„M-am întrebat dacă nu cumva e nevoie să suferim ca să discutăm serios despre fericire. Dacă nu cumva drumul spre Paradis trece obligatoriu prin Infern. Numai cel ce a cunoscut deznădejdea poate înțelege violența luminii din pictura lui Van Gogh.“ (Octavian Paler)


Fiecare ființă umană se confruntă cu ideea morții, cu toții am experimentat și experimentăm teama de moarte, care, după cum spune cunoscutul psihoterapeut Irvin Yalom, „este umbra noastră întunecată de care nu suntem niciodată despărțiți.“
Mortalitatea ne bântuie și nu ne dă pace, iar de-a lungul diferitelor etape ale vieții teama de moarte crește și descrește, dar niciodată nu dispare.
Conștiința de sine este una din comorile cele mai de preț ale vieții noastre. Ea ne face umani. „În același timp însă, are un preț mare: rana mortalității. Existența noastră este veșnic umbrită de cunoașterea faptului că vom crește, vom înflori și apoi, inevitabil, vom descrește și vom muri.“
Potrivit Marelui dicționar al psihologiei Larrouse, anxietatea este definită ca fiind starea emoțională de tensiune nervoasă, de frică puternică, slab diferențiată și adesea cronică, respectiv predispoziția unei persoane la stările anxioase.
Pentru a înțelege mai bine anxietatea morții, iată definiția dată de P. Pichot: „anxietatea (angoasa) este o stare emoțională formată pe plan fenomenologic, din trei elemente fundamentale: perceperea unui pericol iminent, o atitudine de așteptare în fața acestui pericol și un sentiment de dezorganizare legat de conștiința unei neputințe totale în fața acestui pericol.“ Deci anxietatea apare atunci când ne simțim amenințați, iar frica intensă de moarte este frica de o amenințare care pur și simplu nu poate fi evitată.
Este foarte dificil să trăiești toată viața având conștiința morții. Tocmai pentru că nu putem trăi copleșiți de această frică continuă, găsim nenumărate metode de a ne atenua „teroarea morții“: ne proiectăm în viitor în copiii, în nepoții noștri; ne dezvoltăm, creștem, ne specializăm, ne educăm tot mai mult și mai disperați cu scopul de a deveni faimoși, bogați, oameni influenți; ne încredem într-un salvator ultim sau dezvoltăm ritualuri compulsive care să ne protejeze. În ciuda încercărilor noastre disperate de apărare, nu reușim totuși să îndepărtăm anxietatea morții: „este întotdeauna acolo, adăpostându-se într-un colț ascuns al minții noastre.“
Unele persoane care nu își pot controla teama de moarte caută ajutor în familie și/sau prieteni, alții se documentează, citesc articole și cărți, apoi mai sunt și cei care se îndreaptă către biserică sau terapie. Fiecare e liber să procedeze cum crede el că e mai bine pentru el.
Yalom afirmă că „orice s-ar spune, moartea chiar «doare». Doare tot timpul, este mereu cu noi, scormonind undeva în interior, fâlfâind ușor, abia auzită, undeva sub membrana conștientului. Ascunsă și deghizată, curgând într-o varietate de simptome, este izvorul multora dintre grijile, tensiunile și conflictele noastre.“ Cu toate că sunt de acord cu cele de mai sus, mai cred și că înfruntarea morții ne dă șansa de a reveni la viață într-o manieră mult mai empatică și mai bogată.
Probabil că anxietatea morții ne face ca, odată cu trecerea timpului, să simțim nevoia să reluăm contactele mai vechi, prieteniile din copilărie, adolescență, relațiile pierdute cu rudele, pentru care cândva am fost importanți.
În cartea „Privind soarele în față“, având subtitlul „Cum să înfrângem teroarea morții“, Irvin Yalom spune că teama morții poate fi atenuată prin ideea reverberației, a existenței continuate prin acte de ajutor, dragoste, îngrijire, preocupare transmise altora. Cred că ne-am simțit minunat dacă am ști că am fost sau suntem, direct sau indirect, importanți pentru alții.
Pentru a contracara anxietatea morții și tulburările generate de efemeritatea vieții, de care nu sunt scutită nici eu, am descoperit, cu ajutorul lui Yalom, că cea mai puternică și folositoare idee este transmiterea prin reverberație. „Ideea că putem transmite ceva din noi, chiar fără să o știm, este un răspuns pertinent pentru cei care cred că zădărnicia vine din condiția finită și din efemeritate.“
Cred că ne ajută foarte mult să ținem sau să reluăm legătura cu persoane dragi, cărora să le transmitem câte ceva din experiența noastră de viață, o mostră de virtute, consolare, înțelepciune sau poate doar o mică îndrumare. Faptele bune însoțesc omul către moarte și continuă să se transmită chiar și generațiilor următoare.
În această vară am avut șansa de două revederi care m-au umplut de bucurie. Prima a fost cu cele patru prietene din școala generală și liceu. Pe vremuri am format un grup, iar acum, după aproape patru decenii, am putut continua discuția de unde o întrerupsesem cândva. Am însemnat ceva pentru ele și ele au însemnat mult pentru mine. Simțeam cum undele unor fapte sau idei ale mele le-au ajutat pe ele să-și îmbunătățească calitatea vieții.
A doua reîntâlnire a fost de curând cu verișoara mea din Viena. Este cea de-a treia întâlnire a noastră și, în ciuda faptului că germana mea de-a lungul timpului a avut de suferit, a fost o experiență inedită. Am simțit din plin această idee a reverberației.
Cred că trebuie să ne trăim viața din plin, căci „cu cât ți-ai trăit mai puțin viața, cu atât anxietatea în fața morții este mai mare.“
Marele filosof german Heidegger ne propune două modalități de existență: modalitatea cotidiană și modalitatea ontologică. Atunci când suntem absorbiți de existența cotidiană, atenția noastră este îndreptată spre lucruri efemere: aspectul fizic, prestigiul, posesiunile etc. Trăind în modalitatea ontologică, suntem mult mai conștienți atât de existență cât și de mortalitate, totodată suntem mult mai înclinați să facem schimbări esențiale în viața noastră. Teama de moarte poate să apară deseori din cauza discrepanței față de obiectivele pe care le avem și modul în care ne trăim viața. În cazul în care optăm pentru a doua modalitate de existență, vom fi mult mai motivați să aducem schimbări în viața noastră și să depășim teama acută de moarte. Expunându-ne, evident treptat, celor mai înfricoșătoare gânduri legate de moarte, putem deschide calea spre a putea atenua această groază.
Cu toate că anxietatea va însoți întotdeauna confruntarea noastră cu moartea, „a privi moartea în față, cu asistență profesională, nu numai că atenuează groaza, dar face viața mai intensă, mai prețioasă, mai plină de savoare.“