propria lor lume.
Nu ţi-am promis niciodată o grădină de trandafiri promite deopotrivă o provocare pentru cititorul care poate să scruteze suferinţa bolii mintale şi să o recunoască drept ceea ce este, fără teamă sau aversiune. Este un roman inteligent şi mişcător despre cei unu din zece oameni care trebuie să lupte pentru a păstra contactul cu realitatea. Dar el oferă totodată speranţă victimelor bolii mintale, şi face o pledoarie impresionantă pentru înţelegere şi compasiune faţă de cel care suferă.“