Skip to content

Principalele greșeli care duc la separare

Chiar dacă avem șansa să ne găsim sufletul pereche, partenerul ideal, s-ar putea să ajungem, mai devreme sau mai târziu, la ruperea relației sau căsătoriei.

Principalele greșeli care duc la separare

Psihoterapeutul american Barton Goldsmith a încercat să enumere principalele motive care conduc la destrămarea cuplurilor, oferind și soluții pentru ocolirea lor.
Printre acestea se află:

Comportamentele de băiat rău, fată rea
Autorul atrage atenția că unele comportamente vechi ca fumatul, băutul în exces, ar trebui oprite. În tinerețe este oarecum „cool“ să fii băiat rău, dar ca adult, mai ales când ai deja o familie, trebuie să te schimbi. Iar dacă nu poți singur, cere ajutor.

Înșelatul partenerului
Dacă ești căsătorit și ai încălcat cel mai sacru jurământ, probabil că ai frânt inima celui înșelat. Potrivit autorului, este foarte greu să reclădești relația, dar nu imposibil. În primul rând renunță complet la ideea de a face sex cu alte persoane și vei vedea că partenerul tău va deveni mult mai atractiv.

Redirecționarea greșită a furiei
Adesea venim de la serviciu foarte supărați, plini de nervi, încărcați cu energii negative. Felul în care ne comportăm acasă poate să distrugă relația dintre noi. Sfatul terapeutului este ca în loc să ne descărcăm pe persoana de lângă noi, îi putem cere o îmbrățișare, recunoscând că am avut o zi al naibii de grea!

Lipsa de atenție și afecțiune
Chiar dacă persoana de lângă noi nu se simte iubită, probabil că nici nu va solicita afecțiune. După numeroase eșecuri, ea ajunge să se jeneze în a cere acest lucru. Și aici nu este vorba despre sex, ci pur și simplu la solicitarea atenției, ca de exemplu o prindere de mână sau o giugiuleală pe canapea. Potrivit autorului, dacă îți dorești mai multă intimitate în relație, pot să o faci astfel, încet și dulce.

Lipsa de comunicare
În relații tăcerea nu este niciodată de aur. Cu cât comunici mai mult, cu atât te simți mai bine. Potrivit psihoterapeutului american, comunicarea este cel mai important lucru într-o relație. Dacă ea nu există, nu există nici relație autentică. Deci ar trebui să ne așezăm la o cafea și să discutăm cu partenerul. Comunicarea face minuni.

Schimbarea modului de relaționare poate fi extrem de simplu și conduce la rezultate imediate.
Pentru mai multe informații, citiți aici.


Alegerea partenerului

La începuturi alegerea partenerului de cuplu constituia o problemă vitală. Supraviețuirea speciei era strâns legată de conceperea urmașilor sănătoși, puternici. Astfel că bărbatul prefera o femeie sănătoasă, care poseda caracteristici feminine ce indicau sănătate, fertilitate, tinerețe. Iar femeile alegeau bărbați puternici, sănătoși, de încredere, care să le poată proteja atât pe ele, cât și toată familia. De-a lungul timpului, alegerea partenerului a cunoscut diferite etape, o perioadă foarte îndelungată sarcina alegerii partenerului „ideal“ a fost încredințată părinților (sau mai bine zis a fost confiscată de părinți), cu scopul de a spori averea și a asigura supraviețuirea liniei familiale. În aceste condiții, la aranjarea căsătoriei calculul economic era un criteriu foarte important.

Alegerea partenerului

Din fericire, în cultura noastră europeană părinții „au scăpat de această grijă“. Afectivitatea a devenit - sau cel puțin ar trebui să devină – criteriul normativ al căsătoriei, alegerea partenerului ajungând să fie considerată liberă. Selecția este bazată pe anticiparea că celălalt este persoana cea mai potrivită pentru sine.
Se pune întrebarea firească: „Cum ne alegem partenerul, pe ce ne bazăm când decidem cu cine ne căsătorim?“
O serie de cercetări psihologice și sociologice din întreaga lume încearcă să răspundă la această întrebare. În alegerea cuplului, sau în alegerea maritală, factorii geografici, culturali și sociali joacă roluri foarte importante. Apartenența la același mediu, profesiune sunt criterii recunoscute chiar și de specialiști.
S-a arătat că printre criteriile de alegere a partenerului se află și cele psihomorfologice. De pildă, persoanele mai scunde au tendința de a se căsători între ele. Totodată s-a constatat că există o corelație ridicată între nivelul de inteligență al soților, forma mâinii, culoarea ochilor, pigmentația pielii, chiar și în ceea ce privește predispoziția similară în interacționarea patologică.
Plecând de la teoria psihanalitică a lui Sigmund Freud, unii autori consideră că, în afara concordanței valorilor și normelor socio-culturale, există, pe de o parte și un sistem de norme personale în ceea ce privește așteptările de rol conjugal, pe care le-am dobândit în urma experiențelor relațiilor din familia noastră de origine, pe de altă parte și un sistem al forțelor inconștiente. Acestea din urmă creează felul în care comunicăm, din punct de vedere afectiv, cu partenerul, generează schimburi, oferte sau recompense sexuale, afective și spirituale. În urma acestora pot să apară structuri de cuplu bazate atât pe similaritate, cât și pe complementaritate. Aparent paradoxal, cercetările au arătat că, în cazul cuplurilor bazate pe similaritate psihologică, există o tendință mai mare spre aplatizarea relației, în cazul cărora încă de la începutul iubirii se produce o puternică identificare. Cu timpul intervine monotonia, plictiseala. În schimb, cuplurile formate prin complementaritate au o longevitate mai mare. Aceste cupluri sunt mai dinamice, nefiind lipsite nici de crizele de interadaptare mai tumultoase sau mai puțin tumultoase. În aceste cazuri partenerii se află în situații de relație care au menirea să resuscite noi resurse din ambele părți, iar partenerii își dau seama că se pot bucura și sunt necesari unul altuia.
Cu toate acestea, motivațiile conștiente și inconștiente ale alegerii partenerului continuă să rămână o ecuație cu multe necunoscute...


Anxietatea faţă de relaţiile interpersonale

Noi, oamenii, suntem fiinţe sociale, simțim nevoia să relaţionăm cu alţi oameni și cei mai mulți dintre noi nu putem trăi izolaţi de restul lumii. Dezvoltarea noastră armonioasă este strâns legată de mediul, societatea, cultura în care trăim. Deci vrând-nevrând nu putem evita relaţiile interpersonale, care pot fi menţinute investind o anumită cantitate de efort, mai mică sau mai mare. Cred că fiecare din noi ajunge, inevitabil, chiar la situaţii conflictuale cu alte persoane sau cu sinele său. Și apare astfel aşa-numita anxietate faţă de relaţiile interpersonale.

Anxietatea faţă de relaţiile interpersonale

În calitate de terapeuți, avem toate șansele să avem în terapie un astfel de pacient/client, și trebuie să ne aşteptăm la faptul că acesta va prezenta o stare anxiogenă chiar şi faţă de noi.
Dacă stăm să ne gândim, chiar şi terapia în sine înseamnă în primul rând relaţionare. De aceea relaţia terapeutică are un rol deosebit de important în atingerea succesului terapiei. Acest lucru este acceptat de toate curentele din psihoterapie – diferă doar ponderea care este atribuită relației terapeutice – începând de la psihanaliză până la teoriile behavioriste, cu atât mai mult în abordarea umanist-experienţială accentul fiind pus în primul rând pe relaţia terapeut–pacient/client. Potrivit lui Rogers, orice problemă poate fi rezolvată dacă există o relaţie terapeutică adecvată, caracterizată prin empatie, spontaneitate, acceptare necondiţionată, deschidere, înţelegere. Avem deci un pacient care vine cu o anxietate faţă de relaţiile interpersonale, care probabil va manifesta aceeaşi stare de tensiune şi neîncredere şi faţă de terapeut. Deci pe de o parte el cere ajutorul terapeutului deoarece are încredere că acesta îl va ajuta, pe de altă parte are o stare anxiogenă.
Există deci un conflict, care va putea fi depăşit dacă se va forma în mod adecvat alianța terapeutică între terapeut și pacient/client.
Se impune deci acordarea unei atenţii deosebite formării relaţiei terapeutice încă din primele şedinţe ale terapiei.
Crearea alianţei terapeutice este deosebit de importantă.
În cartea „Darul psihoterapiei”, Yalom spune că în procesul terapeutic prietenia dintre terapeut şi pacient „este o condiţie necesară – necesară, dar nu suficientă”. Cu toate că psihoterapia necesită o relaţie apropiată, aceasta trebuie să fie un mijloc către un scop şi nu un scop în sine. Apropierea dintre terapeut şi pacient/client are mai multe scopuri: oferă pacienţilor încredere pentru a se autodezvălui, totodată „oferă experienţa de a fi acceptaţi şi înţeleşi după autodezvăluirea profundă”. Prin acest lucru acesta învaţă ce înseamnă o relaţie intimă şi fapul că intimitatea este realizabilă. Şi astfel terapia facilitează deprinderea unor aptitudini sociale. Potrivit lui Carl Rogers, „relaţia terapeutică serveşte ca nivel de referinţă internalizat la care pacienţii se pot întoarce în imaginaţie.”
Ajungând la un astfel de nivel de intimitate, pacienţii pot spera în realizarea unor relaţii similare în viaţa de zi cu zi. Însă schimbările de comportament din cadrul terapiei nu sunt suficiente, pacienţii/clienţii trebuie să implementeze aceste schimbări şi în mediul lor de viaţă, cele învăţate trebuie transferate în viaţa cotidiană. Este nevoie ca pacientul să experimenteze noile comportamente în mediul profesional, familial şi social.


A coace un bine

A coace dulciuri ne poate face să ne simţim ca şi când am face un bine pentru întreaga lume, ceea ce probabil ne sporeşte încrederea în viaţă şi ne conectează cu alte persoane.

A coace un bine

Psihologii explică beneficiile asupra propriei noastre persoane a preparării prăjiturilor, dulciurilor pe care le oferim altor persoane, fie ei prieteni, cunoştinţe, vecini, rude etc. Aici nu este vorba doar de a le oferi ceva dulce.
Persoanele cărora le place să facă prăjituri se folosesc de orice ocazie pentru a încălzi cuptorul. Ei fac un tort pentru ziua de naştere a unei cunoştinţe sau rude, fac o sumedenie de prăjiturele înaintea plecării în concediu sau se grăbesc să facă negrese atunci când află că cineva îndrăgeşte ciocolata. Dar s-a dovedit că această îndeletnicire înseamnă mai mult decât prepararea unor dulciuri pentru mâncat. Coacerea dulciurilor, mai ales dacă sunt destinate altor persoane, poate avea o serie de beneficii psihologice. Prepararea dulciurilor este o formă productivă de auto-exprimare şi comunicare.
Potrivit profesorului asociat de la Universitatea din Boston, Donna Pincus: „Beneficiul preparării dulciurilor este că permite exprimarea creativităţii oamenilor... Numeroase studii arată că există o legătură între exprimarea creativităţii şi starea generală de bine. Prin realizarea unei picturi sau desen, prin compunerea sau interpretarea unei melodii sau prin prepararea unei prăjituri, oamenii se detensionează şi aceasta devine o cale de exprimare.
Atunci când facem o prăjitură pentru alţii, produsul dulce poate să exprime sentimentele celui care l-a preparat. Susan Whitbourne, profesor de psihologie la Universitatea din Massachusetts, face referire la obiceiul de a aduce mâncare celor care au pierdut pe cineva drag. Mâncarea poate exprima ceea ce simţim cu adevărat şi nu putem exprima în cuvinte. „Poate fi folositor persoanelor care întâmpină dificultăţi cu exprimarea sentimentelor pentru a arăta mulţumire, apreciere sau simpatie cu ajutorul produselor preparate.“
Donna Pincus, profesor la Universitatea din Boston, explică: „Prepararea dulciurilor la cuptor necesită atenţie deplină. Trebuie să te concentrezi ca să măsori corect sau să-l pregăteşti după reţetă tipărită sau moştenită. Dacă te concentrezi pe miros şi gust, eşti prezent în procesul de creaţie, iar actul de mindfullness din acel moment poate contribui la scăderea stresului.“
Pentru mai multe detalii vezi aici.


Mâncarea şi starea de bine

Mănânc emoțional. Ce mă fac?

Mâncarea şi starea de bine

Avem cu toţii momente în care ne trezim că începem să mâncăm, mai ales seara, după ce ne întoarcem obosiţi de la muncă, chiar dacă nu ne este foame. În plus, ne este foarte greu să ne oprim. Mulţi dintre noi ne folosim de alimente pentru a scăpa de emoţiile – mai ales negative – care ne coplşesc. Acesta este mâncatul emoţional.
Evenimentele de zi cu zi ne generează diferite gânduri, iar în urma acestora apar emoţiile. Acestea pot fi de tot felul: bucurie, tristeţe, furie, frustrare etc. Ce se întâmplă atunci când suntem copleşiţi de aceste emoţii, mai cu seamă de cele negative? Evident, încercăm să ne apărăm prin comportamente în urma cărora să scăpăm de de ele şi revenim la starea de bine.
Mâncarea ne sare în ajutor. În scurt timp începem să ne simţim parcă mai bine prin schimbarea rapidă a echilibrului chimic al organismului.
Atunci când suntem la podea, apelăm deseori la o porţie sănătoasă de îngheţată sau comandăm rapid o pizza uriaşă atunci când ne simţim singuri sau ne plictisim. Mâncatul emoţional ne pune beţe-n roate chiar şi când urmăm o dietă. Iar după ce mâncăm, după ce ne facem pofta, începem să ne simţim vinovaţi pentru mâncatul în exces.
Iată care este diferenţa între foamea emoţională şi foamea fizică. Foamea emoţională apare brusc, ne loveşte instantaneu şi necesită măsuri urgente. În schimb foamea fizică apare treptat, iar nevoia de a mânca nu este atât de cumplită şi nici nu necesită măsuri imediate.
Mâncatul emoţional ar putea fi rezultatul direct al faptului că nu suntem conştienţi de ceea ce mâncăm sau de ce mâncăm. Un alt motiv ar fi faptul că mâncatul este singura noastră plăcere. Al treilea motiv ar fi incapacitatea noastră de a tolera sentimentele neplăcute. Faptul că nu suntem mulţumiţi cu felul în care arătăm sau nu ne place corpul nostru poate fi unul din factorii cei mai importantţi ai mâncatului emoţional. Mai există şi un factor fiziologic: atunci când ne este foarte foame sau suntem foarte obosiţi, devenim mult mai vulnerabili în faţa mâncatului emoţional.
Pentru mai multe detalii vezi aici.