Potrivit renumitului psiholog Martin Seligman, un animal căruia i se aplică în mod repetat un stimul dureros, în condițiile în care acesta nici nu poate fugi, nici nu poate lupta, va prezenta așa-numita „neputința dobândită, o stare de docilitate care ar fi echivalentul depresiei umane.


Când a început studiile doctorale în psihologie experimentală, Martin Seligman a vrut să înțeleagă misterele psihologice care-i încătușează pe oameni și care contribuie la seria de suferințe omenești. Iar pentru asta a ales psihologia experimentală, „deoarece eram convins că experimentul este cea mai bună metodă de a descoperi cauzele principale ale suferinței psihologice, disecând-o în laborator și apoi descoperind cum poate fi prevenită sau vindecată“. A ajuns să lucreze în laboratorul de animale al lui Richard L. Solomon, unul dintre cei mai mari teoreticieni ai învățării din lume.
Studenții lui Solomon doreau să afle cum alimentează teama comportamentul adaptativ, experimentând pe câini folosind condiționarea pavloviană (un semnal însoțit de șocuri electrice). După care puneau câinii într-o cameră în care, dacă alergau până în partea opusă, șocurile erau oprite. Spre surprinderea studenților, câinii stăteau pasivi, fără să se miște – nu făceau ceea ce preconizau toți că vor face, adică să fugă de șoc.
„Pentru mine, pasivitatea animalelor nu era ceva enervant, ci fenomenul pentru care venisem acolo. Aici se afla esența reacției umane la atât de multele evenimente imprevizibile care se abat asupra noastră: să renunți fără ca măcar să încerci. Dacă psihologia ar înțelege acest lucru, ar fi posibile leacul și chiar prevenirea senzației de neputință a omului.“ – a declarat Martin Seligman în cartea Copilul optimist.
Timp de cinci ani, Martin Seligman și colegii săi au studiat cauza și leacul pentru senzația de neputință, precum și prevenirea acesteia. Ei au descoperit că practic nu șocul, ci faptul că nu pot face nimic ducea, de fapt, la comportamentul câinilor. Și au mai descoperit și faptul că putem vindeca neputința învățând animalele că acțiunile lor au efecte și că putem împiedica apariția acestei senzații de neputință prin a le oferi experiențe anterioare de control.
În cadrul cercetărilor sale, Martin Seligman a investigat efectele întăririi negative la câini. El a pus câinii într-o cușcă și le-a aplicat șocuri electrice. Singurul mod în care puteau scăpa de șoc era să sară peste un obstacol, ajungând astfel într-un compartiment securizat al cuștii. În scurt timp erau din nou electrocutați, de care puteau scăpa prin aceeași metodă. De asemenea, experimentul a inclus și câini care fuseseră în prealabil legați și expuși la șocuri electrice, astfel încât în prealabil câinii nu au avut niciun fel de control.
Când acești câini au fost așezați în cușcă, aceștia ori și-au dat seama foarte încet, ori deloc de modalitatea de a scăpa de șoc. Seligman s-a întrebat dacă nu cumva lipsa de control a câinilor îi făcea neajutorați. În cea de-a doua etapă a experimentului, au fost testate în condiții identice trei grupuri (rezistentă la șocuri, nerezistentă la șocuri, și cel de control). Animalele au primit un șoc electric în cușcă pe care-l puteau apoi anihila sărind peste un obstacol. Grupul unu și grupul trei care nu au primit niciun șoc sau un șoc controlabil au găsit rapid o modalitate de a-l dezactiva.
Câinii din grupa a doua au așteptat însă pasiv ca experimentatorul să dezactiveze șocurile. S-au întins pe podea și au gemut încet. Nici măcar nu au încercat să scape, chiar și atunci când curentul a fost oprit sau când experimentatorul le-a arătat soluția ridicându-i peste obstacol. Câinii din grupa a doua au fost copleșiți de un sentiment de neputință învățată. Ei au învățat că orice fac nu afectează ceea ce li se întâmplă.
Această descoperire numită neputință dobândită a încins spiritele. Psihologii învățării erau foarte deranjați, căci, în calitate de behavioriști, aceștia susțineau că animalele și oamenii nu sunt altceva decât niște mașini stimul-răspuns, și nu pot învăța abstractizări – în timp ce neputința dobândită presupunea să învăț că „nimic din ceea ce fac nu contează“, o abstractizare prea cognitivă pentru teoria învățării stimul-răspuns.
Chiar și psihologii clinicieni erau la fel de intrigați pentru că neputința dobândită semăna prea mult cu depresia.
„În laborator, oamenii și animalele neputincioase – pasive, lente, triste, fără poftă de mâncare, epuizate de furie – arătau exact ca pacienții deprimați. Așa că am avansat ideea că neputința dobândită este un model al depresiei și că orice am descoperi în laborator care să amelioreze neputința ar putea fi un leac și pentru depresia reală“, subliniază Martin Seligman.
Seligman a făcut o descoperire majoră și anume că acest fenomen, neputința dobândită, nu este întâlnit doar la patrupede, ci și la oameni. În plus, simptomele de neajutorare la câini sunt în concordanță cu simptomele depresiei la oameni.
„Simt că nu ceva nu este în regulă, dar nu mă pot mobiliza, parcă sunt neputincios.“ „Eforturile mele nu au niciun rezultat.“ Îți sună cunoscute aceste fraze? Cei mai mulți dintre noi trecem prin perioade din viață în care un sentiment de neputință ne afectează foarte mult starea noastră de bine, viața noastră cotidiană. Neajutorarea este o stare periculoasă care poate duce la autodistrugere și depresie. De ce ne putem pierde toată capacitatea de a acționa?
Fenomenul de neputință învățată se referă la situația în care învățăm să acceptăm și să tolerăm situațiile neplăcute ca urmare a unei serii de condiționări. Implică incapacitatea de a evita aceste situații chiar și atunci când ar putea fi evitate. În termeni simpli, neajutorarea învățată este o stare în care domină sentimentul de pierdere a controlului. Orice am face, oricum am face-o, simțim că nu avem niciun control asupra rezultatului.
Neputința dobândită este asociată cu multe probleme de sănătate mintală, inclusiv cu depresia. Simptomele fiind foarte asemănătoare: pasivitate, tristețe, anxietate, ostilitate. Avem convingerea că nu mai suntem capabili să controlăm cele mai importante aspecte ale vieții noastre, putem simți că nu avem niciun control asupra evenimentelor care ne afectează.
Dacă ne uităm în jurul nostru, există foarte mulți oameni care, în ciuda faptului că au suferit multe pierderi și s-au confruntat că multe evenimente negative, nu devin deprimați. Ei sunt capabili să-și păstreze pofta de viață și optimismul.
În multe cazuri, la baza acestei perspective diferite asupra vieții se află stilul atribuțional. Acesta determină modalitatea pe care o atribuim lipsei de control resimțită într-o anumită situație. Unii oameni tind să atribuie eșecul lor unor factori situaționali, în timp ce alții îl atribuie unor factori stabili, de personalitate. Acest lucru se numește eroare fundamentală de atribuire. Neputința învățată și, în cazuri mai grave, depresia pot apărea atunci când încercăm să explicăm în mod constant evenimentele negative atribuind cauze interne, stabile. Dincolo de neputința dobândită, deznădejdea are de asemenea un rol semnificativ.
Orientarea spre viitor este caracterizată de lipsa de speranță și de neîncrederea față de schimbare. Aceste fenomene pot explica o serie de reacții psihologice care sunt dificil sau chiar imposibil de înțeles. De exemplu, care este motivul pentru care unii membri ai familiei abuzate nu aleg să fugă, să scape chiar și atunci când ar putea face acest lucru, de ce suportă, acceptă în mod pasiv și neputincios situația lor dificilă? Astfel pot fi explicate de asemenea, și numeroase comportamente din viața de zi cu zi, cum ar fi atunci când nu putem să ne schimbăm locul de muncă, deși simțim de ceva timp că ar trebui să o facem. Dar poate juca, de asemenea, un rol important chiar și în sfera politică, de exemplu în ceea ce privește pasivitatea și abținerea electorală. Neîncrederea în schimbare poate culmina, în cele din urmă, în pasivitate și apatie politică.
Deși neputința învățată și depresia poate fi prezentă în unele momente ale vieții noastre, cu toții ne dorim ca noua generație, copiii noștri să aibă o viață mai bună ca a noastră, ne dorim ca ei să aibă o viață plină de iubire, prietenii și împliniri. Noi ne dorim ca ei să învețe și să poată face față greutăților, să fie mândri de propriile realizări, totodată să crească încrezători în viitor, să iubească aventura și dreptatea, să fie rezistenți în fața obstacolelor și nereușitelor inerente în perioada maturizării.
Potrivit psihologului Martin Seligman, „Putem obține toate acestea. Părinții îi pot învăța pe copii încrederea, inițiativa, entuziasmul, bunătatea și mândria.“
Puteți afla secretul realizării acestui lucru din cartea Martin Seligman, Copilul optimist.