Mulți copii, după ce ajung la maturitate, și-ar putea dori să se împace cu părinții, dar aceasta rămâne adesea doar o chestiune teoretică care nu poate fi atinsă în viața reală. Acest lucru este valabil și pentru părinți.


Eforturile repetate de a schimba calitatea relației de-a lungul anilor diminuează șansele ca reconcilierea să aibă loc cu adevărat.
Mult timp ascunsă de ochii societății și catalogată ca fiind rezultatul acțiunilor unui copil ajuns adult nerecunoscător sau dând dovadă de imaturitate emoțională, înstrăinarea dintre copiii deveniți adulți și părinți a fost recunoscută ca o problemă care merită tot efortul pentru a fi cercetată.
Unele persoane încep să se înstrăineze, din diferite motive, de părinți la vârsta adultă și adesea se întâmplă ca părinții să moară fără ca vreunul dintre ei să facă vreun efort de reconciliere, de restabilire a unei relații bune, chiar dacă nu amicale, cel puțin de acceptare. Cauzele pot fi multiple, ca în orice relație funcțională, nu există adevăr absolut, ci adevărul se negociază. În unele cazuri, mai ales în familiile în care există granițe mult prea rigide și unul sau ambii părinți sunt indisponibili din punct de vedere emoțional, chiar dacă copilul devenit adult și-ar dori să facă pași mărunți sau mai serioși spre reconciliere, acesta poate avea impresia că se lovește permanent de un zid, astfel încât poate renunță să mai încerce să restabilească legăturile cu unul sau ambii părinți.
În cele mai multe cazuri, copiii deveniți adulți își doresc cu ardoare să restabilească legăturile cu proprii părinți, nu cred să existe vreun adult care să prefere înstrăinarea în locul unei relații sănătoase și funcționale cu părinții săi.
Care sunt șansele de reconciliere între un copil adult și părinți?
Pentru a răspunde la această întrebare, am apelat la cartea “Rules of Estrangement” (Reguli de înstrăinare), scrisă de Joshua Coleman, un expert atât în înstrăinare, cât și în reconciliere, care a fost cândva el însuși un părinte înstrăinat, iar cărțile sale se adresează cu precădere părinților.
Una dintre tehnicile pe care Coleman le folosește pentru a facilita reconcilierea este aceea de a scrie o scrisoare sau un e-mail copilului înstrăinat, cerându-i să vorbească cu el sau ea. Răspunsul copiilor adulți este semnificativ: aproximativ 60% dintre cei astfel contactați contactează răspund părintelui, circa 20% dintre aceștia spun că nu sunt interesați, 20% răspund dând explicații lungi și furioase și îi spun să-i lase în pace, iar restul de 60% sunt de acord să vorbească cu el. Pe scurt: 4 din 10 copii adulți pe care îi contactează refuză din start. Dintre cei șase copii adulți rămași, aproape trei îi spun să-i lase în pace. Așadar, mai rămân puțin peste trei din cei 10 inițiali care vor accepta chiar și o sesiune de terapie comună cu părinții lor, ceea ce cu greu garantează reconcilierea.
Iată câteva obstacole în calea reconcilierii, fără însă a pretinde că listă este completă:

1. Înstrăinarea este un proces de lungă durată. Sunt șanse mari ca copilul adult să fi petrecut cel puțin un deceniu și, de cele mai multe ori, mai mult, încercând diverse strategii pentru a gestiona relația, iar istoricul eșecurilor – de a nu fi reușit să stabilească limite, să schimbe natura dialogului sau să oprească abuzul verbal al părinților – îl va convinge probabil pe copilul adult că reconcilierea nu este la îndemână și că orice efort va sfârși doar prin restabilirea status quo-ul dureros.

2. Nevoia copilului adult de recunoaștere sau de primi scuze. Adesea există o piedică universală în calea reconcilierii: părintele nu este dispus de a-și asuma responsabilitatea pentru consecințele acțiunilor sale. Există multe motive pentru această poziție, inclusiv convingeri ca „Toată lumea face greșeli și nimeni nu este perfect.“ sau „Am făcut tot ce-am putut.“ Totodată, părinții folosind fraze ca „Trebuia să te întăresc pentru că lumea este un loc dur, periculos.“ sau „A trebuit să fiu dur cu tine ca să nu ți suie la cap.“ sunt folosite atât pentru raționalizare, cât și pentru negare.

3. Convingerea părinților că respectul înseamnă lipsa de critică. Mai ales părinții cu un stil parental autoritar nu dispun de deschidere spre dialog despre ceea ce au făcut bine sau rău, mai ales dacă aderă la ideea că un copil adult își arată respectul acceptând acțiunile părinților fără a pune întrebări. În plus, părinții cu un nivel ridicat de control, anxioși sau care sunt combativi din fire, nu sunt deloc deschiși nici la a asculta evaluarea unui copil adult; le este complet străină ideea precum că un părinte își câștigă respectul.

4. Adesea părinții sunt loiali față de narațiunile familiei lor. Înstrăinarea dintre copiii adulți și părinți este un răspuns la tratamentul parental și trista realitate este că majoritatea acestor părinți nu sunt pe cale să renunțe la poveștile pe care le spun despre ei înșiși ca părinți, precum și la cele pe care le spun despre copiii lor. Familiile disfuncționale au narațiuni specifice – când există un țap ispășitor, acesta este cel care împiedică familia să fie perfectă, de exemplu – iar părinții nu sunt de obicei dispuși să accepte eventualitatea unui scenariu contrar. Auzim adesea că „Povestea ta este produsul imaginației tale!“ sau „Minți cu nerușinare!“

În astfel de familii, cei mai mulți copii normalizează abuzul pentru că asta este tot ceea ce știu și se grăbesc să se învinovățească pe ei înșiși mai degrabă decât pe părinții lor (este mai puțin înfricoșător), astfel încât recunoașterea abuzului părinților de obicei îi face să încremenească. Momentul de recunoaștere reală, adesea după zeci de ani de viață adultă, este un lucru important, din punct de vedere psihologic, chiar dacă este unul dureros. Nu este vorba de validarea pe care copilul adult o caută de la părinții săi, ci de ceva mult mai important: ca părintele să își asume responsabilitatea pentru modul în care a fost tratat copilul. Din păcate pentru mulți părinți acest lucru este amenințător, greu de realizat sau chiar imposibil.
Cu toate acestea, un lucru este clar: înstrăinarea nu ne face bine, nu ne vindecă de rănile trecutului, ale copilăriei. Din păcate, mulți dintre noi se limitează la înstrăinarea de părinți. E bine de ținut minte că vindecarea din experiențele tale este un proces separat, adesea realizat cu succes în colaborarea cu un terapeut dedicat, în care să ai încredere.