„Perfecționismul nu este o căutare a ceea ce e mai bun în noi, ci a ceea ce e mai rău – acea parte din noi care ne spune că nu vom fi niciodată suficient de buni. Perfecțiunea înseamnă egoism deghizat în virtute.“ (Julia Cameron)


Ordine, disciplină, punctualitate, precizie îi pot caracteriza pe unii oameni. Spunem despre o persoană care parcă este scoasă dintr-o cutie, arată impecabil, ține ordine perfectă, atât în casă cât și la birou, e foarte punctuală, nu întârzie niciodată, își face toate treburile la timp că este perfecționistă.
De regulă, se presupune că un perfecționist este îngrijit și ordonat atât pe dinăuntru, cât și pe dinafară. E foarte posibil ca unele persoane să se întrebe: Care-i problema, ce ar putea fi în neregulă cu asta?
Evident că suntem fericiți dacă profesorul, medicul, electricianul sau instalatorul nostru este un perfecționist, dar cum este să ai pe cineva apropiat, ba mai mult, chiar să trăiești alături de o persoană care se străduiește mereu să atingă perfecțiunea cu orice preț?
E foarte posibil ca grădina perfecționistului să fie întotdeauna mai verde, ceea ce face ca acesta să fie adesea invidiat de cei din jur (mai ales de cei care îl cunosc doar superficial). Problema este că în loc să se bucure de frumusețea „grădinii“ sale, el consumă mult timp și energie încercând să mulțumească lumea exterioară, pe cei din jur. Prin urmare, acesta muncește din greu în mod constant, fără să simtă nicio satisfacție, deoarece caută mereu un punct de referință pentru a-și dovedi că poate fi și mai bun. Chiar dacă la prima vedere poată să pară surprinzător, problema fundamentală din spatele perfecționismului este eschivarea de la responsabilitate, fuga de la asumarea responsabilității, căci în loc să îndrăznească să trăiască în conformitate cu valorile pe care și le-a format, el încearcă să corespundă celor din jur. Este foarte probabil ca un manager de top perfecționist să își dedice cea mai mare parte a timpului și să investească foarte multă energie în muncă și aspectului său fizic, în timp ce o gospodină perfecționistă de la țară este posibil să fie perfecționistă acasă și în gospodărie. Trăsăturile comportamentale ale perfecționistului pot varia de la o cultură la alta. În cultura occidentală de astăzi, perfecționismul se manifestă mai ales în ceea ce privește munca, câștigarea banilor și aspectul fizic, dar, desigur, există nenumărate fețe individuale ale perfecționismului.
În cartea Vindecarea copilului interior, Stefanie Stahl afirmă că peroanele care se îndoiesc de propria lor valoare își duc viața în defensivă. Aceștia vor să se asigure că nu există niciun motiv pentru care să ajungă să fie atacați. Iar a fi perfect înseamnă că ești lipsit de greșeli. Problema este însă că perfecționiștii au toate șansele să se epuizeze atât din punct de vedere fizic, cât și psihic. Ei nu cunosc noțiunea de suficient – Există mereu mai sus, mai departe, mai bine. Cei în cauză aleargă mereu în urma propriilor aspirații – abia a fost cucerit un trofeu, și deja trebuie obținut următorul. Succesele dorite le dau satisfacție doar pe termen scurt... Aceștia adesea cred că succesul lor se datorează mai degrabă norocului și că de fapt, nu l-au meritat.
Prin urmare, putem spune că peroanele perfecționiste caută din răsputeri să obțină recunoașterea din partea celorlalți. Unii își aleg chiar și pasiunile, bunurile materiale (casă, mașină), vacanțele, dar și partenerul după acest principiu – pasiunea, proprietatea și partenerul ales sunt în slujba creșterii încrederii în forțele proprii. Fiecare din noi se străduiește să obțină recunoașterea celor din jur, este o nevoie psihologică de bază. Deci problema nu este că ne bucurăm de recunoștință și ne rușinăm când suntem respinși, ci măsura în care folosim recunoașterea. Căci oamenii dependenți de recunoaștere acționează, în mare parte, după acest criteriu, pierzând legătura atât cu adevăratele lor dorințe, cât și cu propriile valori morale.
Un subiect important se referă la relațiile perfecționistului – se pare că există două modele tipice.

1. În primul caz perfecționistul își extinde nevoia de perfecțiune asupra celuilalt, adică se așteaptă ca celălalt să dea tot ce are mai bun în domeniul său. De exemplu, un bărbat cu un venit decent, care are succes la locul de muncă, se poate aștepta ca și soția lui să fie o femeie, mamă și gospodină perfectă. Deci să exceleze în fiecare din roluri. Perfecționistul tinde să creadă că partenerul sau partenera este o „extensie“ a sa și că, prin urmare, este de o importanță capitală pentru el sau ea ca realizările, inteligența, frumusețea sau bogăția ei să îi întărească perfecțiunea. În ceea ce privește personalitatea partenerului nu prea contează, perfecționistul preferă să aprecieze la partenerul său doar acele calități care îl pun în valoare, iar partenerul său este adesea doar un trofeu, eventual de așezat în vitrină.
Deoarece este dificil să determini o persoană matură, cu personalitatea deja formată să facă lucruri pe care altfel nu ar vrea să le facă, această situație este mai probabil să apară în relațiile părinte-copil sau în relațiile în care cealaltă persoană dă dovadă de imaturitate emoțională și „cedează“ în fața partenerului. Cauza poate fi propria atitudine perfecționistă și/sau existența unei relații de dependență.
Astfel putem spune că în ciuda aparențelor, perfecționistul este adesea o persoană imatură cu încredere în sine scăzută și are nevoie de validare externă pentru a dovedi că se descurcă bine, că este demn de apreciat, de iubit, de bun. Din păcate, rareori reușește să renunțe, să trăiască în prezent, aici și acum, și să se bucure de lucruri pur și simplu doar pentru ele însele.
În ceea ce privește relațiile de cuplu sau părinte-copil, partenerul, respectiv părintele perfecționist transmite de multe ori inconștient această atitudine celuilalt, preferând să-i evidențieze doar defectele, controlându-l constant, și percepând orice eșec ca fiind propriul eșec, ceea ce poate fi foarte dureros.
Uneori perfecționistul își dă seama că cere prea mult, pretențiile lui sunt prea mari. În cazurile fericite, cealaltă persoană nu este perfecționistă, este mai puternică și mai matură din punct de vedere emoțional și reușește să-l ajute pe perfecționist să urmeze un alt model.
În cazurile mai nefericite, celălalt partener este mai instabil emoțional și modelul de perfecționism este mai puternic. Uneori se întâmplă ca și ei înșiși să ajungă perfecționiști.
Din nefericire, există o situație și mai gravă, în care partenerul renunță la orice activitate, se izolează, iar acest lucru poate duce adesea la probleme psihologice: schimbări de dispoziție, retragere, anxietate, depresie – sau, în cazuri extreme, abuz de substanțe. Partenerul perfecționistului simte practic că nu poate satisface nevoile exagerate și, pentru a evita alte eșecuri, nu mai încearcă să se implice. Și astfel nu va mai simți nicio bucurie în viața de zi cu zi alături de perfecționist.

2. Al doilea caz de relație perfecționistă este cel în care nevoia de perfecțiune este doar pentru sine, fără a extinde așteptările exagerate asupra celor dragi, familiei. În acest tipar, perfecționistul este atât de nesigur pe el însuși și atât de concentrat pe conformism, încât nu mai are energie pentru a acorda atenție la cum este cu adevărat cealaltă persoană. Singurul aspect important al relațiilor sale cu ceilalți este să fie mereu acceptat. E oarecum paradoxal faptul că, în ciuda cruzimii sale față de el însuși, îi acceptă pe ceilalți și este dispus să-și facă prieteni. Însă într-o relație poate să devină dificil de tolerat cineva care este mereu nemulțumit de el însuși, nu crede niciodată că merită să fie lăudat și este, de fapt, incapabil să accepte bunătatea celeilalte persoane.
Prin urmare, perfecționistul are de obicei o imagine de sine negativă, iar relațiile sale apropiate sunt determinate de nevoia lui permanentă de afirmare. Din cauza acestei căutări constante de afirmare, doi perfecționiști rareori pot avea o relație cu adevărat fericită, deoarece propriile lor nesiguranțe sunt întărite de celălalt.
Există numeroase cărți dar și filme care au ca temă perfecționismul.
Protagonista perfecționistă a unui serial de televiziune foarte popular a trăit relații din ce în ce mai nefericite cu parteneri aparent din ce în ce mai perfecți. Într-un final, a cedat în fața unui bărbat care era departe de a fi perfect. Era urât, avea burtă, mânca urât și nici pe departe nu se conforma așteptărilor pline de snobism ale celor din mediul ei. În cele din urmă, acesta a fost ales pentru că, spre deosebire de perfecționiștii narcisiști, a fost capabil să asculte cu adevărat cealaltă persoană și să se concentreze pe sentimentele ei mai degrabă decât pe valorile ei exterioare cu care se afișa. Însă, pentru a ajunge la acest lucru, pentru a-și găsi sufletul pereche, a trebuit să treacă printr-un fel de dezvoltare personală, adică atunci când a realizat că practic perfecțiunea poate fi găsită doar în imperfecțiune.