Unele persoane consideră că nu-și merită succesul, nu sunt demni de a avea succes în viață. Cu toate că există semne externe evidente, concrete, aceste persoane pur și simplu nu își pot asuma reușitele și sunt ferm convinse că ceilalți au fost induși în eroare. Considerată „modestie patologică“, se manifestă printr-o impresie de lipsă a capacităților. Apariția sindromul impostorului poate fi favorizată de mesajele parentale și/sau cele transmise de societate, precum și de anumite trăsături de personalitate și de mediul în care s-au dezvoltat. Este interesant de urmărit instalarea sindromului din copilărie până la vârsta adultă, totodată și impactul pe care îl are asupra stării de bine (mai bine zis asupra lipsei ei) a persoanelor care că nu reușesc să gestioneze așa cum ar fi de dorit acest sindrom puțin cunoscut, care însă poate să provoace suferință multora.


Deși nu pare, sindromul impostorului este un fenomen psihologic real.
Persoanele care suferă de sindromul impostorului, deși pot părea că au succes, în spatele aparentei încrederi se ascunde adesea o teamă constantă: în adâncul sufletului, acești oameni au o încredere în sine extrem de scăzută și se întreabă constant dacă merită ceea ce au realizat. Cu alte cuvinte, se simt ca un fel de impostor și cred că este doar o chestiune de timp până când vor fi demascați.
Deci în loc să se bucure de ceea ce au realizat, își petrec timpul îngrijorându-se că vor fi prinși și se va descoperi că nu sunt atât de deștepți/buni/etc. pe cât par a fi în ochii celorlalți.
Aceste persoane sunt măcinate permanent de gânduri repetitive cum ar fi:

• Simt că nu merit să fiu recompensat pentru munca mea.


• Mi-e teamă că, în curând, toată lumea își va da seama că nu sunt atât de deștept pe cât cred ei că sunt.


• Mai devreme sau mai târziu se dovedește că nu sunt atât de bun în ceea ce fac.


• Sunt lăudat în zadar, este deprimant, pentru că mereu trebuie să am un randament de sută la sută și deja îmi este destul de greu.


• Faptul că mă aflu unde mă aflu este doar pentru că am noroc...


• Ceea ce am realizat nu este deloc un lucru important – e firesc că am mers până la capăt.

Sindromul impostorului poate lua mai multe forme, pe care le-am putea numi chiar tipuri.
Dacă te recunoști din cele de mai sus primul pas pentru schimbare ar fi să identifici cărui tip îi aparții.
Experții în domeniu disting cinci subtipuri.

1. Superwoman/Superman
Caracteristici:

• Rămâi la serviciu până când îți termini sarcinile, indiferent cât de târziu este.


• Nu este suficient că așteptările tale față de performanța ta de la serviciu/studii au un nivel maxim, trebuie să excelezi și la sport, la socializare și la orice altceva.


• Dacă nu faci ceva util, ai impresia că îți pierzi timpul.


• Chiar dacă primești în mod constant feedback favorabil, simți că nu te poți relaxa niciodată și că trebuie în mod constant să dovedești că ești cel mai bun, la toate.

Dacă te recunoști în descrierea de mai sus, atunci ești una dintre acele superfemei sau superbărbați care muncesc din ce în ce mai mult, și mai mult decât toți ceilalți, fără să precupețească niciun efort. Ai impresia că dacă muncești din ce în ce mai mult, nu vor afla niciodată că nu ești chiar atât de bun pe cât cred ei că ești. Încerci din răsputeri să dai tot ce ai mai bun în fiecare domeniu al vieții, ceea ce, pe lângă faptul că este imposibil și nesustenabil, după un timp poate duce la epuizare și chiar la depresie.

2. Perfecționistul
Perfecționismul este o manifestare tipică a sindromului impostorului.
Caracteristici:

• Nu ești niciodată mulțumit de ceea ce ai făcut, te gândești mereu că ai fi putut face mult mai bine.


• Nu dorești să lași lucrurile să fie rezolvate de altcineva, deoarece ești reticent, neîncrezător în capacitățile celorlalți de a face munca la fel de bine.


• Ești distrus, descurajat în momentul în care ți se pare că pierzi controlul, te simțiți deosebit de inconfortabil în situații în care simți că nu ești în control.


• În plus poți avea tendința de a tergiversa, spunând „momentul nu este încă suficient de bun, nu sunt suficiente informații etc.“, și, în cele din urmă, s-ar putea să nici nu începi.

Toate aceste caracteristici pot indica faptul că, undeva în adâncul sufletului tău, te îndoiești de tine însuți și simți că nu meriți aprecierea celorlalți.

3. Geniul înnăscut
Lucrurile nu au stat întotdeauna așa. Probabil că o vreme ai înfruntat obstacolele cu ușurință, fără să te îndoiești vreodată de tine. La urma urmei, de la o vârstă foarte fragedă, ai terminat școala fără prea mare efort, reușind întotdeauna să obții rezultate bune, chiar și cu o cantitate minimă de energie investită.
E foarte posibil ca nici măcar să nu fi existat prea multe piedici. Ceea ce pare foarte bine până la un punct, dar există un dezavantaj: nu ai învățat cum este să faci față eșecului.
Caracteristici:

• Când erai copil sau poate chiar în adolescență, părea că totul vine fără efort, aproape de la sine.


• Printre cunoscuți, familie, colegi, prieteni, ai fost întotdeauna cel mai deștept, cel care a excelat mereu, cel care, deși a depus un efort minim, avea rezultate foarte bune, chiar cele mai bune.


• Ești convins că dacă ceva nu-ți iese bine imediat, înseamnă că nu poți face perfect acel lucru, nu ești suficient de bun.


• Acum însă, devenit adult, ai tendința de a evita situațiile în care s-ar putea să nu poți performa perfect, deoarece chiar nu ești pregătiți pentru eșec.

Dacă te recunoști în una sau mai multe din situațiile de mai sus, ar fi bine să cauți, în mod conștient, situații la care nu ești neapărat bun. Încearcă să vezi cum este să greșești, confruntă-te cu astfel de situații și învață din greșelile tale pentru a încerca din nou!

4. Războinicul singuratic
Dacă nu ceri niciodată ajutor pentru că a cere ajutor înseamnă că trebuie să recunoști că nu ești suficient de bun la ceva pe cât cred alții că ești, atunci probabil că faci parte din categoria războinicului singuratic.
Caracteristici:

• Deși ești epuizat, nu ceri ajutor, din teama de a nu fi descoperit.


• Preferi să stai ore întregi și să te documentezi, chiar dacă colegul de servici a avut un caz similar pe care l-a rezolvat cu brio.


• Nu îți iei concediu, chiar dacă ești obosit și familia pune presiune pe tine.

De cele mai multe ori preferi să faci lucrurile pe cont propriu, dar uneori, mai ales în pragul epuizării, te gândești că ar fi o ușurare, chiar un dar de la Dumnezeu dacă nu ar trebui să faci totul de unul singur.

5. Expertul
Pentru nimic în lume nu ai recunoaște niciodată că nu ești sută la sută sigur de ceva și ai face orice ca să fii. Dacă faci parte din „familia“ expertului te judeci (uneori prea aspru) după ce și cât ai realizat. În plus, trăiești cu teama permanentă să nu fii demascat pentru că nu știi totul...
Iată câteva exemple:

• Te înscrii mereu la noi și noi cursuri de formare deoarece crezi că trebuie să fii la curent cu tot ce se întâmplă.


• Ți-e teamă să aplici pentru un loc de muncă pentru care nu îndeplinești sută la sută cerințele.


• Deși faci tot posibilul să pari competent, tresari când cineva te numește „expert“, pentru că, de fapt, ai îndoieli în privința propriilor tale capacități.

Iată câteva celebrități care au mărturisit că au sindromul impostorului:

Emma Watson: „S-ar zice că, pe măsură ce devin tot mai bună, asta îmi sporește tot mai mult sentimentul de neadecvare și atunci îmi spun: oricând, cineva ar putea să-și dea seama că sunt de o impostură crasă și că nu merit nimic din ceea ce am făcut.“

Antoine de Caunes: „Am avut întotdeauna un sentiment adânc de mistificare. Am impresia că oamenii se înșală în privința mea, că mă cred suficient de competent încât să fac niște lucruri care pe mine mă sperie îngrozitor [...] Totdeauna mi-a fost teamă că secretul meu va ieși la suprafață.“

Louise Bourgoin: „Port în mine, adânc înrădăcinat, complexul că nu provin de la Conservator, ci din televiziune. Sunt zile în care îți spui în sinea ta: «Sunt impostura întruchipată». Sau îți spui chestii îngrozitoare de genul: «M-am născut într-un ceas rău», sau «Nu provin dintr-un mediu bun».“

Maya Angelou: „Am scris unsprezece cărți, dar de câte ori trebuie să încep o pagină nouă, mă paralizează ideea că sunt un scriitor depășit, din vremuri trecute; că, până la urmă, oamenii își vor da seama că eu mă uit la o lume în care nu mai trăiesc...“

Kate Winslet: „În fiecare dimineață, înainte să plec la filmări, îmi spun că nu mai sunt pe val, că nu sunt la înălțimea rolului meu și că toată lumea își va da seama de asta la un moment dat.“

După conștientizare, soluția ar fi întreruperea ciclului impostorului. Poți să ajungi să faci acest lucru singur sau poți la fel de bine apela la un psihoterapeut. E alegerea ta.