Viața persoanelor perfecționiste, fie că este vorba de perfecționismul auto-orientat, orientat spre ceilalți sau perfecționismul prescris social, este îngreunată de tendința de a atinge perfecțiunea, progresul nelimitat.


Cei care nu sunt siguri de propria valoare își duc viața în defensivă, acestea evită existența oricărui motiv pentru care să fie atacați. Pentru ei „perfect“ înseamnă „lipsit de greșeli“. Însă, din păcate, pe termen mediu și mai ales lung, perfecționiștii sunt amenințați de epuizare totală. Problema majoră este faptul că pentru perfecționiști nu există noțiunea de „suficient“. Există mereu mai sus, mai bine, mai departe, fără încetare. Iar după cum spune Stefanie Stahl: „Cei în cauză aleargă mereu în urma propriilor aspirații. Abia a fost cucerit un trofeu, și deja trebuie obținut următorul. Succesele dorite le dau satisfacție doar pe termen scurt… Au îndoieli profunde și nu sunt niciodată cu adevărat mulțumiți de ei înșiși, deși, dacă situația este privită obiectiv, sunt oameni realizați. Aceștia cred, adesea, că succesul lor se datorează mai degrabă norocului și că, de fapt, nu l-au meritat.“
Deși perfecționismul în sine nu este considerat o trăsătură patologică, totuși s-a arătat contribuția sa ca factor de vulnerabilitate la psihopatologii multiple, cele legate de anxietate, tulburări de dispoziție etc. Totodată, perfecționismul neînfrânat poate duce la o rigiditate exagerată.
Există însă și opinii conform cărora perfecționismul nu este o problemă sau inconvenient, cel puțin atunci când este ajustat la o serie de parametri. Astfel au fost descrise atât forme adaptive, cât și dezadaptative ale perfecționismului, în funcție de modul concret în care interacționează scopurile și preocupările.
În cazul perfecționismului adaptativ, s-a arătat că acesta este adesea asociat cu un sentiment intens de plenitudine în ceea ce privește viața și că poate să aibă adesea și un rol de protecție împotriva diverselor probleme emoționale. În cazul perfecționismului patologic este vorba despre insatisfacția vieții și riscul crescut de suferință psihologică.
În cazul în care dorim să descriem emoțiile, sentimentele pe care le poate declanșa în noi, cuvântul „perfecționism“ poate avea înțelesuri multiple. Cel mai adesea este asociat cu eticheta de anxietate și cu des întâlnita convingere de a nu fi suficient de bun. Potrivit unui studiu publicat în revista de psihologie Psychological Bulletin, numărul persoanelor cu perfecționism a crescut semnificativ în cei aproape 30 de ani dintre 1989 și 2016.
În continuare să vedem câteva caracteristici ale perfecționismului dezadaptativ.

1. Standarde extrem de ridicate
Persoanele perfecționiste își stabilesc de multe ori obiective foarte înalte și uneori dificile pe termen scurt, acestea devenind adesea o sursă de frustrare și durere. Perfecționismul se referă la mai toate domeniile funcționării zilnice, deși sunt deosebit de frecvente în muncă și în mediul academic.
Aici avem de-a face cu „modele ideale“ de comportament/gândire, nerealiste, care scad naturalețea și adaugă o componentă forțată aproape tuturor activităților de zi cu zi.

2. Așteptări exagerat de mari
Perfecționiștii se așteaptă să existe o echivalență între rezultatele acțiunilor lor și investițiile pe care le fac, ignorând total în acest proces toate variabilele confuze care pot contribui la acestea.
Știm cu toții că din păcate lumea nu este întotdeauna corectă în modul în care distribuie recompensele și/sau pedepsele. La persoanele perfecționiste nu este surprinzător faptul că toate consecințele nefavorabile sunt interpretate ca un eșec inacceptabil, care subminează imaginea de sine. Unor persoane perfecționiste le este adesea dificil să lucreze într-un colectiv pentru că în acel cadru ei nu pot controla totul.

3. Exagerarea grijii față de a face greșeli
Perfecționiștii adesea urmăresc constant posibilitatea de a face o greșeală, ceea ce îi împiedică să se bucure pe deplin de preocupările cotidiene dar și de cele de la muncă sau școală. Știm că avem nevoie de un anumit grad de precauție pentru ca rezultatul unei acțiuni să fie optim, însă excesul duce la o verificare permanentă, care, în loc să producă o îmbunătățire obiectivă a produsului final, conduce la un consum de energie exagerat, la sacrificiul multor resurse cognitive și la o senzație neplăcută.

4. Exagerarea auto-judecății
De regulă, atunci când ne confruntăm cu o situație dificilă, încercăm să ne mobilizăm forțele cu ajutorul unor propoziții de genul: „Nu este atât de dificil pe cât pare…“, „Sunt sigur că totul funcționează…“ etc.
Cu toate acestea, perfecționiștii consideră aproape întotdeauna că este vorba despre o sarcină titanică, care necesită investiția masivă a tuturor energiilor lor. De aceea, atunci când scopul așteptat nu este atins, apare o disonanță între efort și rezultat. În schimb, după atingerea scopului, când ar fi de așteptat cel puțin un gest de felicitare, bucurie, apreciere, se ajunge doar la tăcerea mentală sau ușurarea temporară.

5. Exces de organizare și planificare
Perfecționismul poate fi văzut ca o percepție negativă a problemelor care apar în viața de zi cu zi, care sunt privite ca o amenințare pentru imaginea dorită pentru sine. Astfel apare o disociere între eul ideal și eul real, lucru perceput într-un mod absolut catastrofal. Iar pentru a evita o astfel de circumstanță, perfecționistul face în prealabil pregătiri temeinice – recurge deseori la excese de organizare și planificare.

Potrivit specialiștilor în domeniu, putem distinge trei subtipuri de perfecționism. Aceste categorii ne pot ajuta să ne identificăm și să ne înțelegem mai bine pe noi înșine și propriul perfecționism, astfel încât să ne putem proteja mai bine împotriva efectelor acestuia și să găsim soluții pentru depășirea lui.

Perfecționismul auto-orientat
Perfecționistul orientat către sine are așteptări exagerate de la el însuși, în cazul său „mai puțin“ este practic inacceptabil. Potrivit lui Emily Simonian, psihoterapeut de familie, „printre semnele perfecționismului auto-orientat se numără faptul că persoana în cauză este prea dură cu sine însuși, că adesea se simte epuizată sau are impresia unui eșec constant în strădania sa de a se ridica la nivelul propriilor așteptări“.
Acest sentiment poate fi foarte frustrant pentru că, chiar și atunci când facem tot ce putem, avem o permanentă teamă și niciodată nu simțim că facem suficient. Acest tip de perfecționism poate duce la o mare productivitate, dar de multe ori nu este suficient: perfecționiștii egocentrici nu sunt mulțumiți nici de acest lucru, în loc să își sărbătorească succesele, se uită unde au dat greș, unde nu au fost la nivelul propriilor așteptări și unde ar fi putut face mai bine.
Atunci când această trăsătură este legată de îngrijorare scăzută și, prin urmare, adaptativă, de obicei duce la performanțe extraordinare. Dar dacă persoana perfecționistă orientată către sine trece prin reacții emoționale puternic negative, dificile, acestea îl pot condamna să „sufere“ stări constante de disperare și autorealizare personală minimă, indiferent de realizări.
Întrebarea este cum facem față, există oare șanse de a atenua acest perfecționism egocentric? Sugestia psihologului este: „Dacă simți că ceva este prea mult, că este peste puterile tale de înțelegere, de acțiune, fă un pas înapoi și privește doar la un singur domeniu specific din viața ta în care ești în stare să ceri ajutorul și sprijinul altora. Totodată mai pot fi de folos grija față de sine, precum și un stil de viață echilibrat, care să includă socializarea și hobby-urile.“
O tehnică eficientă este și să practici recunoștința conștientă față de tine însuți. Poți folosi afirmații care să separe comportamentul tău de ceea ce ești. De exemplu, „dacă sunt total neîmpăcat, mă simt fericit că am sărit peste antrenamentul de astăzi, dar practic duc o viață sănătoasă, uneori chiar pot să-mi permit să mai lipsesc din când în când, este în regulă să mai sar peste câte un antrenament“.

Perfecționismul orientat spre ceilalți
Poate că nu i-am numit astfel, nu am auzit niciodată de ei, dar cu siguranță i-am întâlnit adesea atât la școală sau acasă, cât și la serviciu.
Persoanele care prezintă acest subtip de perfecționism impun altora cum ar trebui să acționeze, având pretenția ca ceilalți să atingă permanent niveluri de performanță exagerate, care devin copleșitoare și generatoare de stres copleșitor. Perfecționismul orientat spre ceilalți apare frecvent în tulburările de personalitate, de exemplu în narcisism sau tulburarea antisocială.
În caz că lipsește orice componentă anxioasă, deci când e vorba de versiunea sa adaptativă, nuanța empatiei emoționale se adaugă relațiilor cu ceilalți, din care rezultă bune abilități de conducere. Astfel, cu condiția menținerii unei structuri ierarhice clare, pare să fie benefică o anumită orizontalitate în comunicare.
Cum facem față acestei situații, care e soluția? În caz că așteptăm perfecțiunea de la ceilalți și acest lucru ne afectează cu adevărat relațiile, primul lucru este să devenim mai înțelegători cu ceilalți, practicarea empatiei este esențială. De exemplu, dacă suntem supărați, nervoși pe partenerul nostru, care niciodată nu se descalță la ușă, e util să analizăm motivele. Poate că după o zi lungă la serviciu este obosit și pur și simplu uită. Sau poate că nu este la fel ordonat ca noi. Toate acestea sunt în regulă.
Iar de îndată ce am înțeles motivul, practicați recunoștința și atenția. Faceți o listă cu lucrurile pentru care sunteți recunoscător pentru cei apropiați, poate să fie o listă cu doar câteva sau poate să fie o listă cu până la 99 de diverse lucruri. Folosind mindfulness, practicarea stării de prezență conștientă, putem să ne îmbunătățim relațiile umane, putem deveni mai mulțumiți dacă ne concentrăm asupra lucrurilor despre ceilalți care ne aduc bucurie, în loc ca tot timpul să avem de la ei așteptări mult prea mari.

Perfecționismul prescris social
Perfecționismul prescris social se manifestă atunci când credem că ceilalți au așteptări extrem de înalte de la noi. Acest tip de perfecționism este strâns legat de anxietatea interpersonală, de asertivitatea scăzută, precum și de o puternică teamă de abandon sau respingere. Perfecționismul prescris social apare frecvent în cazul unor tulburările de personalitate, în special în cel dependent.
În cazul în care ne întrebăm în mod constant ce cred ceilalți despre noi și ne temem de respingerea lor sau credem că ceilalți se așteaptă de la noi să ne comportăm într-un fel sau altul, am putea face parte din „familia“ celor caracterizați de perfecționismul prescris social.
Potrivit psihologului Emily Simonian, „este important de reținut că este perfect normal să ne pese de ceea ce cred alții despre noi. Perfecționismul este atunci când acordăm o atenție extremă opiniilor și aprobării celorlalți. Semnele perfecționismului prescris social se bazează adesea pe aparențe, de exemplu controlul intens al unei persoane asupra aspectului său, a manierelor sale, atenția constantă la cât de atrăgătoare și de inteligentă li se pare. Acesta poate fi atât de puternic încât îi afectează încrederea în sine și stima de sine“. Cu alte cuvinte, imaginea de sine a celor cu perfecționismul prescris social provine din opiniile celorlalți. Ei practic sunt convinși că valoarea lor este egală cu cea apreciată de ceilalți.
Întrebarea este ce-i de făcut, cum putem scăpa de acest inconvenient, cum ne putem lupta cu perfecționismul prescris social? În primul rând ar fi benefic să nu mai lăsăm aceste voci să se amplifice în noi și să ne consolidăm vocea interioară pozitivă. Iar pentru acest lucru, putem face o listă cu punctele noastre forte, calitățile pozitive, resursele noastre și lucrurile de care suntem mândri la noi înșine. Dacă acest lucru este prea dificil, putem la început să facem o listă dintr-o perspectivă neutră.
Totodată este important să înțelegem că îngrijorările noastre sunt nefondate. „Avem vreo dovadă că ceilalți ne judecă, crezând că nu suntem suficient de buni? De cele mai multe ori, aceste presupuneri nu au nicio bază reală“, afirmă Simonian.

Vestea bună este că nu trebuie să rămânem perfecționiști pentru totdeauna. Indiferent tipul de persoană, perfecționismul poate fi depășit, dar este nevoie de răbdare și perseverență. Schimbarea, recuperarea din perfecționism nu va fi bruscă, ci, folosind tehnica pașilor mărunți, e nevoie de multă practică, mult exercițiu, concentrând pe obiective mici, imediate, stabilind întotdeauna obiective realizabile, fără a încerca schimbarea imaginii de ansamblu.