„Este mai ușor să ierți un dușman decât să ierți un prieten.“ (William Blake)
„Iertarea este cheia acțiunii și libertății.“ (Hannah Arendt)
„Cât de nefericit este cel care nu se poate ierta pe sine?“ (Publilius Syrus)


Iertarea este un termen utilizat la scară largă, devenit parte din vocabularul nostru cotidian. Aproape fiecare din noi avem o idee depre ce înseamnă iertarea, fiecare om o interpretează în felul său propriu și personal.
Potrivit DEX, „a ierta“ înseamnă: „1. A scuti pe cineva de o pedeapsă, a trece cu vederea vina, greșeala cuiva, a nu mai considera vinovat pe cineva. 2. A scuti, a dispensa pe cineva de o obligație. 3. (pop. și fam.) A permite, a da voie să...“
Oare ce înseamnă, din punct de vedere psihologic, iertarea? Și cu ce o identificăm în mod eronat? Există oare un păcat de neiertat? Cum putem ști dacă am iertat cu adevărat pe cineva? Și oare este necesar să ne iertăm întotdeauna?
Analizând efectele iertării, putem afirma că are multe efecte pozitive asupra funcționării noastre fizice și spirituale. De exemplu, scade tensiunea arterială și chiar activează partea din creier responsabilă printre altele de ameliorarea durerii. De asemenea, iertarea reduce anxietatea, depresia și furia. Cu toții am constatat că dorința cronică de răzbunare ne induce o stare de alertă constantă, care este similară cu un nivel persistent de stres puternic. Astfel putem considera că iertarea ne ajută să menținem o stare de sănătate fizică și mentală bună prin faptul că reduce emoțiile negative și evocă emoții pozitive precum iubirea, acceptarea etc. Totodată, iertarea poate avea un impact pozitiv asupra relațiilor noastre atât în ceea ce privește relațiile de cuplu, cele din familie, relațiile de prietenie, cât și în cele în care exista inițial ranchiună, dușmănie.
În limbajul popular conceptul „iertare“ este adesea confundat cu alte concepte care nu sunt strâns legate de acest subiect și poate fi chiar dăunător dacă se presupune în mod greșit o legătură între cele două.
Pentru a oferi o imagine cât mai clară a ceea ce însemnă iertarea, propun să ne focusăm puțin pe ceea ce nu înseamnă iertarea.
Iertarea nu înseamnă uitare, uitarea nu elimină nemulțumirile noastre. Așadar, nu trebuie să ne luptăm să uităm o supărare, ceva ce ne-a afectat, un lucru care ne-a provocat suferință, pentru că de fapt avem nevoie de memorie pentru a procesa și integra cu adevărat experiența. Nicio nemulțumire reprimată („uitată“) nu poate fi iertată pe deplin, prin urmare trebuie să ținem cont de faptul că iertarea reală poate fi obținută doar prin amintire.
Trebuie să înțelegem și faptul că iertarea nu justifică fapta, nu absolvă persoana care ne-a rănit de responsabilitatea faptei sale. Prin urmare, iertarea nu implică acceptare și nici nu înseamnă neapărat continuarea relației. În cazul iertării, putem decide chiar să rupem relația cu persoana respectivă.
În cartea Cum să dăruiești iertarea, psihologul american Robert D. Enright conduce cititorul pe o cale care va aduce claritate și pace. Este o carte care ajută persoanele rănite profund și care simt că se mișcă într-un cerc vicios, fiind cuprinși de furie, resentimente și adesea depresie. Robert D. Enright, în calitate de inițiator al primului de program de iertare dovedit științific, prezintă modul în care iertarea poate reduce depresia, anxietatea, totodată contribuie și la creșterea respectul de sine și a încrederii într-un viitor mai bun.
Enright face o distincție clară între iertare și „pseudo-iertare“, el ne asigură că iertarea nu înseamnă nici pe departe acceptarea abuzului continuu sau chiar împăcarea cu persoana care ne-a provocat suferință. Mai degrabă, oferind darul iertării, suntem încurajați să ne confruntăm și să dăm drumul durerii pentru a ne recăpăta viața, cartea sa este o pledoarie pentru viața trăită din plin.
Răul nu trebuie ținut închis, în interiorul nostru, ci trebuie să fie exprimat, să fie scos afară. Iertarea poate fi comparată cu o psihanaliză reușită, căci pulsiunile inconștiente ale agresivității se ridică la nivelul conștiinței, eliberând astfel lăuntrul de povara unui rău, care pe termen lung devine din ce în ce mai devastator.
Psihologul american Robert D. Enright distinge șase niveluri de iertare. Aceste niveluri progresează de jos în sus, implicând o soluție din ce în ce mai complexă și mai funcțională.
Factorii care conduc la iertare:

1. În cazul iertării răzbunătoare, simțim că putem ierta cu adevărat cealaltă persoană doar dacă „returnăm împrumutul“, dacă pedepsim, dacă cealaltă persoană va trece printr-o suferință similară cu cea pe care ne-a provocat-o nouă.
   În mod evident, în acest caz motivația e dorința de răzbunare, întreținută de principiul „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte“. Dezavantajul acestei forme de iertare este că răul „răsplătit“, întors este în mod clar intenționat, în timp ce răul inițial nu a fost neapărat intenționat, iar natura subiectivă prin care percepem răul care ne-a fost făcut face dificil să discutăm despre egalitate. Iar revenirea neîntreruptă a nemulțumirilor, rănirilor distruge în mod clar relația.


2. Motivația din spatele iertării restaurative este dorința de a compensa, de a repara. În acest caz accentul nu este pus pe „pedepsirea“ celuilalt, ci pe repararea prejudiciului cauzat. Această formă de iertare este adesea utilizată în terapia de cuplu, în special în cazurile de infidelitate.


3. La iertarea așteptată se ajunge, de obicei, datorită unor motivații extrinseci, deoarece simțim că ceilalți se așteaptă ca noi să iertăm. Este un lucru obișnuit ca, la îndemnul părinților, copiii mici să se „ierte“ între ei. Ca adulți, acest rol este jucat de sinele nostru superior, care include figurile de autoritate și chiar așteptările sociale.


4. În cazul iertării așteptate din punct de vedere legal, suntem influențați de așteptările unui grup, ale unei instituții sau ale unei ideologii.
   Dificultatea legată de tipurile de iertare așteptate constă în externalizarea motivației. Astfel, în loc ca dorința să fie intrinsecă, acționăm în funcție de așteptările altcuiva, dorința devine extrinsecă, ceea ce face dificilă trăirea ei cu adevărat. Aceste așteptări pot deveni cu ușurință copleșitoare și duc adesea la ruminații sau la autocritică excesivă.


5. Motivația iertării în vederea atingerii armoniei sociale este legată de refacerea relațiilor deteriorate. Această motivație este evolutivă și ea apare chiar și la animale.


6. Exprimarea iubirii ca formă de iertare este cel mai înalt nivel al modelului, în care nu există nicio condiție prealabilă, nicio condiție exterioară de „forțare“ a iertării. Acest lucru poate fi considerat o motivație intrinsecă reală, dar chiar și în aceste cazuri este uneori dificil de determinat dacă este vorba de o iertare cu adevărat sinceră.

În cazul în care simțim efectele pozitive ale iertării asupra noastră, putem afirma că procesul a avut loc cu adevărat. Merită, de asemenea, să acordăm atenție semnalelor corpului nostru, deoarece acestea sunt mai puțin influențabile și, prin urmare, oferă răspunsuri mai sincere la întrebările la care răspunsurile conștiente nu sunt suficiente.
Disponibilitatea noastră de a ierta este legată de anumite caracteristici și trăsături de personalitate.
S-a constatat că există o legătură între iertare și modelele de atașament, care se activează atunci când suntem răniți și care au o influență puternică asupra reacțiilor noastre la situația respectivă. De exemplu, o persoană cu un atașament sigur este probabil să abordeze astfel de situații mai eficient și cu mai multă înțelegere. Disponibilitatea noastră de a ierta depinde, de asemenea, de stabilitatea stimei noastre de sine, deoarece persoanele cu o stimă de sine stabilă și pozitivă tind să se accepte mai bine pe ele însele, să își susțină mai ușor opiniile și să fie mai puțin sensibile la influențe. Disponibilitatea noastră de a face acest lucru depinde și de trăsăturile noastre narcisiste, deoarece s-a demonstrat că persoanele narcisiste sunt mai sensibile la răul provocat de ceilalți, la care reacționează adesea într-un mod agresiv.
Pe lângă aceștia, mai există și alți factori negativi de influență – ca de exemplu tendința de a rumega, dorința de răzbunare, niveluri ridicate de anxietate, agresivitate etc. Totodată, o influență puternică o au religia și spiritualitatea. Oamenii religioși consideră, în general, că iertarea este o virtute importantă și, prin urmare, încearcă să trăiască după acest principiu, ceea ce nu este întotdeauna foarte simplu și poate genera adesea remușcări.
Iertarea este foarte nuanțată și are multiple fațete, iar drumul spre o iertare sinceră și profundă este adesea lung și anevoios. Cu toate acestea, chiar merită să fie făcută, căci ajută la crearea și menținerea unui echilibru între trup și suflet. Merită să iertăm, merită investiția de energie și timp, deoarece iertarea are numeroase efecte pozitive atât la nivel individual, cât și la nivel relațional.