Skip to content

Narcis și narcisismul

Când Liriope, o nimfă de o foarte mare frumusețe, a rămas însărcinată cu cel ce avea să devină Narcis, s-a dus să îl consulte pe prorocul Tiresias, chiar acela care i-a făcut lui Oedip sinistra prezicere a uciderii tatălui său și a incestului cu mama lui. Când l-a întrebat dacă Narcis va trăi mult, Tiresias i-a răspuns: „Da, dacă nu se cunoaște pe sine...“
Narcis a crescut și a ajuns un tânăr foarte frumos. Multe nimfe s-au îndrăgostit de el, dar el le respinge pe toate cu dispreț, îndeosebi pe nimfa Echo, care îl urmărește pasionată cu dragostea ei, dar nu își poate declara sentimentele, deoarece un blestem anterior o condamnă să nu poată vorbi niciodată prima: ea nu poate decât să repete ce aude. Și Narcis nu îi spune niciodată că o iubește...
De atâta suferință, Echo se lasă să moară și se transformă în stâncă. Celelalte nimfe, furioase, cer zeiței răzbunării, Nemesis, să îl pedepsească pe Narcis, ceea ce aceasta acceptă. Ea îl blestemă atunci în felul următor: „Fie ca să iubească și el, dar să nu aibă niciodată obiectul dragostei lui!“ La puțin timp după aceea, Narcis descoperă pentru prima oară imaginea sa oglindită în apa unui izvor limpede și se îndrăgostește pentru prima dată, și el, nebunește. Însă de imaginea lui. Fascinat de oglindirea sa, el sfârșește prin a muri de inaniție și se transformă în floarea care îi poartă de atunci încoace numele.

Narcis și narcisismul

Orgoliul lui Narcis, care se îmboldea să se elibereze de legile iubirii, a fost cauza morții sale. Iar reîncarnarea lui într-o floare modestă, simplă parte a naturii, care își are locul la nivelul pământului, este mesajul zeilor.
Ce sens are să iubești, dacă nu ești în stare să îi iubești pe ceilalți?
În zilele noastre ecranul smartphone-ului a preluat funcția suprafeței apei în care și-a văzut Narcis oglindirea feței. Dacă pe vremea legendelor ar fi existat tehnologiile actuale, în mod sigur și el și-ar fi tras cel puțin un selfie.
Trebuie oare să îi numim pe toți oamenii narcisici doar pentru simplul fapt că ei postează și se bucură să-și împartă fotografiile, experiențele sau amintirile cu ceilalți utilizând tehnologia modernă?
Evident că nu. Selfie-urile pot fi inofensive și chiar distractive dacă nu sunt folosite excesiv. Și aici mă refer la cazul în care există o preocupare intensă a modului în care arată cineva, precum și a modului în care această persoană apare în ochii altora. E vorba despre cei la care există o nevoie foarte mare, indispensabilă, avidă pentru recunoașterea și aprobarea celorlalți. Astfel se ajunge într-o zonă narcisistă. În rest este vorba doar de o „distracție“ inofensivă.
Chiar și conduita la volan poate releva narcisismul unora. Aceștia consideră că atât calitățile mașinii, cât și rapiditatea propriilor reflexe la volan le îngăduie dreptul de a încălca codul rutier. Ei consideră că anumite reguli sunt făcute doar pentru oamenii obișnuiți, în nici un caz nu se referă la ei.
Iată definiția din Marele dicționar al psihologiei:

Narcisism – iubire pe care o are subiectul față de sine însuși luat ca obiect.

În viața de zi cu zi ne lovim adesea de persoane narcisice. Cred că o doză minimă sau moderată de narcisism poate fi deseori utilă. Chiar și din punctul de vedere evoluționist, narcisismul asociat unor calități redutabile trebuie să fi fost un avantaj pentru a lua locul șefului sau însușirea celei mai gustoase părți din vânatul întregului trib. La un talent egal, chiar și acum, narcisicul are șanse mult mai mari să se „vândă“ decât o persoană modestă. Considerându-se încredințat ca fiind cel mai bun, are șanse mult mai mari de izbândă, totodată e convins că locul întâi i se cuvine pe drept și astfel în cazul unei competiții el va avea mai puține scrupule.
Să încercăm acum să descriem care sunt principalele trăsături ale unei personalități narcisice.
Potrivit lui Wendy Behary, care are o experiență de peste 25 de ani ca psihoterapeut, supervizor și formator, totodată este expert în tratarea personalității narcisiste și a persoanelor care trăiesc alături de aceștia:
 
În experiența mea, am observat că cea mai bună modalitate de a defini și caracteriza personalitatea narcisică este să o privim ca pe un „continuum“ ori un „spectru“. Putem să ne gândim la ea ca la o „gamă de intensități“ care cuprinde diferitele semne și simptome ale profilului. Aproape la toți narcisicii ​​vom întâlni, destul de evident, o tendință de auto-centrare și de a fi absorbit de sine. Accentul se pune, întotdeauna, pe sine. De-a lungul spectrului, este posibil să observăm intensități mai pregnante sau mai puțin pregnante în ceea ce privește această „absorbire de sine“. Cu cât este mai severă, personalitatea narcisică va cuprinde în jur de 11 sau 12 caracteristici, printre care: sentimentul de a se simți îndreptățit, senzația că i se cuvine, tendința de a fi dominant în relațiile cu ceilalți și de a fi în control. De asemenea, ei pot fi fermecători și curajoși; mai pot fi foarte încăpățânați, înfumurați, de multe ori nu au remușcări și nu sunt deloc empatici. În cazurile mai severe, persoanele narcisice pot fi agresive sau abuzive în relațiile cu cei dragi, uneori chiar și cu prietenii sau alte persoane din afara relațiilor lor primare; în calitate de părinte, un narcisic deseori trăiește prin copilul lui, are așteptări foarte mari și cerințe exigente, este foarte critic, adesea este denigrator sau depreciativ cu opiniile și sentimentelor celorlalți. Uneori, în forme mai ușoare de narcisism vom vedea acel sentiment de îndreptățire și acel comportament fermecător, nu și comportamentele agresive, de control și de manipulare pe care le vom găsi în tipologiile mai severe.

Nu este foarte ușor să relaționezi cu persoane narcisice. Aceștia au dificultăți în a fi prezenți în relație, le vine greu să aibă relații intime, le este foarte dificil să înțeleagă lumea interioară a celuilalt. Narcisicii pot fi foarte generoși, dar cel mai adesea această generozitate este despre ei înșiși, făcându-i să se simtă eroi sau ca fiind extraordinari și speciali.
Narcisicii pot fi conștienți că au o anumită putere, deoarece ei caută să aibă putere în relațiile cu ceilalți și ei știu că se pot folosi de putere pentru a obține ceea ce doresc. Ei nu vor vedea aceste aspecte ca fiind manipulatoare, deoarece ei se simt îndreptățiți, ei simt că li se cuvine, și prin urmare își pot justifica toate acțiunile lor prin inteligența lor, prin succesul lor, prin puterea lor, prin banii lor, sau pur și simplu, în sensul general, acela în care ei au dreptate în legătură cu orice gândesc.
După Masterson, narcisicii pot fi împărțiți în „exhibiționiști“ și „retrași“. Narcisicii exhibiționiști vor avea în permanență o apărare sub forma unui fals sine grandios și doresc ca ceilalți să fie audiența lor admirativă. Narcisicii retrași vor vedea o altă persoană ca specială și unică și vor dori să se scalde în gloria lor.
Iată câteva recomandări referitor la cum să ne purtăm cu personalitățile narcisice, din cartea Cum să ne purtăm cu personalități dificile:

1. De câte ori este sinceră, arătați-vă acordul.
Ținând cont că personalitatea narcisică consideră că i se cuvine întreaga dvs, admirație, nu ezitați să o complimentați pentru reușitele sale, fie că este vorba despre o rochie nouă, un discurs etc. Avantajele nu se vor lăsa așteptate: persoana narcisică vă va considera un tip inteligent care știe să-i recunoască valoarea, va fi mai puțin tentat să impresioneze cu orice chip și în prezența dvs. va fi mai puțin iritabilă.

2. Să-i explicați reacțiile celorlalți.
Câștigând încrederea unei astfel de persoane veți auzi adesea cum vi se plânge de alții. Vă va vorbi despre cât sunt oamenii de abuzivi, de răi, lipsiți de valoare etc. Ați putea să o ajutați explicând punctul de vedere al celorlalți.

3. Să respectați cu scrupulozitate convenientele.
Deoarece narcisicul se consideră o persoană mult mai însemnată decât dvs. se așteaptă să manifestați o atitudine pe măsura „însemnătății“ sale. Ceea ce pentru dvs. pare un detaliu insignifiant, va fi perceput de narcisic drept lipsit de considerație.

4. Nu îi aduceți critici decât atunci, când este absolut necesar, și atunci fiți extrem de preciși.
În cazul unui narcisic nu e nici inspirat și, în plus, zadarnic să îi spuneți că este „egoist“ sau „că se crede deasupra celorlalți“.

5. Să păstrați discreția asupra propriilor dvs. reușite și privilegii.
Cum narcisicul consideră că merită mai mult decât noi, privilegiile noastre îi vor da sentimentul unei nedreptăți extrem de dureroase. O persoană narcisică va fi invidioasă chiar și atunci când este vorba despre un privilegiu pentru care nu a existat nici o competiție.

Despre această temă se poate scrie volume întregi. Iată pentru încheiere câteva sfaturi tot din cartea amintită anterior:

Dacă vă este patron: când sunteți cu el nu vă puneți prea tare în joc amorul propriu. Faceți o mișcare de recul. Și amintiți-vă această frază a lui Rochefoucauld: „Îi poți lesne insulta pe suverani, proslăvindu-le calitățile pe care nu le au.“

Dacă vă este soț sau soție: dacă l-ați ales (ați ales-o), cu siguranță are multe calități. Recitiți, totuși, acest capitol.

Dacă vă este coleg sau colaborator: atenție să nu vă ia locul.



Bibliografie:
André C. (2009) – Imperfecți, liberi și fericiți – Practici ale stimei de sine, Ed. Trei, București
Colectiv (2006) – Larousse – Marele dicționar al psihologiei, Ed. Trei, București
F. Lelord & André C. (1998) – Cum să ne purtăm cu personalități dificile, Ed. Trei, București
Interviu Wendy T. Behary – Felul de a fi al unei personalități de tip narcisic



Stimează-ți Sinele

Definiția din Marele Dicționar al Psihologiei pentru stima de sine este următoarea:

Stimă de sine – valoare personală, competență, asociată de către un individ imaginii pe care o are despre sine. Stima de sine poate fi întemeiată pe alegerea de către subiect a unor norme exterioare pe care constată că este sau nu în stare să le atingă. Ea mai poate decurge, deopotrivă, din comparația între mai multe imagini de sine coexistând la același subiect; Eul actual, pe de o parte și, pe de alta, Eul ideal, Eul-care-ar-trebui-să-fie imaginea despre el, pe care subiectul presupune că o au unele dintre persoanele care îl cunosc.

Stimează-ți Sinele

Printre primii psihologi care s-au ocupat de studierea stimei de sine se numără William James, care a tras concluzia că satisfacția sau nemulțumirea de sine nu sunt legate doar de reușitele noastre, ci și de criteriile după care le judecăm. Astfel, stima de sine poate fi considerată ca fiind raportul dintre succes și pretenții. Cu cât avem mai multe reușite, cu atât crește stima de sine, însă cu condiția ca pretențiile noastre să nu fie exagerat de mari.
Stima de sine este strâns legată de conceptul de sine, fără însă ca acestea două să se confunde. Pe când conceptul de sine reprezintă o organizare complexă, cu multiple fațete a percepțiilor referitoare la propria persoană, stima de sine se referă la o atitudine generală, de ansamblu privind atât propria persoană, cât și comportamentele noastre, este o autoevaloare a sentimentelor atât negative, cât și pozitive pe care le avem despre propria noastră persoană.
Potrivit lui Harter, stima de sine globală are patru componente: competență, valoare morală, acceptanță și putere, iar conceptul de sine se referă la modul în care se manifestă aceste componente. De pildă, acceptanța se manifestă prin acceptanța socială a egalilor, prietenii apropiate sau atracții amoroase, romantice.
După S. Feshbach și B. Weiner, se pare că acest mod de a ne privi și ne judeca pe noi înșine este vital pentru echilibrul nostru psihologic. „Atunci când este pozitivă, ne permite să acționăm eficient, să ne simțim bine în propria piele, să facem față dificultăților existenței. Dar când este negativă, provoacă numeroase suferințe și neplăceri, care vin să perturbe viața noastră cotidiană.“
Nenumărate dificultăți psihologice sunt strâns legate de problemele stimei de sine. Potrivit lui Rosenberg, o evaluare de sine negativă este adesea însoțită de reacții emoționale care pot duce la un comportament autodestructiv. Cercetările mai recente ale lui Cheng și Furnhaum au demonstrat că stima de sine scăzută poate fi asociată cu probleme emoționale cum ar fi depresia și sentimentul de însingurare.
În cazul în care întâmpinăm greutăți, când viața ne pune la încercare, insuficiențele stimei noastre de sine lovește nemilos. În cazul persoanelor mai vulnerabile, din cauza dificultăților sociale sau funcționării lor psihice, aceste deficiențe ale stimei de sine nu iartă și alimentează diferite forme de suferință mentală. Potrivit lui C. André, există deci o legătură importantă „între problemele de stimă de sine și majoritatea tulburărilor psihice, indiferent dacă este vorba de manifestări depresive și anxioase, de recursul la alcool, de utilizarea drogurilor în adolescență, de tulburările conduitelor alimentare.“

În termeni uzuali, stima de sine înseamnă un amestec de priviri și judecăți îndreptate către mine însumi: ce părere am eu despre mine, cum mă simt cu această părere și ce fac cu viața mea având această părere. Aici mai există și un alt amestec: cel al judecății despre mine și al judecății despre mine sub privirile celorlalți, deoarece stima de sine are înțeles doar în cadrul relațiilor sociale.
C. André consideră că stima de sine înseamnă să dovedesc că sunt capabil de următoarele:
• Să spun ce gândesc.
• Să fac ce vreau.
• Să insist când mă lovesc de o dificultate.
• Să nu îmi fie rușine să renunț.
• Să nu mă las păcălit de publicitate sau de modă, care vor să mă facă să cred că nu sunt o persoană cum trebuie dacă nu port cutare marcă de haine sau nu gândesc în cutare mod.
• Să râd din toată inima dacă sunt luat peste picior fără răutate.
• Să știu că pot supraviețui eșecurilor mele.
• Să îndrăznesc să spun „nu“ sau „stop“.
• Să îndrăznesc să spun „nu știu“.
• Să îmi urmez calea, chiar dacă sunt singur.
• Să îmi acord dreptul de-a fi fericit.
• Să suport să nu mai fiu iubit, chiar dacă asta mă face nefericit pe moment.
• Să mă simt împăcat cu mine însumi.
• Să spun „mi-e teamă“ sau „sunt nefericit“ fără să mă simt înjosit.
• Să îi iubesc pe ceilalți fără să îi supraveghez sau să îi sufoc.
• Să fac tot ce pot ca să reușesc ceea ce vreau să reușesc, dar fără să mă forțez.
• Să îmi dau dreptul de-a decepționa sau de-a rata.
• Să cer ajutor fără să mă simt inferior.
• Să nu mă desconsider și nici să îmi fac rău când nu sunt mulțumit de mine.
• Să nu mă simt invidios de succesul sau de fericirea celorlalți.
• Să pot să supraviețuiesc nefericirilor mele.
• Să îmi dau dreptul de a-mi schimba părerea după ce chibzuiesc.
• Să dau dovadă de umor față de mine însumi.
• Să spun ce am de spus, chiar dacă am trac.
• Să trag învățăminte din greșelile mele.
• Să mă arăt în costum de baie chiar dacă corpul meu nu este perfect.
• Să mă simt în regulă cu rănile din trecutul meu.
• Să nu îmi fie teamă de viitor.
• Să găsesc că sunt un tip bine, cu calitățile și cu defectele sale.
• Să simt că progresez și că trag învățămintele din viață.
• Să accept așa cum sunt astăzi, fără să renunț totuși să mă schimb mâine.
• Și, în sfârșit, să ajung să mă gândesc și la altceva decât la mine.

În cazul în care descoperiți că stima de sine nu se ridică la nivelul dorit, nu ezitați să vă adresați unui specialist. Împreună veți putea descoperi cum „trăiește“ și „respiră“ stima de sine, ce o obstrucționează și ce o eliberează, ce o hrănește, dar și ce o destabilizează, cu scopul de a o înțelege, de a o schimba. Nu este chiar atât de complicat pe cât pare....


Bibliografie
André C. (2009) – Imperfecți, liberi și fericiți - Practici ale stimei de sine, Ed. Trei, București
Colectiv (2006) – Larousse – Marele dicționar al psihologiei, Ed. Trei, București
Rosenberg M. (1965) – Society and the adolescent self-image, Princeton, NY
Vladislav, E. (2009) – Conceptul de sine la adolescenți, Ed. SPER, București



Asertivitate – nevoie mare

Potrivit Marelui Dicționar al Psihologiei, asertivitatea este „caracteristică a unei persoane care își exprimă cu ușurință punctul de vedere și interesele, fără anxietate și fără să le lege pe cele ale altora.“
Asertivitatea este una din însușirile psihice deosebit de importante, în urma căreia individul ajunge – poate impropriu zis – la așa-numita afirmare de sine. Ea contribuie în mod hotărâtor la capacitatea de a exprima ceea ce suntem, ce dorim, ce pretenții avem într-o anumită situație, în limitele bunului simț, fără a-i leza pe cei din jur. Foarte simplificat este vorba despre fermitate și bunul simț. A fi asertiv înseamnă să fii categoric, să te comporți ferm, fără însă a invada spațiul personal al celuilalt, înseamnă să ai atât respect de sine, cât și de interlocutor. Înseamnă deci să reușești să ajungi la performanța unei comunicări asertive, în care îți exprimi în mod direct propriile tale dorințe, nevoi, opinii, îți ceri drepturile cuvenite, dar fără a încălca drepturile celorlalți.

Asertivitate – nevoie mare

În viața de zi cu zi ne confruntăm și cu persoane care comunică pasiv. Sunt cei excesiv de amabili în orice situație, ei sunt gata să îndeplinească toate solicitările venite din partea cuiva pentru a nu strica relația cu lor.
În cazul comunicării agresive, cel în cauză urmărește satisfacerea propriilor sale nevoi, fără a ține cont de ceilalți. Pentru atingerea acestui scop folosesc intimidarea, constrângerea, iar comunicarea este pe un ton ostil și autoritar.
Mai există și oameni, nu puțini la număr, care folosesc comunicarea pasiv-agresivă, ceea ce înseamnă că, deși nu exprimă agresivitate în mod direct, ei manifestă o rezistență indirectă la solicitările celorlalți.
Tot aici trebuie menționați și manipulatorii, care se prezintă drept victime, activând în ceilalți sentimentul de vinovăție sau de compasiune cu scopul de a obține ceea ce își doresc.
Pentru a veni în ajutorul celor care nu doresc să folosească modalitățile de comunicare mai sus amintite, există soluții. Tehnicile de antrenament în asertivitate au menirea să ajute persoanele care se plâng de dificultăți în relaționarea cu ceilalți să își dezvolte abilitățile de comunicare prin exprimarea și susținerea mai eficientă a punctului de vedere. Scopul este diminuarea anxietății sociale. Și aici avem de-a face cu două situații: la unele persoane este nevoie de rezolvarea problemelor, pe care uneori le pun pe seama timidități lor, iar la altele, dimpotrivă, se impune modelarea agresivității și modificarea comportamentului (cele vocale, gestuale, mimice), astfel încât să le integreze mai bine mediului în care trăiesc și să fie în stare să colaboreze cu ceilalți, să se integreze în societate.
O categorie aparte de persoane sunt cei care, deși acceptând ceva își fac un deserviciu, nu reușesc sau le este foarte greu să spună refuze ceva, să spună „NU“. Aceștia, neglijându-le pe ale lor, își asumă tot felul de responsabilități care nu le aparțin. Renunțarea la propriile nevoi sau la ceva privind propria lor persoană le creează un disconfort, cu toate acestea nu reușesc să își susțină propria lor nevoie sau opinie. Nu rareori sunt exploatați, folosiți de persoane manipulative, care profită de „bunăvoința“ celor care nu sunt în stare să refuze ceva.
Prin dezvoltarea asertivității subiectul poate să dobândească mai multă îndemânare în a-și apăra drepturile, a-și expune opinia, fără a o leza pe a celorlalți.
Pentru acest lucru pot fi utile următoarele.
În primul rând, ținând cont că ne asumăm responsabilitatea și consecințele pentru comportamentele, emoțiile sau gândurile noastre, avem dreptul să evaluăm și să luăm decizii pe care le considerăm corecte. Totodată nu trebuie să oferim nici scuze și nici motive pentru a ne justifica comportamentele. Avem dreptul să ne și răzgândim în anumite situații, este dreptul nostru să regândim scopul propus și îndeplinirea lui.
Evident că în unele cazuri ajutorul oferit celui în suferință este necesar și binevenit, însă alegerea ne aparține dacă intră sau nu în responsabilitatea noastră să preluăm o problemă a altcuiva. Avem dreptul să spunem „NU“, evident, ținând cont de limitele bunului simț.
A face greșeli este oarecum omenesc. Dacă ne asumăm responsabilitatea pentru ele, dacă învățăm din ele atunci greșelile pot aduce chiar beneficii. Nu este vorba de permisiunea de a greși oricând, dar trebuie să scăpăm de teama de a ne simți în permanență presați că vom greși...
În unele cazuri, din păcate din ce în ce mai frecvente, făcând o favoare fără a-i fi solicitat acest lucru, unele persoane se așteaptă ca noi să răspundem așa cum dorește ea, și nu cum vrem noi. Trebuie să avem în vedere că avem dreptul să ne comportăm independent de bunăvoința celorlalți, fără ca noi să le fi solicitat acest lucru.
Însușirea tehnicilor de antrenament în asertivitate se practică fie în timpul unor ședințe individuale, fie în cele de grup. După analizarea comportamentelor care se doresc a fi modificate, consilierul sau terapeutul propune jocuri de rol referitoare la situații concrete întâlnite în viața de zi cu zi.


A trage un pui de somn

A trage un pui de somn. Iată o expresie pe cât de frumoasă, pe atât de stigmatizată. Cel puțin aici, la noi. În numeroase țări pe care le-am vizitat, precum cele mediteraneene sau din Golful Persic, după masa de prânz se obișnuiește să se facă siesta, se trage un pui de somn. Între orele 14-17 magazinele sunt închise, în restaurante nu se mai poate servi masa, totul e pus pe standby.

A trage un pui de somn

Cercetătorii au arătat că aproape în toate aceste țări există o rată scăzută de infarcturi fatale. La cealaltă extremitate se află țări precum SUA sau Marea Britanie, unde infarctul miocardic este principala cauză de deces. Un pui de somn, o scurtă siestă ar putea avea efecte pozitive asupra inimii, tensiunii arteriale, nivelului de stres și, surprinzător, chiar și asupra menținerea greutății corporale. O scurtă pauză, o mică perioadă de relaxare în timpul zilei poate oferi un impuls de energie. Totodată oferă și unele avantaje cognitive și de sănătate.
Spre deosebire de 85% din speciile de mamifere, oamenii dorm doar o singură dată pe zi. Oamenii de știință își pun întrebarea dacă într-adevăr suntem monofazici în mod natural sau dacă am devenit așa din cauza societății moderne. Circa o treime dintre oameni nu dorm destul. Siesta ar putea să atenueze acest deficit de somn, de asemenea poate stimula creierul nostru, inclusiv pentru rezolvarea creativă a problemelor, memoria verbală, învățarea perceptuală, învățarea prin acțiuni obiectuale și învățarea statistică. După ce tragi un pui de somn, crește raționamentul logic, timpul de reacție, recunoașterea simbolurilor. Deci odată ce terminați de citit aceste rânduri și dacă nu sunteți chiar în mijlocul unei transmisiuni directe, după o scurtă reclamă în care ați avut timp să le citiți, sau în mijlocul unei ambuteiaj de pe autostradă, încercați chiar acum să trageți un pui de somn. Aveți încredere, căci odată ce ați citit despre beneficiile siestei, niciodată nu vă va mai chinui sentimentul de vinovăție pentru un pui de somn.
Pentru mai multe detalii citiți aici.


Taarof – artă sau prefăcătorie?

În urmă cu cinci ani am vizitat pentru prima dată Iranul, unde am ajuns cu trenul Asia Express, care câteodată a atins viteză maximă de 30 km/h, astfel călătoria a durat 3 zile și trei nopți. În orașul Van din Turcia am avut timp berechet, căci eram în așteptarea legăturii spre Teheran, care întârzia să mai vină. Acolo m-am împrietenit cu o doamnă din Isfahan, foarte emancipată și titrată. Din vorbă în vorbă a insistat, chiar de două ori, ca, ajungând în orașul ei natal, să o vizităm. Am rămas plăcut surprinsă de această invitație, iar la sosirea în Isfahan, am sunat-o. Mi-a răspuns cu amabilitate, dar evazivă, parcă nici nu știa despre cine e vorba, deși de la întâlnirea noastră nu trecuseră decât vreo trei zile. Invitația nu a mai fost „refăcută“.
Anul acesta am avut șansa de o nouă excursie în Iran. În ziua de după ceremoniile de Ashura am plecat din Yazd cu autocarul spre Teheran. La autogară am fost martora unei negocieri între șoferul autocarului, un persan bine făcut, ca o sculptură elenă, și un bărbat tânăr, îmbrăcat curat, dar sărac și foarte slab, ținând într-o mână o cârpă împăturită, iar în cealaltă câteva bancnote mototolite de valori mici. Întindea banii, dar șoferul dădea din cap dezaprobator. Acest bărbat semăna înfricoșător cu socrul meu aflat pe patul de moarte, așa că l-am convins pe soțul meu, căci nu se cădea ca eu ca femeie să intru în vorbă cu un bărbat necunoscut, să se ducă și să îi ofere bani pentru achitarea biletului. După ce i-a întins banii de două ori, fiind refuzat de ambele dăți, soțul meu era gata să plece, nu înainte de a mai încerca o dată. Ei bine, operațiunea s-a finalizat cu succes. Bărbatul i-a mulțumit ducând mâna dreaptă spre inimă. Era de o demnitate rară.
În ambele cazuri am fost martorii fenomenului taarof, potrivit căruia, printre multe altele, primele două invitații, oferte etc. sunt făcute doar din politețe, și numai a treia oară trebuie luat în serios.

Taarof – artă sau prefăcătorie?

În Iran, taarof înseamnă multitudinea de expresii de politeţe, de respect şi reguli de comportament pentru fiecare situaţie. Acesta este un cuvânt împrumutat din arabă şi denumeşte procesul de a face cunoştinţă cu cineva.
Potrivit Marelui dicționar al psihologiei, comunicarea este un „proces și ansamblu de comportamente care servesc la producerea, transmiterea și receptarea de informații prin intermediul unor sisteme simbolice împărtășite și definite social“. Tot aici se specifică faptul că pentru a comunica trebuie rezolvată problema de coordonare între un simbol și semnificația sa. Iar pentru asta este nevoie ca interlocutorii să aparțină aceleiași comunități și să împărtășeacă nu numai un idiom, ci și cunoștințe, credințe și valori care caracterizează comunitatea respectivă într-un mod distinctiv. Cu ajutorul acestor definiții cred că am reușit să înțeleg câte ceva despre taarof, care poate fi arta comunicării, dar de fapt e arta prefăcătoriei.
Comunicarea întrepătrunsă cu taarof face din Iran o țară și mai enigmatică. Exprimarea politicoasă, dar totodată evazivă este o trăsătură specifică persanilor. Nu de puține ori DA poate să însemne NU. De fapt taarof poate oferi timp de gândire, de evauare a trăsăturilor, personalității, intențiilor interlocutorului.
Despre Persia, și mai nou și despre Iran, se spune că este patria politeții, în care nimic nu funcționează fără taarof, acesta guvernează comportamentul lor. Pentru cei dinafara țării, mai cu seamă pentru occidentali, acest fenomen socio-lingvistic este greu de înțeles, aproape imposibil de tradus. Este o adevărată artă aproape imposibil de învățat și de stăpânit dacă nu te-ai născut persan, dacă nu ai crescut în cultura persană în care poezia este la ea acasă. Iranienii au o predispoziție aparte pentru simbolism și nuanțe ale limbajului. Taarof este codul nedescris care constituie normele de comportament între oameni, el fiind omniprezent la negocieri, chiar și al celor politice, în ceea ce privește ospitalitatea, problemele de familie, curtarea etc. Potrivit antropologului american William O. Beeman, ideea de taroof, de a te umili pe tine înălțându-l în slăvi pe celălalt, e de origine persană.
În mod paradoxal, explică acesta, într-o societate ierarhizată precum este cea iraniană, acest comportament produce stabilitate socială deoarece oamenii se tratează de la egal la egal.
În cazul unor întâlniri, atât introducerile, cât și despărțirile pot dura minute în șir. Era ceva asemănător cu discuțiile de lângă tocul ușii, când ne despărțeam de prietenii sau rudele venite în vizită. Era un rămas-bun care putea să dureze minute în șir, se făceau planuri pentru întâlnirile viitoare, se mai spunea și câte un banc, o anecdotă și uite așa trecea timpul cu musafirii în ușă.
Deși lumea modernă accelerată, în care comunicarea a devenit mai rapidă și mai la obiect, nu i-a ocolit nici pe iranieni, majoritatea lor reușesc totuși să păstreze și să folosească taarof, își fac timp pentru a purta o conversație politicoasă, continuând arta prefăcătoriei. Totodată, pentru străini acesta poate să pară o risipă de timp și energie...


Fericirea la reducere

Am copilărit pe vremea lui Ceaușescu, când majoritatea familiilor trăiau de la un salariu la altul. Până pe la mijlocul anilor ’70 se mai găsea câte ceva prin magazine. Țin minte că de pildă cumpăram câte un o jumătate de pachet de unt și tot o jumătate de franzelă, ca să fie proaspete. A urmat apoi o perioadă în care în autoservire erau doar conserve de pește, creveți vietnamezi și macaroane, precum și „Frații Petreuș“ cum se numeau, în epoca de aur, „puii de Gostat“. După care aproape că nu se mai găsea nimic, cel puțin nu vizibil.
Pe atunci nu înțelegeam de ce rudele și prietenii născuți sau stabiliți în Occident ne trimit bomboane și ciocolate legate cu scotch pe care scria 5 la preț de 4. Pentru mine ei reprezentau bunăstarea la care noi nu aveam acces, erau beneficiarii unor excursii de vis, locuiau în case uriașe cu grădină, aveau mașini ultimul răcnet etc., și totuși erau permanent în vânătoarea reducerilor. În capul meu articolele reduse erau pentru cei săraci, care nu își pot permite să le cumpere la preț întreg.

Fericirea la reducere

Și iată că acum încep să înțeleg că de pildă targetul campaniilor promoționale de genul Black Friday nu este nicidecum publicul sărac, ci mai degrabă unul insațiabil, care, dacă ar avea posibilitatea ar cumpăra tot ceea ce există, indiferent dacă are sau nu are nevoie de el. Goana după reduceri, nevoia/dorința de cumpărare, teama de a nu rata nicio ocazie promoțională împing oamenii spre magazinele online și cele tradiționale.
În urmă cu câțiva ani am rămas stupefiată de imaginile din SUA de Black Friday, când, asaltând magazinele, oamenii pur și simplu se călcau în picioare. Era ca o turmă de animale înfometate.
Dar iată că mai nou și noi experimentăm iluzia unei posesiuni potențial infinite. Cu toate că nevoile noastre rămân practic aceleași, intră totuși în funcțiune această goană, nepotolita foame de obiect, himera de a intra în posesia diferitelor lucruri și obiecte considerate anterior mai puțin accesibile.
Deci din supraviețuitori, cum eram în „epoca de aur“, ne-am trezit brusc consumatori înrăiți.
Simțim o nevoie irațională, insațiabilă, care nu ne dă pace până când nu o satisfacem.
Vânătoarea reducerilor, acest impuls de nestăvilit umple de fapt golurile din sufletele noastre. În urma achiziționării unor lucruri dintr-un impuls emoțional sau din nevoia de a scăpa de o anxietate persistentă, apare adesea sentimentul de vinovăție. Accesele nestăvilite de shopping funcționează după același mecanism ca bulimia, când consumul excesiv de mâncare vine de fapt să umple un gol emoțional, iar prin dezamorsarea anxietății de bază, produce o plăcere pasageră, urmată de un inevitabil sentiment de culpabilitate.
În limitele normalului, fără a ajunge la excese, aceste campanii de reduceri pot fi însă și folositoare, ele pot contribui la creșterea coeziunii din unele grupuri sau comunități. De exemplu, în cazul pensionarilor sau celor cu venituri mai modeste, aceste reduceri, mai ales cele de Black Friday, pot oferi o temă și o preocupare comune, iar achizițiile făcute pot fi chiar utile.
Trebuie să avem însă grijă să nu cădem în capcana vânzătorilor, care, folosind diferite metode de marketing ingenioase și dibace, se străduiesc din răsputeri să ne convingă că, odată cu lucrurile cumpărate extraordinar de avantajos, cu o reducere de XX%, ne putem achiziționa și un supliment considerabil de stimă de sine și o doză mare de fericire.


Alcoolicul din oglindă

Cred că nimeni n-ar putea descrie mai credibil evadarea într-o sinucidere lentă decât Charles Bukowski, un împătimit al alcoolului și al pariurilor. Bazat pe elemente autobiografice, scenariul filmului "Stâlp de cafenea" ("Barfly") ne prezintă un autor incapabil să trăiască și să creeze într-o colivie aurită, el simțindu-se în largul lui doar în baruri, printre semenii lui, alcoolicii.

Alcoolicul din oglindă

Pentru veridicitate, în film rolurile acestora nu sunt interpretate de actori, ci chiar de către cei care frecventează des astfel de localuri. Pentru o scurtă secvență, apare însăși Bukowski sprijinindu-se de tejghea.


În bar e o lumină caldă care-i conferă o atmosferă pseudo-familială, iar când cineva intră sau iese din local, prin ușă pătrunde o lumină rece, puternică și violentă, simbolizând realitatea de care fug alcoolicii. Cu toate că la acea vreme nu băuse strop de alcool, geniul actoricesc al lui Mickey Rourke îl ajută să intre în pielea tânărului Bukowski cu o asemenea forță, încât cu câțiva ani mai târziu, la moartea lui Bukowski, lângă necrologul din The New York Post a apărut poza lui Rourke dintr-o scenă din filmul "Barfly".
În momentul filmărilor, Faye Dunaway, trecută deja de prima tinerețe, se afla într-un impas profesional. Pentru relansarea carierei sale a venit la fix rolul iubitei lui Bukowski, alcoolică și puțin nebună, rol interpretat fără cusur, actrița a redat perfect oscilațiile bruște de dispoziție, atât de specifice alcoolicilor.



Deși tratează un subiect foarte grav, filmul o face cu mult umor, boem și cu un farmec aparte. Însă pentru ca experiența să fie totală, recomand să citiți și cartea care descrie complicata naștere a acestui scenariu și a filmului:




Principalele greșeli care duc la separare

Chiar dacă avem șansa să ne găsim sufletul pereche, partenerul ideal, s-ar putea să ajungem, mai devreme sau mai târziu, la ruperea relației sau căsătoriei.

Principalele greșeli care duc la separare

Psihoterapeutul american Barton Goldsmith a încercat să enumere principalele motive care conduc la destrămarea cuplurilor, oferind și soluții pentru ocolirea lor.
Printre acestea se află:

Comportamentele de băiat rău, fată rea
Autorul atrage atenția că unele comportamente vechi ca fumatul, băutul în exces, ar trebui oprite. În tinerețe este oarecum „cool“ să fii băiat rău, dar ca adult, mai ales când ai deja o familie, trebuie să te schimbi. Iar dacă nu poți singur, cere ajutor.

Înșelatul partenerului
Dacă ești căsătorit și ai încălcat cel mai sacru jurământ, probabil că ai frânt inima celui înșelat. Potrivit autorului, este foarte greu să reclădești relația, dar nu imposibil. În primul rând renunță complet la ideea de a face sex cu alte persoane și vei vedea că partenerul tău va deveni mult mai atractiv.

Redirecționarea greșită a furiei
Adesea venim de la serviciu foarte supărați, plini de nervi, încărcați cu energii negative. Felul în care ne comportăm acasă poate să distrugă relația dintre noi. Sfatul terapeutului este ca în loc să ne descărcăm pe persoana de lângă noi, îi putem cere o îmbrățișare, recunoscând că am avut o zi al naibii de grea!

Lipsa de atenție și afecțiune
Chiar dacă persoana de lângă noi nu se simte iubită, probabil că nici nu va solicita afecțiune. După numeroase eșecuri, ea ajunge să se jeneze în a cere acest lucru. Și aici nu este vorba despre sex, ci pur și simplu la solicitarea atenției, ca de exemplu o prindere de mână sau o giugiuleală pe canapea. Potrivit autorului, dacă îți dorești mai multă intimitate în relație, pot să o faci astfel, încet și dulce.

Lipsa de comunicare
În relații tăcerea nu este niciodată de aur. Cu cât comunici mai mult, cu atât te simți mai bine. Potrivit psihoterapeutului american, comunicarea este cel mai important lucru într-o relație. Dacă ea nu există, nu există nici relație autentică. Deci ar trebui să ne așezăm la o cafea și să discutăm cu partenerul. Comunicarea face minuni.

Schimbarea modului de relaționare poate fi extrem de simplu și conduce la rezultate imediate.
Pentru mai multe informații, citiți aici.


Alegerea partenerului

La începuturi alegerea partenerului de cuplu constituia o problemă vitală. Supraviețuirea speciei era strâns legată de conceperea urmașilor sănătoși, puternici. Astfel că bărbatul prefera o femeie sănătoasă, care poseda caracteristici feminine ce indicau sănătate, fertilitate, tinerețe. Iar femeile alegeau bărbați puternici, sănătoși, de încredere, care să le poată proteja atât pe ele, cât și toată familia. De-a lungul timpului, alegerea partenerului a cunoscut diferite etape, o perioadă foarte îndelungată sarcina alegerii partenerului „ideal“ a fost încredințată părinților (sau mai bine zis a fost confiscată de părinți), cu scopul de a spori averea și a asigura supraviețuirea liniei familiale. În aceste condiții, la aranjarea căsătoriei calculul economic era un criteriu foarte important.

Alegerea partenerului

Din fericire, în cultura noastră europeană părinții „au scăpat de această grijă“. Afectivitatea a devenit - sau cel puțin ar trebui să devină – criteriul normativ al căsătoriei, alegerea partenerului ajungând să fie considerată liberă. Selecția este bazată pe anticiparea că celălalt este persoana cea mai potrivită pentru sine.
Se pune întrebarea firească: „Cum ne alegem partenerul, pe ce ne bazăm când decidem cu cine ne căsătorim?“
O serie de cercetări psihologice și sociologice din întreaga lume încearcă să răspundă la această întrebare. În alegerea cuplului, sau în alegerea maritală, factorii geografici, culturali și sociali joacă roluri foarte importante. Apartenența la același mediu, profesiune sunt criterii recunoscute chiar și de specialiști.
S-a arătat că printre criteriile de alegere a partenerului se află și cele psihomorfologice. De pildă, persoanele mai scunde au tendința de a se căsători între ele. Totodată s-a constatat că există o corelație ridicată între nivelul de inteligență al soților, forma mâinii, culoarea ochilor, pigmentația pielii, chiar și în ceea ce privește predispoziția similară în interacționarea patologică.
Plecând de la teoria psihanalitică a lui Sigmund Freud, unii autori consideră că, în afara concordanței valorilor și normelor socio-culturale, există, pe de o parte și un sistem de norme personale în ceea ce privește așteptările de rol conjugal, pe care le-am dobândit în urma experiențelor relațiilor din familia noastră de origine, pe de altă parte și un sistem al forțelor inconștiente. Acestea din urmă creează felul în care comunicăm, din punct de vedere afectiv, cu partenerul, generează schimburi, oferte sau recompense sexuale, afective și spirituale. În urma acestora pot să apară structuri de cuplu bazate atât pe similaritate, cât și pe complementaritate. Aparent paradoxal, cercetările au arătat că, în cazul cuplurilor bazate pe similaritate psihologică, există o tendință mai mare spre aplatizarea relației, în cazul cărora încă de la începutul iubirii se produce o puternică identificare. Cu timpul intervine monotonia, plictiseala. În schimb, cuplurile formate prin complementaritate au o longevitate mai mare. Aceste cupluri sunt mai dinamice, nefiind lipsite nici de crizele de interadaptare mai tumultoase sau mai puțin tumultoase. În aceste cazuri partenerii se află în situații de relație care au menirea să resuscite noi resurse din ambele părți, iar partenerii își dau seama că se pot bucura și sunt necesari unul altuia.
Cu toate acestea, motivațiile conștiente și inconștiente ale alegerii partenerului continuă să rămână o ecuație cu multe necunoscute...


Anxietatea faţă de relaţiile interpersonale

Noi, oamenii, suntem fiinţe sociale, simțim nevoia să relaţionăm cu alţi oameni și cei mai mulți dintre noi nu putem trăi izolaţi de restul lumii. Dezvoltarea noastră armonioasă este strâns legată de mediul, societatea, cultura în care trăim. Deci vrând-nevrând nu putem evita relaţiile interpersonale, care pot fi menţinute investind o anumită cantitate de efort, mai mică sau mai mare. Cred că fiecare din noi ajunge, inevitabil, chiar la situaţii conflictuale cu alte persoane sau cu sinele său. Și apare astfel aşa-numita anxietate faţă de relaţiile interpersonale.

Anxietatea faţă de relaţiile interpersonale

În calitate de terapeuți, avem toate șansele să avem în terapie un astfel de pacient/client, și trebuie să ne aşteptăm la faptul că acesta va prezenta o stare anxiogenă chiar şi faţă de noi.
Dacă stăm să ne gândim, chiar şi terapia în sine înseamnă în primul rând relaţionare. De aceea relaţia terapeutică are un rol deosebit de important în atingerea succesului terapiei. Acest lucru este acceptat de toate curentele din psihoterapie – diferă doar ponderea care este atribuită relației terapeutice – începând de la psihanaliză până la teoriile behavioriste, cu atât mai mult în abordarea umanist-experienţială accentul fiind pus în primul rând pe relaţia terapeut–pacient/client. Potrivit lui Rogers, orice problemă poate fi rezolvată dacă există o relaţie terapeutică adecvată, caracterizată prin empatie, spontaneitate, acceptare necondiţionată, deschidere, înţelegere. Avem deci un pacient care vine cu o anxietate faţă de relaţiile interpersonale, care probabil va manifesta aceeaşi stare de tensiune şi neîncredere şi faţă de terapeut. Deci pe de o parte el cere ajutorul terapeutului deoarece are încredere că acesta îl va ajuta, pe de altă parte are o stare anxiogenă.
Există deci un conflict, care va putea fi depăşit dacă se va forma în mod adecvat alianța terapeutică între terapeut și pacient/client.
Se impune deci acordarea unei atenţii deosebite formării relaţiei terapeutice încă din primele şedinţe ale terapiei.
Crearea alianţei terapeutice este deosebit de importantă.
În cartea „Darul psihoterapiei”, Yalom spune că în procesul terapeutic prietenia dintre terapeut şi pacient „este o condiţie necesară – necesară, dar nu suficientă”. Cu toate că psihoterapia necesită o relaţie apropiată, aceasta trebuie să fie un mijloc către un scop şi nu un scop în sine. Apropierea dintre terapeut şi pacient/client are mai multe scopuri: oferă pacienţilor încredere pentru a se autodezvălui, totodată „oferă experienţa de a fi acceptaţi şi înţeleşi după autodezvăluirea profundă”. Prin acest lucru acesta învaţă ce înseamnă o relaţie intimă şi fapul că intimitatea este realizabilă. Şi astfel terapia facilitează deprinderea unor aptitudini sociale. Potrivit lui Carl Rogers, „relaţia terapeutică serveşte ca nivel de referinţă internalizat la care pacienţii se pot întoarce în imaginaţie.”
Ajungând la un astfel de nivel de intimitate, pacienţii pot spera în realizarea unor relaţii similare în viaţa de zi cu zi. Însă schimbările de comportament din cadrul terapiei nu sunt suficiente, pacienţii/clienţii trebuie să implementeze aceste schimbări şi în mediul lor de viaţă, cele învăţate trebuie transferate în viaţa cotidiană. Este nevoie ca pacientul să experimenteze noile comportamente în mediul profesional, familial şi social.


A coace un bine

A coace dulciuri ne poate face să ne simţim ca şi când am face un bine pentru întreaga lume, ceea ce probabil ne sporeşte încrederea în viaţă şi ne conectează cu alte persoane.

A coace un bine

Psihologii explică beneficiile asupra propriei noastre persoane a preparării prăjiturilor, dulciurilor pe care le oferim altor persoane, fie ei prieteni, cunoştinţe, vecini, rude etc. Aici nu este vorba doar de a le oferi ceva dulce.
Persoanele cărora le place să facă prăjituri se folosesc de orice ocazie pentru a încălzi cuptorul. Ei fac un tort pentru ziua de naştere a unei cunoştinţe sau rude, fac o sumedenie de prăjiturele înaintea plecării în concediu sau se grăbesc să facă negrese atunci când află că cineva îndrăgeşte ciocolata. Dar s-a dovedit că această îndeletnicire înseamnă mai mult decât prepararea unor dulciuri pentru mâncat. Coacerea dulciurilor, mai ales dacă sunt destinate altor persoane, poate avea o serie de beneficii psihologice. Prepararea dulciurilor este o formă productivă de auto-exprimare şi comunicare.
Potrivit profesorului asociat de la Universitatea din Boston, Donna Pincus: „Beneficiul preparării dulciurilor este că permite exprimarea creativităţii oamenilor... Numeroase studii arată că există o legătură între exprimarea creativităţii şi starea generală de bine. Prin realizarea unei picturi sau desen, prin compunerea sau interpretarea unei melodii sau prin prepararea unei prăjituri, oamenii se detensionează şi aceasta devine o cale de exprimare.
Atunci când facem o prăjitură pentru alţii, produsul dulce poate să exprime sentimentele celui care l-a preparat. Susan Whitbourne, profesor de psihologie la Universitatea din Massachusetts, face referire la obiceiul de a aduce mâncare celor care au pierdut pe cineva drag. Mâncarea poate exprima ceea ce simţim cu adevărat şi nu putem exprima în cuvinte. „Poate fi folositor persoanelor care întâmpină dificultăţi cu exprimarea sentimentelor pentru a arăta mulţumire, apreciere sau simpatie cu ajutorul produselor preparate.“
Donna Pincus, profesor la Universitatea din Boston, explică: „Prepararea dulciurilor la cuptor necesită atenţie deplină. Trebuie să te concentrezi ca să măsori corect sau să-l pregăteşti după reţetă tipărită sau moştenită. Dacă te concentrezi pe miros şi gust, eşti prezent în procesul de creaţie, iar actul de mindfullness din acel moment poate contribui la scăderea stresului.“
Pentru mai multe detalii vezi aici.


Mâncarea şi starea de bine

Mănânc emoțional. Ce mă fac?

Mâncarea şi starea de bine

Avem cu toţii momente în care ne trezim că începem să mâncăm, mai ales seara, după ce ne întoarcem obosiţi de la muncă, chiar dacă nu ne este foame. În plus, ne este foarte greu să ne oprim. Mulţi dintre noi ne folosim de alimente pentru a scăpa de emoţiile – mai ales negative – care ne coplşesc. Acesta este mâncatul emoţional.
Evenimentele de zi cu zi ne generează diferite gânduri, iar în urma acestora apar emoţiile. Acestea pot fi de tot felul: bucurie, tristeţe, furie, frustrare etc. Ce se întâmplă atunci când suntem copleşiţi de aceste emoţii, mai cu seamă de cele negative? Evident, încercăm să ne apărăm prin comportamente în urma cărora să scăpăm de de ele şi revenim la starea de bine.
Mâncarea ne sare în ajutor. În scurt timp începem să ne simţim parcă mai bine prin schimbarea rapidă a echilibrului chimic al organismului.
Atunci când suntem la podea, apelăm deseori la o porţie sănătoasă de îngheţată sau comandăm rapid o pizza uriaşă atunci când ne simţim singuri sau ne plictisim. Mâncatul emoţional ne pune beţe-n roate chiar şi când urmăm o dietă. Iar după ce mâncăm, după ce ne facem pofta, începem să ne simţim vinovaţi pentru mâncatul în exces.
Iată care este diferenţa între foamea emoţională şi foamea fizică. Foamea emoţională apare brusc, ne loveşte instantaneu şi necesită măsuri urgente. În schimb foamea fizică apare treptat, iar nevoia de a mânca nu este atât de cumplită şi nici nu necesită măsuri imediate.
Mâncatul emoţional ar putea fi rezultatul direct al faptului că nu suntem conştienţi de ceea ce mâncăm sau de ce mâncăm. Un alt motiv ar fi faptul că mâncatul este singura noastră plăcere. Al treilea motiv ar fi incapacitatea noastră de a tolera sentimentele neplăcute. Faptul că nu suntem mulţumiţi cu felul în care arătăm sau nu ne place corpul nostru poate fi unul din factorii cei mai importantţi ai mâncatului emoţional. Mai există şi un factor fiziologic: atunci când ne este foarte foame sau suntem foarte obosiţi, devenim mult mai vulnerabili în faţa mâncatului emoţional.
Pentru mai multe detalii vezi aici.