Sinceritatea e mult mai ușor de afirmat decât de pus în practică. Deseori spunem clienților că terapia este singurul loc în care se pot simți în siguranță, pot fi ei înșiși fără a fi judecați, însă uneori poate fi cel mai greu loc în care să fii brutal de sincer. S-ar putea să nu existe cineva care să nu-și fi mințit niciodată terapeutul sau că n-a omis în mod voit o informație crucială în ședință.


Chiar dacă unele persoane sunt conștiente de faptul că, ascunzând unele aspecte sau prin a nu fi sinceri în totalitate, deschiderea în fața terapeutului devine dificilă. Alianța terapeutică sau mai bine zis lipsa ei este responsabilă de acest lucru, căci fără ca clientul să se simtă în deplină siguranță în cabinet nu există deschidere, iar lipsa de siguranță poate duce la apariția anxietății.
În continuare vă voi prezenta 5 povești pe care mi le-au spus clienții în decursul anilor de terapie.

1. Am omis să spun adevăratul motiv pentru care am apelat la terapie
„Când am intrat în cabinetul terapeutului meu, am simțit că inima începe să-mi bată mai puternic. Știam foarte bine despre ce trebuie să vorbesc, dar nu puteam să o fac. Mă simt satisfăcător, chiar bine. Momentan am doar câteva probleme de familie, dar nimic serios, nu mă afectează cu adevărat. Am observat că deși m-am străduit din răsputeri să-mi conving terapeutul, aceasta a dat din cap și mi-am dat seama că nu era pe deplin convinsă… Am vorbit despre vreme, despre ce am mai făcut în ultimul timp, despre emisiunile mele preferate de la televizor. Dar oricât de mult încercam să-mi distrag atenția, amintirile și gândurile negative continuau să mă cuprindă devin ce în ce mai mut. Simțeam că mă înec în propriile mele gânduri.
Apoi a trecut o vreme, ședințele urmau săptămânal, iar în cele din urmă nu am mai putut suporta. Am izbucnit în lacrimi, mi-am luat inima în dinți și i-am spus terapeutului meu adevărul. I-am povestit despre evenimentele traumatice care nu-mi dădeau pace și despre faptul că gândurile negre, repetitive erau pe care să mă doboare. Între lacrimi i-am mărturisit că nu voiam să o mint, dar pur și simplu îmi era teamă să arăt că sunt vulnerabilă.
Această ședință a fost un punct de cotitură pentru mine. Mi-am dat seama că este absolut în regulă să fii vulnerabil și că nu era nicio rușine să recunoști când ai probleme și să ceri ajutor. Iar cu ajutorul terapeutului meu, am reușit să-mă confrunt cu evenimentele traumatice și să pornesc pe drumul vindecării.“

2. Am omis să spun situația mea s-a înrăutățit
„Când aveam 25 de ani, am fost diagnosticată cu ADHD. Am luat medicamentele prescrise și, la insistențele psihiatrului, am urmat și câteva ședințe de psihoterapie. Însă pe măsură ce creștea doza, sănătatea mea mintală se deteriora din ce în ce mai mult. O vreme am renunțat la psihoterapie, iar când am revenit la terapeut, mi-a fost foarte frică să îi spun că aveam gânduri și idei suicidare, deoarece îmi era teamă de consecințe. Pur și simplu nu aveam curajul să vorbesc despre asta… Timpul trecea, iar eu mă confruntam cu stări depresive și anxioase din ce în ce mai puternice. Din fericire, familia mea a sesizat schimbările mele de comportament și a intervenit. M-au ajutat să înțeleg că eram într-o situație critică și că aveam nevoie să mă deschid în fața terapeutului, să fiu sinceră și să îi vorbesc despre tot ceea ce mă apasă… Îmi dădeam seama că îmi era atât de frică să nu fiu judecată și să mă simt singură din cauza a ceea ce simțeam, dar am reușit să trec peste asta, să nu mai ascund adevăruri legate de starea mea, de gândurile și emoțiile mele. Iar acum nu-mi mai este frică și mă simt mult mai bine.“

3. Am omis să recunosc îmbunătățirea stării mele
„Un singur lucru de care îmi este frică este că ședințele mele de psihoterapie să se încheie. Mi-e foarte teamă că terapeutul meu va crede că sunt mai bine și că ar trebui să încheiem ședințele. Cu toate că simt o îmbunătățire a stării mele, uneori mă simt chiar foarte bine, sunt plină de energie, productivă, reușesc să mă bucur de viață, mint și îi spun terapeutului meu că mare lucru nu s-a schimbat sau chiar că mă simt mai rău. Nu pot să renunț deocamdată la ședințele de terapie… Mi-e frică să rămân din nou singură.“

4. Am omis să vorbesc despre detaliile negative
„Psihoterapeutul meu mă întreabă uneori dacă am trecut prin anumite situații în copilărie, dacă îmi trecuseră anumite gânduri prin cap sau aveam anumite sentimente în copilărie, iar eu omit să spun adevărul pentru a evita să așez persoanele dragi mie într-o lumină negativă. De regulă, cei care m-au crescut au avut cele mai bune intenții și nu vreau ca terapeutul meu să aibă o percepție negativă despre ei, căci sunt familia mea și nu vreau să dezamăgesc. Trebuie să fiu loială familiei, chiar cu riscul de a ascunde adevărul.“

5. Am omis să spun că nu mi-am făcut tema pentru acasă
„Urmez o terapie de trei luni. Sufeream din cauza anxietăților mele și nu spusesem nimănui. Părinții mei sunt oameni simpli, dar foarte stricți și foarte puțin flexibili, sunt distanți și rigizi. Iar eu niciodată nu am găsit momentul potrivit pentru a vorbi despre stările mele de anxietate. M-am închis în mine, am ridicat ziduri și m-am izolat. Psihoterapeutul meu mi-a sugerat să vorbesc despre anxietatea mea cu părinții mei, dar nu am avut niciodată curajul să o fac. Dar nici nu putem să recunosc că eram slabă, nu puteam să îmi arăt vulnerabilitatea. Așa că am mințit și am spus că m-am deschis în fața lor și că mă descurc bine, chiar foarte bine. Însă în cele din urmă, a trebuit să îi spun terapeutului meu adevărul. Iar ea m-a asigurat de sprijinul ei necondiționat…“

Pentru a elimina pe cât posibil minciunile sau omisiunile în cadrul ședințelor de psihoterapie, e nevoie de crearea unei legături cu terapeutul care conferă siguranță și încredere, deoarece terapeutul „nu este, decât un artist în înțelegere, produsul unui traseu de studiu și formare intensivă, care l-a făcut neobișnuit de sensibil la semenii săi. Tocmai această sensibilitate este singurul instrument, singurea unealtă cu care operează el.“