Skip to content

Privind Soarele în față

„M-am întrebat dacă nu cumva e nevoie să suferim ca să discutăm serios despre fericire. Dacă nu cumva drumul spre Paradis trece obligatoriu prin Infern. Numai cel ce a cunoscut deznădejdea poate înțelege violența luminii din pictura lui Van Gogh.“ (Octavian Paler)

Privind Soarele în față

Fiecare ființă umană se confruntă cu ideea morții, cu toții am experimentat și experimentăm teama de moarte, care, după cum spune cunoscutul psihoterapeut Irvin Yalom, „este umbra noastră întunecată de care nu suntem niciodată despărțiți.“
Mortalitatea ne bântuie și nu ne dă pace, iar de-a lungul diferitelor etape ale vieții teama de moarte crește și descrește, dar niciodată nu dispare.
Conștiința de sine este una din comorile cele mai de preț ale vieții noastre. Ea ne face umani. „În același timp însă, are un preț mare: rana mortalității. Existența noastră este veșnic umbrită de cunoașterea faptului că vom crește, vom înflori și apoi, inevitabil, vom descrește și vom muri.“
Potrivit Marelui dicționar al psihologiei Larrouse, anxietatea este definită ca fiind starea emoțională de tensiune nervoasă, de frică puternică, slab diferențiată și adesea cronică, respectiv predispoziția unei persoane la stările anxioase.
Pentru a înțelege mai bine anxietatea morții, iată definiția dată de P. Pichot: „anxietatea (angoasa) este o stare emoțională formată pe plan fenomenologic, din trei elemente fundamentale: perceperea unui pericol iminent, o atitudine de așteptare în fața acestui pericol și un sentiment de dezorganizare legat de conștiința unei neputințe totale în fața acestui pericol.“ Deci anxietatea apare atunci când ne simțim amenințați, iar frica intensă de moarte este frica de o amenințare care pur și simplu nu poate fi evitată.
Este foarte dificil să trăiești toată viața având conștiința morții. Tocmai pentru că nu putem trăi copleșiți de această frică continuă, găsim nenumărate metode de a ne atenua „teroarea morții“: ne proiectăm în viitor în copiii, în nepoții noștri; ne dezvoltăm, creștem, ne specializăm, ne educăm tot mai mult și mai disperați cu scopul de a deveni faimoși, bogați, oameni influenți; ne încredem într-un salvator ultim sau dezvoltăm ritualuri compulsive care să ne protejeze. În ciuda încercărilor noastre disperate de apărare, nu reușim totuși să îndepărtăm anxietatea morții: „este întotdeauna acolo, adăpostându-se într-un colț ascuns al minții noastre.“
Unele persoane care nu își pot controla teama de moarte caută ajutor în familie și/sau prieteni, alții se documentează, citesc articole și cărți, apoi mai sunt și cei care se îndreaptă către biserică sau terapie. Fiecare e liber să procedeze cum crede el că e mai bine pentru el.
Yalom afirmă că „orice s-ar spune, moartea chiar «doare». Doare tot timpul, este mereu cu noi, scormonind undeva în interior, fâlfâind ușor, abia auzită, undeva sub membrana conștientului. Ascunsă și deghizată, curgând într-o varietate de simptome, este izvorul multora dintre grijile, tensiunile și conflictele noastre.“ Cu toate că sunt de acord cu cele de mai sus, mai cred și că înfruntarea morții ne dă șansa de a reveni la viață într-o manieră mult mai empatică și mai bogată.
Probabil că anxietatea morții ne face ca, odată cu trecerea timpului, să simțim nevoia să reluăm contactele mai vechi, prieteniile din copilărie, adolescență, relațiile pierdute cu rudele, pentru care cândva am fost importanți.
În cartea „Privind soarele în față“, având subtitlul „Cum să înfrângem teroarea morții“, Irvin Yalom spune că teama morții poate fi atenuată prin ideea reverberației, a existenței continuate prin acte de ajutor, dragoste, îngrijire, preocupare transmise altora. Cred că ne-am simțit minunat dacă am ști că am fost sau suntem, direct sau indirect, importanți pentru alții.
Pentru a contracara anxietatea morții și tulburările generate de efemeritatea vieții, de care nu sunt scutită nici eu, am descoperit, cu ajutorul lui Yalom, că cea mai puternică și folositoare idee este transmiterea prin reverberație. „Ideea că putem transmite ceva din noi, chiar fără să o știm, este un răspuns pertinent pentru cei care cred că zădărnicia vine din condiția finită și din efemeritate.“
Cred că ne ajută foarte mult să ținem sau să reluăm legătura cu persoane dragi, cărora să le transmitem câte ceva din experiența noastră de viață, o mostră de virtute, consolare, înțelepciune sau poate doar o mică îndrumare. Faptele bune însoțesc omul către moarte și continuă să se transmită chiar și generațiilor următoare.
În această vară am avut șansa de două revederi care m-au umplut de bucurie. Prima a fost cu cele patru prietene din școala generală și liceu. Pe vremuri am format un grup, iar acum, după aproape patru decenii, am putut continua discuția de unde o întrerupsesem cândva. Am însemnat ceva pentru ele și ele au însemnat mult pentru mine. Simțeam cum undele unor fapte sau idei ale mele le-au ajutat pe ele să-și îmbunătățească calitatea vieții.
A doua reîntâlnire a fost de curând cu verișoara mea din Viena. Este cea de-a treia întâlnire a noastră și, în ciuda faptului că germana mea de-a lungul timpului a avut de suferit, a fost o experiență inedită. Am simțit din plin această idee a reverberației.
Cred că trebuie să ne trăim viața din plin, căci „cu cât ți-ai trăit mai puțin viața, cu atât anxietatea în fața morții este mai mare.“
Marele filosof german Heidegger ne propune două modalități de existență: modalitatea cotidiană și modalitatea ontologică. Atunci când suntem absorbiți de existența cotidiană, atenția noastră este îndreptată spre lucruri efemere: aspectul fizic, prestigiul, posesiunile etc. Trăind în modalitatea ontologică, suntem mult mai conștienți atât de existență cât și de mortalitate, totodată suntem mult mai înclinați să facem schimbări esențiale în viața noastră. Teama de moarte poate să apară deseori din cauza discrepanței față de obiectivele pe care le avem și modul în care ne trăim viața. În cazul în care optăm pentru a doua modalitate de existență, vom fi mult mai motivați să aducem schimbări în viața noastră și să depășim teama acută de moarte. Expunându-ne, evident treptat, celor mai înfricoșătoare gânduri legate de moarte, putem deschide calea spre a putea atenua această groază.
Cu toate că anxietatea va însoți întotdeauna confruntarea noastră cu moartea, „a privi moartea în față, cu asistență profesională, nu numai că atenuează groaza, dar face viața mai intensă, mai prețioasă, mai plină de savoare.“

Bibliografie:
Marele dicționar al psihologiei, Editura Trei, 2004
Yalom I., Privind soarele în față, Editura Vellant, 2011
Paler O., Scrisori imaginare, Editura Polirom, 2016

Edificiul afectiv

„Fiecare om își alcătuiește de-a lungul vieții un edificiu afectiv. Măsura în care el este e dată de consistența acestui edificiu, de mâna aceea de oameni, ei nu pot fi mulți, pe care i-a preluat în el și i-a iubit fără rest, fără umbră, și împotriva cărora spiritul lui critic, chiar dacă a fost prezent, a rămas neputincios. Acești oameni puțini, care ne fac pe fiecare în parte să nu regretăm că suntem, reprezintă, chit că o știm sau nu, stratul de protecție care ne ajută să trecem prin viață.“ (Gabriel Liiceanu: Declarație de iubire)

Edificiul afectiv

Cred că nu există o formulare mai frumoasă a acestei legături care există între oameni, prietenia; căci, după cum spune autorul mai departe, „fără acest zid de ființe iubite care ne înconjoară (indiferent că ele sunt sau nu în viață), noi nu am fi buni de nimic. Ne-am destrăma precum într-o atmosferă în care frecarea este prea mare. Sau ne-am pierde, ne-am rătăci pur și simplu în viață. Dacă ura celorlalți – covârșitoare uneori! –, invidia lor, mârșăvia lor sunt neputincioase este pentru că există câțiva oameni pe care îi iubim până la capăt.“
De obicei nu-mi place să dau citate atât de lungi, dar aici pur și simplu nu m-am putut abține. Sună atât de frumos și este atât de adevărat.
Suntem ființe vii, trăim într-o societate, mai bună sau mai rea, simțim nevoia să interacționăm cu cei din jurul nostru, avem nevoie de câteva persoane pentru a ne alcătui „edificiul afectiv“.
Avem nevoie de prieteni.
Țin minte că eram prin clasa a VIII-a când am redescoperit, ca adolescent, Micul prinț de Antoine de Saint-Exupéry. Am citit pe nerăsuflate, adesea cu ochii în lacrimi, această bijuterie a literaturii universale. M-a marcat pentru totdeauna, iar în momentele mele de nostalgie, de cumpănă, am recitit pasaje din carte.
În geniala sa operă literară, Antoine de Saint-Exupéry descrie, prin intermediul celor două personaje, vulpea și Micul prinț, într-o manieră atât de elegantă și atât de simplă, valoarea prieteniei:
 
– Cine ești tu? zise Micul Prinț. Ești tare frumoasă…
– Sunt o vulpe, zise vulpea.
– Vino să te joci cu mine, o pofti Micul Prinț. Sunt atât de trist…
– Nu pot să mă joc cu tine, zise vulpea. Nu sunt îmblânzită.
– A! Iartă-mă, rosti Micul Prinț. […] Ce înseamnă „a îmblânzi“?
– E un lucru care prea e dat uitării, zise vulpea. Înseamnă „a-ți crea legături“…
– A-ți crea legături?
– Desigur, zise vulpea. Tu nu ești încă pentru mine decât un băiețaș aidoma cu o sută de mii de alți băiețași. Iar eu nu am nevoie de tine. Și nici tu n-ai nevoie de mine. Eu nu sunt pentru tine decât o vulpe, aidoma cu o sută de mii de alte vulpi. Dar dacă tu mă îmblânzești, vom avea nevoie unul de altul. Tu vei fi, pentru mine, fără seamăn în lume…
– Încep să înțeleg, zise Micul Prinț. E undeva o floare… mi se pare că m-a îmblânzit. […]
– Dar dacă tu mă îmblânzești, viața mi se va însenina. Voi cunoaște sunetul unor pași deosebit de al altora. Pașii altora mă fac să intru sub pământ. Al tău mă va chema din vizuină, ca o melodie. Și-apoi, privește! Vezi tu, acolo, lanurile de grâu? Eu nu mănânc pâine. Mie grâul nu mi-i de folos. Lanurile de grâu mie nu-mi aduc aminte de nimic. Și asta-i trist! Tu ai însă părul de culoarea grâului. Va fi, de aceea minunat, când tu mă vei fi îmblânzit! Grâul, auriu și el, îmi va aminti de tine. Și-mi va fi nespus de dragă murmurarea vântului prin grâu. […]
– Nu cunoaștem decât ceea ce îmblânzim, zise vulpea. Oamenii nu mai au timp să cunoască nimic. Cumpără lucruri de-a gata, de la neguțători. Cum însă nu există neguțători de prieteni, oamenii nu mai au prieteni. Dacă vrei să ai un prieten, îmblânzește-mă!

Prietenia adevărată se câștigă deci prin această „îmblânzire“ de care ne vorbește Antoine de Saint-Exupéry, prin dragoste, sinceritate, încredere și ajutor dezinteresat.
Putem spune că prietenia este o relație între doi oameni, care ne oferă încredere în noi înșine, ea este acea oază pe care o căutăm în momentele în care ne simțim dezamăgiți, descurajați, lipsiți de speranță și putere, ea ne ajută să acționăm chiar și în momentele cele mai dificile din viață. Prietenia este o legătură profundă, pentru care avem nevoie de cunoașterea celuilalt în profunzime.
După cum afirma și scriitorul american Elbert Hubbard, „prieten adevărat este cel care, chiar dacă te cunoaște bine, continuă să te placă.“
Potrivit filosofului grec Aristotel, „a-ți dori să fiți prieteni este ușor, însă prietenia este un fruct care coace lent“.
Tot el spunea că prieteniile sunt de trei feluri:
1. Prietenia bazată pe utilitate este relația formată în funcție de beneficiile pe care le obțin cei doi reciproc unul de la celălalt. În aceste cazuri, principalul motiv pentru care persoanele caută compania celorlalți nu este faptul că se simpatizează, ci pentru că au de câștigat de pe urma acesteia. Aristotel a susținut că astfel de relații sunt cele mai frecvente printre adulți. Acest tip de prietenie nu trece proba timpului. Ne putem bucura sincer de comunicarea cu colegii, dacă avem norocul să avem parte de așa ceva, dar de îndată ce ne schimbăm locul de muncă, este posibil ca această „prietenie“ să înceteze. În această categorie se încadrează partenerii de afaceri, colegii de muncă și cei de școală. Cu timpul însă prieteniile din școală sau locul de muncă pot evolua și pot ajunge prietenii bazate pe plăcere sau chiar prietenii adevărate, durabile.
2. Prietenia bazată pe plăcere se leagă între oamenii cărora pur și simplu le face plăcere timpul petrecut împreună datorită unor hobby-uri sau activități comune. De exemplu, cei care aleargă împreună, bărbații care merg la pescuit împreună, tineri care apelează la astfel de prieteni atunci când au chef de ieșit în club. Se poate întâmpla ca acești tineri să se împrietenească și să se despartă chiar în aceeași zi.
În astfel prietenii bazate pe plăcere relația dintre cei doi are la bază emoțiile experimentate în timpul unei distracții. Și chiar dacă în această prietenie ambele părți au simțit plăcere datorită intereselor comune, din păcate nici această relație nu este de lungă durată.
Cu timpul oamenii se maturizează, se schimbă, totodată se modifică gusturile, interesele și valorile lor. Înțelegerea reciprocă, valabilă mai devreme, este de regulă pierdută. Iar pe măsură ce apar noi preferințe, apar și noi prieteni.
3. Prietenia adevărată este cea care nu e bazată nici pe utilitate, nici pe interese comune. În aceste relații, calitățile umane oferă impuls pentru ambele părți de a menține afecțiunea prietenoasă. Ea are la bază respectul și admirația reciprocă, totodată și dorința izvorâtă din suflet, autentică de a ajuta cealaltă persoană să devină cea mai bună versiune a sa. Persoanele din aceasta categorie se împrietenesc pur și simplu pentru că se plac, relația dintre ei se bazează pe valori comune, pe similaritate, care fac ca interacțiunea lor să fie una pozitivă, plăcută, înălțătoare, care să le dea aripi. Totodată, ambele persoane dețin acele calități necesare pentru ca relația să fie de durată. Prieteniile adevărate vor rezista în fața trecerii timpului, dar și în fața conflictelor și a neînțelegerilor. Persoanele aflate într-o astfel de relație de prietenie adevărată se vor sprijini reciproc, mai ales în timpuri dificile.
Aristotel afirma despre acest tip de prietenie că „a dori binele prietenului pentru prietenul însuși înseamnă a fi prieten în sensul cel mai înalt pentru că o astfel de prietenie se datorează structurii interioare a celor ce o resimt și nu unei stări accidentale.“
Și nu pot încheia decât tot printr-un citat de Antoine de Saint-Exupéry, căci întotdeauna trebuie să avem în vedere că:
Devii răspunzător de-a pururi pentru ceea ce ai îmblânzit.

Bibliografie:
Aristotel: Etica Nicomahică (cărțile VIII și IX), Editura Antet, 1998
Elbert Hubbard: A Message to Garcia, East Aurora, NY: The Roycrofters, 1914
Gabriel Liiceanu: Declarație de iubire, Editura Humanitas, 2001
Antoine de Saint-Exupéry: Micul prinț, Editura Rao, 2010

Cocalar pentru o zi

Weekendul trecut, invitați de băiatul nostru, am vizitat complexul Aquaworld din Budapesta, care oferă odihnă și distracție cu cele 17 bazine interioare și în aer liber, 11 tobogane speciale care garantează distracția pentru toate vârstele, saune, jacuzzi etc.
Pe pagina de web a complexului putem citi: „Oaspeții care vizitează Aquaworld se vor bucura de senzații speciale. Funcția calmantă și în același timp agreabilă a apei termale o folosim pentru a asigura tuturor membrilor familiei relaxare și distracție activă. Am dori să satisfacem și exigențele oaspeților noștri pasionați de saună sau în curs de familiarizare cu aceasta, care, lăsându-și în spate oboseala de zi cu zi, ar dori într-adevăr să savureze deliciile și efectul binefăcător al unei saune făcute în mod corect.“

Cocalar pentru o zi

Nu sunt un pasionat înrăit al unor astfel de senzații tari, am fost totuși curioasă ce fel de oameni frecventează un asemenea loc.
Potrivit renumitului psiholog și psihiatru elvețian Carl Gustav Jung, de-a lungul vieții trecem prin patru etape sau stadii de dezvoltare importante. Acestea sunt: stadiul atletului, stadiul războinicului, stadiul afirmării și stadiul spiritualității.
Aici am avut șansa sau poate neșansa să cunosc sau măcar să văd oameni aflați în diferite stadii de dezvoltare. Să le luăm pe rând:
1. Stadiul atletului: în această etapă, omul este preocupat cu precădere de aspectul său fizic (uneori petrecând ore în șir analizându-se în oglindă) și de modul în care este perceput de cei din jur.
La Aquaworld am putut savura din plin persoane aflate în acest stadiu al atletului. Unii (atât femei, dar mai ales bărbați) aveau într-adevăr corpuri superbe, armonioase, bronzate și date cu ulei, care se tot plimbau de colo-colo, întorcându-se din când în când ca să vadă dacă sunt admirați cum se cuvine sau cum se așteaptă să fie admirați. Mai existau însă și persoane care se credeau atrăgătoare, cu corpuri perfecte și care se tot agitau atât în apă, cât și pe uscat să atragă atenția celor din jur. La acest lucru contribuia din plin și costumul de baie foarte sumar și de culoare țipătoare, ce-i drept peste el adesea era purtat un maieu chinezesc tricotat cu găuri, kilogramele de aur purtate cu băgare de seamă, părul lung, neprins, din care uneori ajungeau fire chiar și în bazin, jacuzzi, genele false de mărimi exagerate, obținute mai ales prin extensii de gene aplicate fir cu fir, date cu pudră aurie sau chiar de aur, unghii false gen ghiare. Majoritatea acestor persoane au o multitudine de tatuaje. Potrivit psihologilor, cei care apelează la un tatuator sunt din cele mai diferite clase sociale și domenii de activitate. „În funcție de contextul realizării unui tatuaj, putem să distingem o categorie socio-culturală, una imitativă și una ce ține de personalitatea fiecăruia. Cauzele sunt legate de o situație prezentă sau trecută, din copilărie până în 8-10 ani. Traducerea psihologică a acestui gest, în cazul exagerărilor, este de durere, suferință, un strigăt de ajutor. Mulți dintre cei care își fac tatuaj o fac pentru că nu au încredere în ei și atunci își fac tatuaj după tatuaj. E un comportament de automutilare, autopedepsire, autoflagelare. Și asta intră deja în sfera patologică“, explică Secan Călin, medic psiholog. Cert este că la Aquaworld am văzut cele mai multe tatuaje la un loc.
2. Stadiul războinicului: în decursul acestui stadiu, oamenii sunt preocupați să se afirme, își doresc să cucerească lumea și să devină cunoscuți pentru ceea ce fac. Cel aflat în stadiul de dezvoltare al războinicului simte că este într-o permanentă competiție cu cei din jur, și vrea cu orice preț să fie cel mai bun. La Aquaworld am văzut multe persoane aflate în acest stadiu, cel mai adesea stăteau înghesuiți în jacuzzi și vorbeau necontenit la telefon, cu voce tare și gravă. Din când în când mai dădeau câte o indicație prețioasă soției sau puneau la punct copiii care săreau în apă. În pauza dintre două convorbiri de importanță majoră își trăgeau selfiuri, în primul rând cu nevasta și/sau cu copiii, sau trimiteau pe cineva din familia extinsă să aducă haleală de la bufet.
3. Stadiul afirmării: cei aflați în acest stadiu își dau seama că realizările lor de până acum nu sunt suficiente, nu le împlinesc, astfel sunt preocupați de găsirea unor noi modalități prin care să se facă remarcați. Ei devin interesați de ajutarea celor din jur, constatând că bunurile materiale după care au alergat atât de mult nu le aduc fericirea. În acest stadiu oamenii vor să facă mai mult, ei se străduiesc să devină generoși, dispare practic egoismul specific tinereții. În acest stadiu se încadrează, cred, bunicii care-și aduc nepoții sau persoanele care vin cu copiii prietenilor la Aquaworld. Ei renunță practic la liniștea, nevoile lor de relaxare și se dedică cu precădere nevoilor celorlalți. Se dau cu copiii pe tobogane, le țin lecții de înot, îi stimulează să stea sau chiar să sară în jacuzzi, le satisfac toate poftele.
4. Stadiul spiritualității: acesta este, potrivit lui Jung, ultimul stadiu de dezvoltare al vieții, stadiul în care realizăm că niciuna dintre etapele anterioare nu ne reprezintă întru totul. În acest stadiu, oamenii constată că ei sunt mai mult decât corpul lor, că ei înseamnă mai mult decât tot ceea ce au achiziționat, dar chiar și mai mult decât prietenii. În acest stadiu al spiritualității ei realizează că de fapt sunt ființe spirituale aflate în timpul unei experiențe trupești, umane. De cele mai multe ori aceste persoane ocolesc locuri precum Aquaworld. Am văzut însă și cupluri care se țineau de mână, în timp ce se deplasau discret de la o saună la alta, iar în pauzele dintre acestea se cufundau în lecturarea unor cărți fie în zona de relaxare, fie în jacuzzi, în cazul în care reușeau să își facă loc.
A fost interesant de urmărit și comportamentul diferitelor popoare și etnii de la Aquaworld.
De pildă chinezii veneau în grupuri de câte 10-15 persoane, se înghesuiau pe circa 3 șezlonguri de la marginea piscinei pentru copii și mâncau neîntrerupt. Copii intrau și ieșeau din piscină, adulții discutau și mâncau.
Se știe că de regulă bărbații arabi, mă refer la cei familiști, poartă tricouri și bermude, iar femeile burqini. Ei se îngrămădesc împreună cu copiii, mulți la număr, în piscina pentru copii și stau acolo. Rar se duc să înoate sau să se distreze pe tobogane.
Reprezentanții etniei rome, mulți la număr, stau mai ales în jacuzzi, se pozează, se înghesuie, vorbesc tare și mult. Tinerii se înghesuie pe la tobogane, iar cuplurile tinere sunt de nedespărțit, se giugiulesc demni de un cerculeț cu numărul 18!
Englezii și nemții fug de la un tobogan la altul, folosesc timpul la maxim – dacă tot au dat o grămadă de bani, măcar să profite de tot ceea ce li se oferă. Ei stau frumos la coadă, nu se înghesuie, nu vorbesc exagerat de tare, doar dacă au băut deja suficient de mult. Sunt amabili și corecți. După ce au obosit la tobogane, se duc să înoate, apoi încearcă toate variantele de saună. Nu precupețesc nici un minut...

Italia, mio amore

Unul din nenumăratele ghiduri de călătorie despre Italia pe care le-am colecționat de-a lungul timpului începe cu: „Henry James spunea că Italia este «de o frumusețe cu totul aparte, atât de mare, încât, prin comparație, nicio altă țară nu ar mai merita atenție».“

Italia, mio amore

Două persoane foarte dragi mie m-au făcut ca întâlnirea cu această țară minunată să mă marcheze pentru totdeauna – una mi-a făcut cunoștință cu zona de Nord, cealaltă, cu zona de Sud. Se vorbește adesea despre discrepanța, mai ales economică, dar și culturală, dintre nordul și sudul Italiei. Prin bunăvoința acestor două persoane am reușit să cunosc și să îndrăgesc ambele părți ale ei. Italia pentru mine înseamnă atât lumea omului de rând, cea a patiserului, a sculptorului de linguri din lemn de măslin, a celui care înrămează tablouri, a vânzătorului de ziare și de legume, dar mai înseamnă și lumea în care arta este prezentă la tot pasul, deși nu lipsește nici kitsch-ul, creatorii de modă, dintre care unii controversați, reprezentanții bisericii, împreună cu nelipsitele scandaluri, politicienii, dintre care unii chiar foarte corupți, sindicatele, cu toate bune și rele, birocrația statului, în care cetățenii se simt uneori foarte neputincioși în fața indiferenței statului, marii oameni de afaceri, Mafia și multe altele. Societatea italiană combină anarhia și comoditarea, fiind în acelați timp haotică și ridicolă. Se spune că italienii nici nu există, că aceia despre care se spune că sunt italieni se consideră piemontezi, toscani, venețieni, sicilieni, calabrezi etc.
După scriitorul Emilio Flaiano, a fi italian e o adevărată profesie, doar că nu presupune vreo școală – pur și simplu „te naști așa“.
Dar, indiferent de locul în care s-au născut, italienii au un deosebit atașament față de casă, familie și oraș. Scriitorul Tim Parks formulează foarte frumos: „Când un italian părăsește un loc, o face cu intenția de a se reîntoarce victorios și reabilitat.“
Se pare că imaginea bărbatului italian cel veșnic îndăgostit, pasional, puternic în pat, năvalnic, cuceritor este mai degrabă un mit. Principala caracteristică a bărbatului italian este atașamentul față de mamma, o legătură deosebit de puternică, care îi marchează întreaga viață. Chiar și la maturitate, bărbatul italian simte nevoia arzătoare de a primi afecțiune, de a fi înțeles și iubit, oferind puțin în schimb.
Cu toții cunoaștem imaginea clasică a mamei italiene extrem de protectoare și sâcâitoare, generoase și geloase. Piatra de temelie a societății italiene (mai cu seamă a celei tradiționale) rămâne în continuare familia, în care mammismo, cultul mamei deține un rol important. „Icoana“ mamei influențează relațiile sentimentale și chiar alegerea viitoarei soții.
Potrivit lui Luigi Barzini, „cei din sud urmăresc să facă bani pentru a conduce, cei din nord, să conducă, pentru a face bani“. În nordul Italiei valorile morale sunt mai apropiate de cele ale Europei de Nord, în schimb în sudul Italiei rămân în vigoare valorile mult mai tradiționale. Cu toate acestea, pe tot cuprinsul Italiei aparențele par să fie mai importante decât însăși realitatea. Discreția contează foarte mult. De exemplu, prin ținerea în secret a relațiilor de dinainte de căsătorie asigură păstrarea onoarei familiei.
Chiar și acum, după mai bine de 20 de ani, țin să-i mulțumesc sorei mele care a făcut posibilă întâlnirea mea și a familiei mele cu Italia de Nord – în 1995 am avut șansa să vizităm o serie de orașe mărețe: Milano, Veneția, Florența și Pisa.
Totodată îi sunt foarte recunoscătoare și prietenei mele stabilite în Calabria pentru oportunitatea oferită pentru prima dată în 2010 de a face cunoștință cu sudul Italiei: Reggio Calabria, Lazzaro, Pentedattilo, Scilla.
Mulțumesc pentru că m-ați oferit posibilitatea de a mă îndrăgosti de acestă țară minunată. Ori de câte ori am posibilitatea, mă întorc cu drag în piazza orașelor sau satelor, unde, în Sud, ele sunt pline de bărbați care fumează și joacă cărți; iar în Nord, bărbații sunt tot acolo, dar mai sunt și femei și turisti pe lângă ei.

Endorfinele din biclă

„Viața e ca mersul pe bicicletă: ca să îți menții echilibrul, trebuie să te miști în permanență.“- spunea cândva Albert Einstein.
După cum aminteam în articolul anterior, freelancerul este liber, în funcție de necesități, să-și aleagă singur cât și când să muncească. Echilibrul între muncă și timp liber este ales în mod autonom, fără ca acest lucru să fie impus din exterior. De pildă eu am ales să fac o pauză la prânz, după modelul siestei din țările mediteraneene. De regulă în această pauză de prânz obișnuim, împreună cu soțul meu, să mergem cu bicicleta pe malul lacului din apropiere.

Endorfinele din biclă

Avem mare noroc cu bicicletele puse la dispoziție de Primăria sectorului 6, care sunt bine întreținute și pentru că nimic nu e mai ieftin decât gratis, nu ratăm nicio ocazie de a le folosi.
De regulă pedalăm zilnic vreo 17-25 km, ceea ce ne menține în formă, suntem sănătoși și atât de bronzați, încât toată lumea crede că am fost la mare...
Potrivit statisticilor, bicicliștii își iau cu circa 15% mai puține zile de concediu medical, totodată trăiesc în medie cu doi ani mai mult decât cei care nu merg pe bicicletă. Citeam undeva că, în comparație cu faptul că doar 10% din populația lumii își permite o mașină, aproape 80% își pot cumpăra o bicicletă.
„Mersul pe bicicletă este în principiu o activitate aerobică, ce implică de asemenea inima, vasele de sânge și plămânii. În timpul efortului respirația devine mai profundă, apare creșterea temperaturii corpului, transpirație și perspirație, ceea ce duce în final la îmbunătățirea nivelului general al formei fizice“, explică Alexandra Ionicioiu, medic primar de medicină internă.
Beneficiile mersului pe „biclă“: creșterea forței si a flexibilității musculare, creșterea mobilității articulare, întărirea oaselor, scăderea procentului de grăsime corporală.
Potrivit unor studii, o jumătate de oră de mers pe bicicletă zilnic va duce la arderea a aproximativ 5 kilograme de grăsime într-un an, căci pedalarea în ritm susținut duce la consumarea a aproximativ 300 de calorii pe oră. Totodată, unele studii efectuate Finlanda au demonstrat că persoanele ce merg pe bicicletă mai mult de 30 de minute pe zi au un risc de a dezvolta diabet cu 40% mai redus decât ceilalți. În plus, mersul pe bicicletă îmbunătățește echilibrul, coordonarea și forța corporală în general.
În afară de beneficiile pedalării asupra sănătății fizice, aceasta are un impact pozitiv și asupra psihicului.
Față de o bicicletă de cameră, mersul pe bicicletă în natură îmbunătățește și mai mult starea de spirit. Totodată, prin practicarea ciclismului se îmbunătățesc abilitățile cognitive (planificarea, memoria etc.)
Potrivit unor studii din Olanda, s-a demonstrat că ciclismul îmbunătățește atât calitatea cât și densitatea materiei albe din creier, astfel are loc conectarea mai eficientă și mai crescută a diferitelor zone din creier.
Conform unor cercetări care au studiat ce efecte poate avea mersul pe bicicleta asupra creierului, pedalatul contribuie la reducerea stresului, căci este un mijloc de transport economicos și te scutește de momentele tensionate din trafic, evident doar acolo unde există piste pentru bicicliști, căci la noi te umpli de nervi dacă încerci să faci slalom printre mașinile parcate și pietoni, căci pe lângă mașini e cam riscant să te strecori.
Pedalând doar în jurul Lacului Morii și în parc, scăpăm de acest stres din trafic, și începem să ne simțim din ce în ce mai bine, căci, la fel ca toate sporturile, și mersul cu bicicleta stimulează producerea endorfinelor, care se eliberează în momentul în care facem o acțiune plăcută, în care trecem de la o stare normală sau chiar neplăcută la o stare de bine. Potrivit specialiștilor, secreția de endorfine este stimulată mai ales de sport, de sex, de mângâierile fizice etc. Endorfinele scad agresivitatea și ameliorează durerea fizică și depresia. Singurul inconvenient este că efectul lor este doar pe termen scurt și dau dependență, ceea ce ne motivează și chiar ne împinge să revenim zi de zi pentru o „tură“ cu bicla.

Freelancer versus angajat

Se spune că pentru a deveni un liber profesionist cu normă întreagă îți trebuie în primul rând să ai un scop precis, clar, bine definit. Iar pentru a te lansa în așa ceva e bine ca încă de la început să știi câte ore ești dispus să lucrezi și câți bani dorești sau mai bine zis trebuie să îți aducă acest timp petrecut muncind ca freelancer, astfel încât acest stil de muncă să fie viabil pentru tine.

Freelancer versus angajat

Deoarece scopul oricărui liber profesionist este să-și adune cât mai repede clienți, experții spun că pentru a porni ca liber profesionist ai nevoie de trei strategii principale:
• Trebuie să oferi ceva;
• Ai nevoie de cineva care să fie interesat de oferta ta;
• Îți trebuie o modalitate de a capta atenția lor, astfel încât să devină interesați de oferta ta.
Cred că multor persoane le este frică să pornească pe acest drum tocmai pentru că se tem de riscuri. Potrivit expertului în marketing pe internet Mike Shreeve, există evident riscuri în a fi liber profesionist, dar nu este mai riscant decât a avea un loc de muncă tradițional, unde totul se joacă pe o singură carte. Nu este exclus ca mâine să ne pierdem locul de muncă și atunci, neavând alternativă, ne confruntăm cu o traumă.
Pierderea locului de muncă produce o traumă similară cu cea produsă de divorț sau chiar moartea cuiva apropiat. Stadiile acesteia sunt: șocul, negarea, furia, depresia, acceptarea. Depresia apare aproape inevitabil în momentul în care realitatea pierderii slujbei este în final percepută și se poate manifesta prin anxietate, insomnie sau izolarea de familie și/sau prieteni. Această stare poate dura de la câteva zile la câteva săptămâni. Dacă persistă mai mult de trei săptămâni, este indicat să apelați la un ajutor specializat.
Ultimul stadiu este acceptarea. Timpul necesar acceptării pierderii slujbei variază de la o persoană la alta. În acest stadiu oamenii încep să gândească în perspectivă și să-și facă planuri alternative.
Pentru a nu fi nevoiți să ne confruntăm cu aceste „neplăceri“, este bine să avem întotdeauna un plan de acțiune suplimentar, complementar – așa-zisul plan B.
Lucrând ca angajat atât în sectorul privat, cât și în sectorul de stat, multă vreme am evitat să-mi asum riscul și provocarea de a mă lansa ca freelancer.
Nu zic că mi-a fost ușor, dar cred că a meritat. Ca liber profesionist trăiesc fiecare clipă cu intensitate maximă, mă bucur chiar și de cele mai mici și neînsemnate succese, și, cu toate că nu mă gândesc la venituri, ci mai degrabă la rezultate, nici banii nu mă ocolesc.
Între timp mi-am dat seama de câteva diferențe majore între felul de a fi al angajatului și al liber profesionistului.
Cred că în primul rând este vorba de mentalitate. Mentalitatea unui freelancer e total diferită de cea a unui angajat și, trebuie să recunoaștem, rezultatele sunt pe măsură.
Venitul este un aspect foarte important al fiecăruia dintre noi. Pe când veniturile angajatului sunt de cele mai multe ori constante, fără a exista o corelație sănătoasă și foarte necesară între rezultatele obținute și salarizare, în cazul unui liber profesionist, salariul său depinde de rezultatele muncii lui. Astfel el va fi stimulat în permanență să obțină rezultate cât mai bune, să se pregătească, să studieze, să analizeze etc. încontinuu, căci orice greșeală sau neglijență se va reflecta direct în încasări.
Potrivit mentalității angajatului, salariul (venitul lunar) vine oricum, este în general constant și nu stimulează performanța, iar dacă se întâmplă ca stimulentul material să atingă totuși o valoare măricică, evident că vor fi recompensate mai degrabă cei angajați pe bază de pile, și nu cei care sunt mai conștiincioși și își fac treaba. Prin urmare, angajatul devine tot mai nepăsător și indolent în privința nevoilor celor pe care este plătit să-i servească. Astfel acesta va munci fără tragere de inimă, doar cât să nu fie pedepsit sau, în caz extrem, dat afară.
În schimb liber profesionistul trăiește din banii proveniți de la clienții săi. Astfel că principala sa preocupare este satisfacția clienților. Deci scopul oricărui liber profesionist va fi să ofere servicii de calitate, ceea ce va duce la creșterea numărului de clienți mulțumiți și, în mod automat, la creșterea venitului.
Dacă tot suntem la venituri, să vedem cum stă treaba și cu impozitul. Robert T. Kyiosaki (autorul cărții „Tată bogat, tată sărac. Educația financiară în familie“, apărută la Editura Curtea Veche, nu degeaba ajunsă la ediția a IV-a în limba română) explică diferențele dintre angajații cu veniturile gata impozitate și antreprenorii sau liber profesioniștii care cheltuie o parte din veniturile obținute și plătesc impozit doar pe ceea ce a rămas necheltuit, în litera Codului Fiscal. În ceea ce privește angajatul, el nu are această posibilitate, deoarece impozitul său este reținut chiar înainte ca banii săi să fie virați în cont. Prin creșterea numărului de liber profesioniști crește și consumul, iar odată cu creșterea consumului apar noi locuri de muncă. Deci chiar și societatea are de câștigat de pe urma noastră.
Consider că un aspect foarte important este legat de atitudinea față de muncă. Pe când de regulă angajatul se preface că muncește („muncesc cât să nu fiu dat afară“), iar angajatorul de regulă se face că îl plătește („îi dau doar atâți bani cât să nu plece“) insatisfacția muncii este inevitabilă. Relația angajat-angajator se degradează pe zi ce trece, iar angajatul nu va simți nicio plăcere în a munci, el va fi în permanență obosit, lipsit de energie, morocănos, nemulțumit. Un liber profesionist în schimb se va implica la maxim, el va pune pasiune în ceea ce face, își va fructifica creativitatea și entuziasmul. Nivelul său energetic va crește pe măsură ce muncește și clienții se simt mulțumiți.
Angajatul este cu atât mai nemulțumit de munca lui, cu cât șefii lui sunt incapabili să-i aprecieze munca și energia investită. Iar această insatisfacție va contribui pe de o parte la scăderea calității muncii, pe de altă parte persoana respectivă poate ajunge depresivă. În schimb liber profesionistul este motivat de satisfacția lucrului bine făcut, iar pe măsură ce va fi mai mulțumit, va fi deschis la soluții noi, la perfecționare continuă, așa cum este și în cazul nostru, al psihologilor, unde există numeroase cursuri de formare continuă.
Și de aici provine și diferența în ceea ce privește motivația.
În cazul angajatului, motivația lui este de a-și economisi cât mai mult propria energie, astfel încât va pierde vremea sau va trage chiulul. El se va preface că muncește, doar frica de pedeapsă îl va mai putea determina să pară „activ“. Cu timpul însă își va da seama că frica lui este total nejustificată, căci șefii nu au o reală putere asupra lui. Și atunci apare indiferența. În cazul în care nu reușește să se detașeze, rămânând blocat în frică, va avea de suferit modul de a gândi și capacitatea de procesare a informației. Din frică ajung să facă lucrurile în mod din ce în ce mai disfuncțional.
În cazul unui freelancer putem vorbi despre o motivație intrinsecă. Motivația vine din interior, din simpla dorință de a reuși și a face lucrurile cât mai bine posibil, astfel încât să obțină aprecierea și mulțumirea clienților. Un client mulțumit va contribui la creșterea gradului de satisfacție al oricărui liber profesionist, care la rândul său va fi din ce în ce mai motivat la creșterea propriului nivel de competență.
O mare diferență este și în privința programului, implicit al timpului liber. În cazul angajatului, care petrece 8 ore la muncă sau chiar mai mult, important este să fie prezent. Timpul petrecut la muncă, și nu rezultatul sau eficiența muncii este cel care primează. În multe locuri există sisteme electronice pe bază de card, care monitorizează ora de intrare și cea de ieșire a angajatului din incintă, dar ce face acolo e mai puțin important. În mod automat se produce scăderea interesului pentru rezultate.
Planificarea orelor de muncă și alegerea programului au avut un cuvânt greu de spus în decizia de a deveni liber profesionist.
Freelancerul este liber, în funcție de necesități, să-și aleagă singur cât și când să muncească. Echilibrul între muncă și timp liber va fi ales autonom, fără ca acest lucru să fie impus din exterior. De pildă eu am ales să fac o pauză la prânz, după modelul siestei din țările mediteraneene. Îmi programez clienții astfel încât să fim mulțumiți cu toții. Consider că pentru mine libertatea de a alege este extrem de importantă, căci în felul acesta devine posibilă menținerea unui echilibru între o viață împlinită atât pe plan profesional, cât și pe plan personal.

Buretele freudian

Imaginea clientului/pacientului întins pe o canapea/un divan, care începe să spună psihanalistului vrute și nevrute este arhicunoscută atât din filme, cât și din cărți.
„Deoarece accesul direct al unui terț la desfășurarea procesului psihanalitic este imposibil, profanul doritor de informații are la dispoziție doar surse indirecte cum ar fi: prezentări de caz realizate de psihanaliști, descrieri literare de tipul romanului, realizate de pacienți sau de analiști, dintre care, în România, este cunoscut Cuvinte care eliberează. Romanul unei psihanalize de Marie Cardinal (Editura Trei), precum și Nu ți-am promis niciodată o grădină de trandafiri de Hannah Green (Editura Trei)...“ (Vasile Dem Zamfirescu)

Buretele freudian

Idolatrizat sau criticat, personalitatea lui Freud a marcat profund epoca sa și, indiferent de formarea și orientarea psihologilor, chiar și acum persistă interesul față de întreaga sa activitate din domeniul psihanalizei.
Sigmund Freud, considerat părintele psihanalizei, este unul din personajele cele mai controversate, dar și cele mai influente ale secolului XX. Freud ne-a lăsat moștenire un nou model al minții, totodată și o nouă înţelegere a fiinţei umane în complexitatea sa. Dr. Sigmund Freud ne-a oferit o nouă abordare integrativă a persoanei umane și este imposibil să nu fim marcați de personalitatea lui.
Chiar dacă unii nu l-au citit deloc, în zilele noastre este foarte trendy să fie evocat cu ocazia conversațiilor mondene, în timp ce ații îl lecturează cu atenţie şi îl contestă cu vehemenţă.
Pentru publicarea operelor lui Freud editurile deja nu mai trebuie să plătească drepturi de autor și, ca să mai câștige un ban, s-au apucat să le reediteze, la Hollywood, pe lângă psihanaliștii specializați pe „vedete“, au apărut și analiști care se ocupă de câinii acestora. Herr Doktor Freud este deci și acum de mare actualitate.
Berggasse 19. Cred că orice psiholog a auzit de această adresă. Chiar și astăzi, Bergasse este o stradă celebră din Viena. Aici a trăit în perioada 1891-1938, deci timp de aproape o jumătate de secol fondatorul psihanalizei.
Iată cum descrie Irwing Stone în cartea sa despre viața lui Freud momentul în care, după luni de căutări al unui apartament de închiriat cu intrare din stradă, Freud ajunge în fața acestei case: „După ce trecu de Tandelmarkt... o luă pe sus, pe Berggasse, Strada Muntelui, numită astfel pentru că era cea mai abruptă din oraș. O urcase adesea... Acum se opri brusc în fața numărului 19. Pe clanța ușii de la intrare atârna un bilet «Zu vermieten – De închiriat». Privi cu luare aminte în susul și în josul străzii: era destul de spațioasă, mărginită de ambele părți de case cu cinci etaje... Lasă impresia unei străzi populate de reprezentanții clasei de mijloc, cu fațadele caselor ornamentate cu sculpturi herculeene... Portarul îl conduse pe scări spre apartamentul liber de la etajul întâi. [...] Locuința i se păru spațioasă. Holul era spațios... Își dădu seama că, în mintea lui, închiriase deja casa.“
Săptămâna trecută am avut plăcerea să petrec două zile la Viena. Verișoara mea, pe care nu o mai văzusem de peste 15 ani, mi-a făcut toate poftele. Pe lângă plimbarea pe malul Dunării, vizitarea expozițiilor din faimosul Leopold Museum din cartierul Muzeelor, unde sunt expuse opere importante ale lui Egon Schiele și Gustav Klimt, m-a dus și la Berggasse 19, mai exact pe Berggasse 13 și Liechtensteinstrasse 19, deoarece Casa memorială Freud era în renovare.
Broșura atașată biletului ne informează că în perioada în care casa de pe Berggasse 19 este închisă, moving freud museum oferă o incursiune în viața și opera fondatorului psihanalizei cu ajutorul obiectelor originale, filmelor și fotografiilor.
Am așteptat acest moment cu sufletul la gură, mai cu seamă că în urmă cu câțiva ani acest loc memorabil mi-a fost recomandat de unul din mentorii mei, renumitul psihoterapeut doamna profesor Elena Vladislav.
Din păcate, celebra canapea pentru ședințele de analiză a lui Freud a rămas la Londra. Drept consolare există fotografia în alb-negru la scară naturală a celebrei canapele. Aici putem admira doar mobila din sala de așteptare a lui Freud, o colecție de antichități, obiecte personale ale lui Herr Freud, printre care cufărul folosit de Freud în călătoria spre Londra.
Tot aici vedem expuse pagini din lucrările principale ale psihanalizei, atât cele ale lui Freud, cât şi cele ale altor autori şi colaboratori. Găsim primele ediții ale operelor lui Freud, documente cu autografe.
De remarcat este și faptul că în casa de pe Berggasse 19 Sigmund Freud a finalizat una dintre lucrările sale importante – Interpretarea viselor, publicată la Viena în anul 1900.
Tot în acest muzeu, prezentate într-o cameră special amenajată pentru vizitatori, putem vedea filme istorice, unice din viața privată a lui Freud și a familiei sale din anii 1930, comentate de fiica acestuia, Anna Freud.
Înainte de plecare, am vizitat și cealaltă locație, în care există un magazin pentru cadouri și o cofetărie. În spațiul amenajat pe Liechtensteinstrasse 19, pe lângă nenumărate cărți de și despre Freud, se vând și cele mai trăsnite și/sau banale suveniruri, de la caiete, creioane, sacoșe, scrumiere, fotografii etc. până la magneți de frigider cu inscripția „Don’t forget Sigmund Freud!“ sau bureți de vase cu inscripția „Neurose“.
M-a impresionat o fotografie în care Herr Doktor Freud se află în cabinet alături de câinele său Joli. Am cumpărat-o și o voi expune în propriul meu cabinet.
E interesant faptul că Freud și-a dat seama că prezența câinelui la ședințele de terapie avea o influență pozitivă asupra pacienților, câinele era o prezență calmantă, relaxantă asupra tuturor pacienților, mai cu seamă asupra copiilor. Studiile recente au confirmat faptul că Freud a avut dreptate. Cercetările au dovedit că mângâierea unui câine prietenos și calm reduce stresul.
Anumite studii arată că oamenii care au câini trăiesc de obicei mai mult și au nevoie mai puține îngrijiri medicale decât oameni care nu au animale de casă.
Se spune că analizele lui Freud depindeau foarte des de evaluarea pe care câinele chow-chow Jofi o făcea stării mentale a pacientului. În cazul în care se apropia de el un pacient tensionat, era în stare să se îndepărteze foarte mult de el, se refugia chiar și în celălalt colț al camerei. Cu pacienții calmi nu avea probleme, se așeza aproape de ei. În plus, Jofi dădea și semnalul că ședința de analiză s-a încheiat. Când cățelul se ridica și se ducea spre ușa camerei, însemna că ora de ședința a luat sfârșit și Freud se conforma dorinței câinelui.
La Viena circula chiar o anecdotă la adresa lui Freud, făcută pe seama încrederii sale absolute în simțurile precum și în capacitățile uimitoare ale câinelui său. Se spunea că terapia psihanalitică era făcuta, de fapt, de Jofi, care reușea chiar să scrie relatările despre cazurile pacienților marelui medic.
Lăsând gluma la o parte, poate mi-ar prinde și mie bine un astfel de câine, din propria mea experiență consider că un labrador ar fi și mai potrivit.
Cu toate că relația dintre cei doi monștri sacri ai psihologiei, Carl Jung și Sigmund Freud, discipolul preferat și maestrul, nu a fost lipsită de tensiuni, s-a produs chiar ruptura, închei printr-un citat impresionant din capitolul dedicat lui Freud din cartea autobiografică a lui Jung, Amintiri, vise, reflexii:
„Realizarea cea mai mare a lui Freud a constat fără îndoială în faptul că și-a luat în serios pacienții
care sufereau de boli nervoase, pătrunzând în psihologia lor specifică și individuală. A avut curajul să lase cazuistica să vorbească, penetrând în acest chip în psihologia individuală a bolnavului. Vedea, ca să zicem așa, cu ochii pacientului și a ajuns astfel la o înțelegere mai adâncă a bolii decât fusese posibil până atunci. În această privință era obiectiv, fără idei preconcepute și dădea dovadă de curaj, ceea ce-i îngăduia să depășească o mulțime de prejudecăți. Aidoma unui profet din Vechiul Testament, și-a propus să demoleze zeii falși... și să dezvăluie fără milă putreziciunea sufletului contemporan, scoțând-o la lumina zilei... Prin recunoașterea visului ca sursă primordială de informare asupra proceselor din inconștient, a smuls trecutului și uitării o valoare care părea pierdută iremediabil. A demonstrat empiric existența unui psihic inconștient, care nu fusese prezent înainte decât ca postulat filosofic.“

Surse:
Gay P., Freud – O viață pentru timpul nostru, Editura Trei, 1998
Jung C. G., Amintiri, vise, reflexii, Editura Humanitas, 1992
Stone I., Turnul nebunilor – Viața lui Freud, Editura Orizonturi, 1971
Zamfirescu V. D., Introducere în psihanaliza freudiană și postfreudiană, Editura Trei, 2007
Chow Chow, câinii terapeuți ai lui Sigmund Freud

Efectul „hipnotic“ al trandafirului de Damasc

Trandafirul, simbol al iubirii, frumuseții și purității, a fascinat dintotdeauna oamenii. Această floare cu un parfum îmbibător, catifelat și feeric, învăluită în mister, a fost sursă de inspirație pentru mulți artiști. Leac de sănătate și izvor de frumusețe, ale cărui calități terapeutice erau cunoscute încă din Antichitate, a fost folosit și ca ingredient în vechile ritualurile magice. Pe lângă ceai, ulei, esență, apă de trandafiri, din această floare înmiresmată se obține și delicata dulceață, care răsfață papilele gustative.

Efectul hipnotic al trandafirului de Damasc

Această floare învăluită în mister este prezentă în mai toate mitologiile lumii antice: de la romani, greci, persani, până la mitologia indiană și chiar aztecă. De-a lungul timpului s-au spus numeroase legende și povești în legătura cu apariția trandafirilor pe Pământ.
Puterea tămăduitoare a trandafirilor se trage din parfumul lor suav, care atenuează stările de anxietate, ameliorează depresiile, alungă stresul, durerile de cap, conferă o stare de armonie și de pace interioară, combate insomnia și iritabilitatea. Într-un cuvânt ne ajută să ne simțim bine, ne dă o stare de bine.
Trandafirii se găsesc într-o multitudine de culori, soiuri și transmit tot atâtea mesaje. Iată câteva simboluri: trandafirii roșii semnifică dragoste; cei roz, rafinament și delicatețe; trandafirii albi sunt un simbol al purității, inocenței și sincerității. În ceea ce privește trandafirii galbeni, semnificația lor diferă de la o cultură la alta: în lumea orientală ei simbolizează înțelepciunea și prietenia, iar în lumea europeană, gelozia sau trădarea. Trandafirul portocaliu simbolizează entuziasmul, dorința, pasiunea și emoția.
Dintre nenumăratele legende despre trandafiri m-a impresionat foarte mult povestea persană legată de apariția trandafirului roșu. Potrivit acesteia, o privighetoare s-a îndrăgostit de un trandafir imaculat de alb. Privighetoarea l-a îmbrățișat atât de strâns, încât spinii trandafirului i-au străpuns inima, iar sângele privighetorii a colorat trandafirul în roșu. Tot de această poveste persană s-a folosit ca sursă de inspirație și Oscar Wilde când a scris povestea Privighetoarea și trandafirul.
Potrivit unor studii recente realizate in Japonia, trandafirii roșii, pe lângă farmecul lor aparte, induc efecte de impact la nivelul creierului uman.
Obiectivul acestui studiu era identificarea efectelor pe care le are simpla percepție a trandafirilor în aria optică a omului. La această cercetare au participat 15 subiecți de sex feminin, cu vârsta medie de 22 de ani. Aceștia au fost rugați să privească, timp de 3 minute, la un buchet de 25 de trandafiri roșii, așezați într-o vază de sticlă. Rezultatele studiului au fost surprinzătoare: s-au înregistrat efecte fiziologice asupra cortexului prefrontal (reacții determinate prin spectroscopie). Cu ajutorul acestui procedeu a fost evaluată concentrația de oxihemoglobină, în ambele cortexuri prefrontale. Între timp, prin observarea variabilității frecventei cardiace, au fost măsurate efectele care au influențat activitatea sistemului nervos vegetativ.
În urma acestor argumente, s-a stabilit că stimularea vizuală folosind trandafirii roșii induce relaxarea psiho-fiziologică, prin urmare are loc scăderea frecvenței cardiace, se instaurează o senzație de confort și relaxare, se îmbunătățește starea de spirit și se instalează starea de destindere.
O specie aparte de trandafir este Rosa Damascena Trigintipetala. Deși florile roz ale acestui trandafir de Damasc nu sunt atât de spectaculoase, sunt foarte parfumate și se obține cu 30% mai mult ulei esențial decât din oricare alt trandafir din familia damascenelor. Pentru producerea uleiului esențial și a apei de trandafir, Rosa Damascena Trigintipetala se cultivă în Bulgaria (Kazanlâk), Iran (Kashan) și Turcia (Isparta).
Pentru stabilirea efectelelor trandafirului de Damasc asupra sistemului nervos central s-au efectuat o serie de studii farmacologice. Potrivit acestora, tinctura florilor de trandafiri are un efect de relaxare, anti-depresiv. Totodată Rosa Damascena conține numeroși compuși, între care și flavanoide, substanțele care dau culoarea roșie a petalelor, și care în mod evident au efect „hipnotic“, adică de relaxare.
Am avut ocazia să constat aceste lucruri atât în timpul culesului de trandafiri din localitatea Rozovo, lângă orașul Kazanlâk din Bulgaria, cât și acasă, și chiar în cabinetul meu de psihologie.
Din momentul în care am ajuns acasă, am scos din uz toate aparatele de aromatizat camera și am așezat mici coșulețe cu petalele Rosa Damascena Trigintipetala la uscat. În afară de mine și soțul meu, chiar și clienții mei de astăzi au fost mult mai relaxați, iar la finalul ședințelor au plecat mai veseli și mai încrezători, pentru care cu siguranță că au ajutat și trandafirii.
Pentru o stare de bine vă recomand o excursie în Grădinile de trandafiri din Bulgaria, de unde vă veți întoarce cu multe experiențe inedite, un coș plin cu Rosa Damascena și o stare generală de bine.

Ritualul speranței

Cu ocazia fiecărei convorbiri telefonice sau întâlniri cu mătușa mea mă asigură pe un ton încrezător că atunci când va câștiga la loto va face cutare lucru, bineînțeles că și eu voi beneficia din plin de acest câștig mult așteptat. Eu dau din cap aprobator și rostesc câte un „Da, abia aștept...“, fără prea multă convingere. După care fac repede socoteala că dacă pur și simplu ar renunța să mai joace săptămânal la loto, ar economisi circa 50 de lei pe lună, ceea ce pentru un pensionar nu-i de colo.
În mod rațional aceasta ar fi soluția.

Ritualul speranței

De curând însă am citit în cartea Humble Pi de Matt Parker că „oamenii joacă la loterie nu pentru câștigul preconizat, ci pentru a-și permite să viseze.“ Și atunci am înțeles un lucru. Pentru multe persoane care au o viață destul de monotonă, cu venituri modeste, aceasta este singura cale pentru a reuși să mai viseze la câte ceva. La o locuință mai bună, la o mașină, la o vacanță sau poate la un loc de veci mai bun. Fără această oportunitate viața lor ar fi mai săracă.
Căci și Sigmund Freud spunea că „omului îi trebuie un vis ca să suporte realitatea“.
Al doilea lucru pe care l-am înțeles de curând mai bine este importanța majoră pe care o au ritualurile. Într-una din cărțile mele preferate, Micul prinț de Antoine de Saint-Exupéry, vulpea îi spune micului prinț:
 
– Dacă nu știu când vii, nu voi ști niciodată la ce oră să-mi pregătesc inima. E nevoie de ritualuri.
– Ce este un ritual?, zise micul prinț.
– E ceva cu totul uitat, spuse vulpea. Este ceva care face ca o zi sa fie diferită de alte zile, o oră de alte ore.

Pentru mătușa mea și alte câteva prietene din bloc, a cumpăra biletul pentru următoarea extragere este un ritual. În fiecare săptămână se duc pe rând în aceeași zi și aproximativ la aceeași oră – fie vară, fie iarnă – la aceeași agenție de loto. Extragerea este tot un ritual, este urmărită în direct de toți amatorii de loto din bloc, prin rotație în casa uneia din ele, astfel încât este și un bun prilej pentru socializare. Și tocmai datorită ritualurilor legate de acest eveniment am încredere în mătușa mea și nu îmi fac griji că își poate pierde controlul asupra impulsurilor și va ajunge o dependentă înrăită a jocurilor de noroc.
Potrivit lui Robert Custer, autorul cărții Când norocul ne ocolește. Ghid pentru jucătorii compulsivi și familiile lor, cred că ea se încadrează în categoria jucătorilor care joacă pentru plăcere și oportunitate spre a visa.

Gena călătorului

Unii oameni nu pot sta locului, au nevoie să iasă din casă, să iasă din localitatea în care trăiesc, să plece și să exploreze locuri necunoscute, sunt în căutarea de noi destinații. Alții în schimb nu simt nevoia nici măcar să iasă din casă, ei se mulțumesc să rămână, chiar până la sfârșitul vieții, în locul unde s-au născut. Mărul discordiei poate să apară dacă unul din parteneri/soți face parte din prima categorie, iar al doilea din cei care se mulțumesc să stea acasă.

Gena călătorului

Din fericire ambii mei părinți erau dornici să cunoască lumea, atât cât le permitea regimul comunist. În tinerețe cutreierau munții și orașele din România, iar tata a avut chiar șansa să ajungă în numeroase țări. În copilărie, în ciuda faptului că nu aveam mașină, în fiecare duminică, căci și sâmbăta se muncea și învățam la greu, plecam într-o excursie, o drumeție mai mică sau mai mare. Locuind în Brașov, acest lucru era practic foarte simplu, găseam cu ușurință locuri noi de exploatat. În ciuda regimului în care am crescut, pot să zic că am avut o copilărie fericită.
În timpul copilăriei îmi plăcea foarte mult să petrec timpul la bunicii mei, atât la cei materni, cât și la bunicii paterni. Aceștia din urmă aveau o casă la Sfântu Gheorghe, cu o grădină imensă. Relația între bunicii mei, „Oma“ și „Opa“, era foarte armonioasă. Îmi plăcea foarte mult să ascult poveștile bunicului. Înaintea primului Război Mondial a terminat medicina veterinară la Viena, după care a venit în Transilvania, s-a căsătorit cu bunica mea și s-a stabilit într-un sătuc. Visul lui dintotdeauna a fost să devină geograf și să cutreiere lumea. Dar n-a fost să fie. În cele din urmă și-a ales o meserie care i-a permis să trăiască relativ bine. Până la instalarea regimului comunist, bunicii se duceau anual în vizită la Viena, apoi s-au mulțumit să răsfoiască împreună cărțile, jurnalele de călătorie strânse de-a lungul anilor. Aveau o bibliotecă imensă, preponderent cu cărți care aveau legătură cu călătoriile. Din fericire majoritatea lor le-am păstrat și se află acum în casa noastră.
Din câte îmi aduc aminte, bunicul era în primul rând fascinat de Orient, visa să ajungă cel puțin la Istanbul sau chiar și mai departe, poate la Teheran sau Darjeeling. Din păcate a ajuns doar până la Constanța. Dar măcar a văzut Marea Neagră.
Navigând pe internet, aseară am aflat că nevoia arzătoare a unora dintre noi pentru a explora ar putea avea o explicație genetică. Cercetătorii au descoperit de ce unii oameni sunt mai aventuroși.
Potrivit unor oameni de știință, se pare că aceste persoane s-ar putea să fie programate în acest fel, adică să aibă așa-numita „gena călătorului“.
Svante Pääbo, directorul Institutului Max Planck pentru antropologie evolutivă din Leipzig, Germania, care încearcă să folosească genetica pentru a studia originile omului, afirmă că „Nici un alt mamifer nu explorează alte teritorii așa cum face omul. Noi încălcăm frontierele. Căutăm teritorii noi chiar și atunci când avem resurse suficiente acolo unde suntem. Animalele nu fac acest lucru... În toate astea există un fel de nebunie. Navigând pe ocean, fără să ai nici cea mai vagă ideea a ce ar putea fi pe partea cealaltă. Iar acum mergem spre Marte. Nu ne vom opri niciodată. De ce?“
Într-adevăr: de ce? Pääbo și alți oameni de știință care și-au pus această întrebare sunt ei înșiși exploratori, deschizători de drumuri. De unde apare această „nebunie“ pentru a explora? Ce anume ne-a condus dincolo de Africa și de Lună?
Potrivit unor cercetători de renume, nevoia inerentă de a călători poate fi asociată cu o singură genă.
Evident că unii cercetători mai sceptici, printre care Kenneth Kidd de la Universitatea Yale, se îndoiesc în legătură cu capacitatea unei singure gene de a fi responsabilă pentru asta.
Cu toate acestea, cercetările confirmă existența „genei călătorului“ – mutație a unei gene care controlează nivelul dopaminei, DRD4-7R, corelată cu o curiozitate și o agitație mai ridicată, este prezentă la aproximativ 20% din populația globului.
Cercetătorul David Dobb spune că purtătorii acestei gene „sunt mai predispuși să-și asume riscuri, să exploreze locuri noi, idei controversate, să experimenteze cu mâncăruri, relații, droguri sau oportunități sexuale“.
În preistorie această genă a ajutat omul primitiv să migreze din Africa către celelalte continente,
iar în zilele noastre este răspunzătoare pentru stilul de viață al popoarelor nomadice.
Pentru mine acest lucru are o însemnătate concretă în viața reală, căci, fiind purtătoarea acestei informații genetice, dispun de o plăcere nestăvilită de a călători.

Creierul neliniar

Care din situațiile de mai jos v-ar supăra mai tare?
 
a. În drum spre piață, fără să vă dați seama, v-a căzut din buzunar o bancnotă de 100 de lei.
b. Înainte să vă cumpărați televizorul mult dorit, prețul acestuia s-a mărit de la 2849,99 la 2949,99 lei.

Deși în ambele situații ați pierdut aceeași sumă de bani (100 de lei), prima situație pare mai supărătoare deoarece pe o scală logaritmică distanța de la 0 la 100 e mai mare decât de la 2849,99 la 2949,99. Și tocmai scala logaritmică definește modul în care creierul nostru percepe mediul înconjurător.

Creierul neliniar

Așa cum un copilaș cu creierul încă neinfluențat de liniaritatea matematicii predată în școli zice că 3 e la egală distanță față de 1 și 10, nici noi, adulții, nu percepem un flux dublu de lumină dacă mai aprindem un al doilea bec, identic cu primul. Tocmai din cauza neliniarității procesării informației putem reacționa la o paletă foarte largă de stimuli - de la bârfele șușotite de vecinele din fața blocului, trecând prin zgomotele cotidiene ale rotopercutorul până la basul dat la maxim de un DJ la un concert, putem scoate fără efort informația din aceste sunete, indiferent de volumul lor (evident, între anumite limite condiționate de fiziologia organelor de simț).
Psihofizica (disciplina care, printre altele, analizează domeniul percepției senzoriale umane) ne-a demonstrat că pentru supraviețuirea unei specii este necesar ca prelucrarea informațiilor din mediul înconjurător să fie cât mai eficientă, cu alte cuvinte să fie cât mai puțin sensibilă la erori datorate zgomotelor și distorsiunilor inerent apărute în canalul de transmisie a informațiilor de la organele senzoriale până la creier. Iar maparea logaritmică a valorilor percepute tocmai asta face: minimizează erorile în percepție.
Numerele au fost importante pentru supraviețuirea omului primitiv, pentru că de exemplu trebuia să știe dacă este confruntat de un leu sau mai mulți. Însă, pentru optimizarea prelucrării informației și, în consecință, a lua decizia „luptă sau fugi“ într-un timp cât mai scurt, perceperea pe scală logaritmică a numerelor oferă un avantaj evolutiv: pentru omul primitiv a fost mai important să știe dacă în fața lui sunt 5 lei sau doar 3, decât să știe dacă sunt 100 sau doar 98 de cerbi în cireada pe care o urmărea în timpul vânătorii.
Reprezentarea logaritmică a numerelor se poate observa și astăzi la membrii izolatului trib Mundurucu de indigeni din pădurea amazoniană, ceea ce demonstrează că noi plasăm numerele în mod echidistant pe axa numerelor naturale pentru că așa am învățat la școală, și nu pentru că acest lucru ar fi natural.

Divorțul, copilul și ADHD

O fată de 12 ani (căreia să-i spunem Maria), era o „pacoste“ atât pentru părinții ei, cât și pentru profesori. Nu era deloc atentă nici acasă, nici în clasă. Părea că este „ruptă din context“. Ea uita să-și facă lecțiile, îi deranja pe ceilalți copii din clasă, vorbea fără să fie întrebată. Își uita adesea caietele, cărțile acasă, pierdea creioane, stilouri, bani, chiar și cheia de acasă. Era un copil hiperactiv și din istoricul ei se contura că acest lucru era probabil modul ei de a reacționa la stresul din viața sa.

Divorțul, copilul și ADHD

Părinții Mariei au divorțat când ea avea aproape șase ani. Ea a rămas în custodie comună, o săptămână stătea la mama, iar alta la tata. După un timp ambii părinți s-au recăsătorit și au avut câte un copil din aceste mariaje. Cei doi părinți s-au dovedit a fi implicați și iubitori. Cu toate că în viața Mariei nu a avut loc nicio traumă majoră, existau multe lucruri stresante, au avut loc multe evenimente, schimbări care au afectat-o.
Violet Oaklander afirmă că, pentru a supraviețui, a crește, a face față necesităților, „fiecare copil dezvoltă un anumit proces [...], un fel de a fi“.
Maria a ales acest mod de „rupere din context“, tocmai pentru a se proteja împotriva neplăcerilor provocate de anumite situații și sentimente. Cu trecerea timpului, dacă nu este ajutată de părinți, de psihoterapeut, poate și de medicație, deci în lipsa intervenției, ea ar putea să recurgă la alte moduri, să-i spunem mai adolescentine, de a se rupe din context, cum ar fi de pildă să ia droguri, iar mai târziu, ca adult, să bea alcool.
Divorțul, separarea sunt schimbări care afectează puternic orice copil. Copiii se învinovățesc adesea pentru orice lucru cu consecințe neplăcute care le afectează viața. Asta se întâmplă și în cazul divorțului.
Cu siguranță că Maria nu a reușit să înțeleagă acest sentiment vag, de vinovăție, iar evenimentele care au urmat divorțului, ca recăsătoria, nașterea fratelui sau surorii vitrege, faptul că trebuia să se ducă de colo-colo ca să locuiască cu câte un părinte, au condus la un amalgam de sentimente. Pe de o parte ea era bucuroasă, fericită că își vede câte un părinte, o soră sau un frate, dar totodată e posibil să fi apărut și gelozia, furia, tristețea.
„Sentimentele amestecate le produc confuzie copiilor, iar aceștia vor încerca să le evite și să le îndepărteze. Ei le pot manifesta pe cele bune, din moment ce acestea aduc aprobarea adulților. Dar sentimentele negative fierb la foc mic în interiorul lor și cauzează o diversitate de simptome și comportamente inadecvate. Părinții trebuie să știe că au nevoie să găsească moduri de a-i ajuta pe copii să exprime acele sentimente negative, rele, urâte, fără să-l facă pe copil să se simtă că este rău sau să se simtă vinovat că le exprimă.“ (Violet Oaklander)
În cazul în care aceste sentimente nu sunt exprimate, corpul încearcă să se debaraseze de energia blocată și astfel copilul începe să se comporte în mod problematic.
Cred că simptomele de ADHD ale Mariei se datorează tocmai presiunii făcute de organismul ei, care tinde în permanență spre starea de echilibru, și împinge afară sentimentele blocate.
Deși întâmpină o serie de dificultăți: adulți sunt nerăbdători cu astfel de copii hiperactivi, țipă la el, nu are mulți prieteni, adesea se simte umilit de etichetele care i se pun, se simte prost că nu poate învăța la fel ca ceilalți, imaginea lui de sine aste de regulă una foarte slabă, „dar el se luptă să supraviețuiască într-o lume care îi pare dură și nedreaptă“ (Violet Oaklander).

Bibliografie:
Violet Oaklander: Comoara ascunsă, Editura Herald, București, 2018
Violet Oaklander: Ferestre către copiii noștri, Editura Herald, București, 2013

De veghe în grădina de trandafiri

Lehliu Gară. Cu mult timp în urmă, pe când eram studentă la fizică, mergeam adesea cu „nașul“ la mare. Deși între București și Mangalia trenul s-a oprit în multe stații, Lehliu Gară nu trecea neobservat. Și a continuat să fie un punct de referință al „evadărilor“ mele la mare...

De veghe în grădina de trandafiri

La sfârșitul acestei săptămâni am ajuns din nou la Lehliu Gară. Însă nu în drum spre Marea Neagră, ci în drum spre Spitalul de psihiatrie de la Săpunari, unde am avut șansa să particip la un workshop ținut de doamna doctor Simona Trifu, un exemplu de om sensibil, profund, având un bagaj vast de cunoștințe, de la care putem învăța foarte multe. Spitalul din Săpunari, foarte aproape de Lehliu Gară, e un loc liniștit, cu o curte măricică, unde se plimbă bolnavii în halate trase peste pijamale, căutând companie sau pur și simplu fumând câte o țigară. Această tihnă este din când în când întreruptă de zgomotul salvării și urletele unui viitor pacient al acestui loc. E locul în care pacienții „cronici“ revin și se simt ca acasă. Auzim adesea spunând „Aici, la noi, la Săpunari...“ Pentru unii din ei este singurul loc în care se simt bine, acceptați, în care au ce să mănânce și uneori, chiar să și fumeze.
În drumul spre București, mi-am amintit de cartea lui Hannah Green, Nu ţi-am promis niciodată o grădină de trandafiri. O carte tulburătoare în care Deborah, eroul principal, trăiește în propria ei lume aparte, un loc strălucitor din care nu lipsesc zeițele, zeii şi pajiştile verzi. Această tânără şi-a pierdut contactul cu realitatea, cu această lume aspră și sfidătoare, evadând în vis și fantezie. Întoarcerea ei, cu ajutorul doctoriței, în lumea noastră, a oamenilor „normali“ oferă o rază de speranţă acelora care, refuzând viața brută, nemiloasă, s-au refugiat în propria lor lume.
Nu ţi-am promis niciodată o grădină de trandafiri promite deopotrivă o provocare pentru cititorul care poate să scruteze suferinţa bolii mintale şi să o recunoască drept ceea ce este, fără teamă sau aversiune. Este un roman inteligent şi mişcător despre cei unu din zece oameni care trebuie să lupte pentru a păstra contactul cu realitatea. Dar el oferă totodată speranţă victimelor bolii mintale, şi face o pledoarie impresionantă pentru înţelegere şi compasiune faţă de cel care suferă.“

Amintiri, vise, reflecții

Volumul autobiografic al lui Jung, Amintiri, vise, reflecții este cartea care m-a îndemnat spre psihologie. Țin minte că eram librar la Humanitas când a apărut traducerea în limba română. Am citit-o pe nerăsuflate și mi-a marcat întreaga existență. Iată câteva rânduri din acest document unic, în care Jung mărturisește că chiar și puținele evenimente exterioare relatate în carte capătă semnificație doar raportate la evenimentul interior marcant al vieții lui, și anume întâlnirea conștientului cu inconștientul.

Amintiri, vise, reflecții

La începutul Prologului mărturisește că: „Viața mea este povestea unei realizări de sine a inconștientului“. Apoi, iată cum se încheie Prologul:
 
Viața am asemuit-o întotdeauna unei plante care trăiește din rizomul ei. Viața sa propriu-zisă nu este vizibilă, ea își are sălașul în rizom. Ceea ce devine vizibil deasupra pământului durează doar o vară. Apoi se ofilește – o apariție efemeră. Dacă ne gândim la devenirea și dispariția infinită a vieții și culturilor, ni se conturează impresia unei deșertăciuni absolute; dar eu n-am pierdut niciodată sentimentul perenității vieții sub etema schimbare. Ceea ce se vede este floarea, ea este cea care dispare. Rizomul dăinuie.
În fond, merită să fie povestite numai acele evenimente ale vieții mele în care lumea nepieritoare a irupt în cea efemeră. De aceea vorbesc cu precădere despre trăirile interioare. Din ele fac parte visele și închipuirile mele, care formează în același timp materia originară a muncii mele științifice. Ele au fost asemenea bazaltului incandescent și topit, din care se cristallzează piatra ce urmează a fi prelucrată.
În fața evenimentelor interioare, celelalte arnintiri pălesc – călătoriile, oamenii și lucrurile înconjurătoare. [...] Amintirea faptelor exterioare ale vieții mele s-a estompat în cea mai mare parte sau a dispărut. Însă întâlnirile cu cealaltă realitate, coliziunea cu inconștientul, mi s-au întipărit
în memorie și nu mai pot fi șterse. Acolo a fost întotdeauna abundență, a fost întotdeauna bogăție, și orice altceva a trecut pe un plan secundar. [...]
Tot sub semnul experienței lăuntrice au stat și evenimentele care au venit spre mine din exterior [...]. Circumstanțele exterioare nu pot înlocui experiențele interioare. De aceea, viața mea este săracă în evenimente exterioare. Nu pot istorisi multe despre ele, căci mi s-ar părea ceva vid și lipsit de substanță. Eu mă pot înțelege pe mine doar prin întâmplările lăuntrice. Ele reprezintă specificul vieții mele și de ele se ocupă „autobiografia“ mea.

În ciuda faptului că nu este o lectură ușoară, am citit cu mare drag această carte, în care Jung împărtășește cu sinceritate trăirile sale interioare, și o recomand cu aceeași căldură tuturor celor care sunt dornici de o aventură interioară. Cartea m-a ajutat să pricep mai multe despre mine, să mă cunosc mai bine și, nu în ultimul rând, chiar am început să visez mai mult, sau, mai bine spus, să-mi amintesc mai amănunțit visele.

Seducătorul zeflemist

În cartea Cum să ne purtăm cu personalități dificile, autorii François Lelord și Christophe André prezintă, pe lângă personalitățile „pure“, și câteva personalități „mixte“. Dintre acestea face parte și cea narcisic-histrionică. Să vedem pe scurt despre ce este vorba.

Personalități narcisic-histrionice

Personalitatea narcisic-histrionică arată un comportament seducător, teatral, care dorește cu orice preț să se afle în centrul atenției, caracteristic personalităților histrionice, totodată afișează și sentimentul de superioritate și susceptibilitate al personalităților narcisice.
Putem spune că această personalitate „mixtă“ este aidoma unei vedete care, ajungând într-un spațiu public, de pildă într-un restaurant, face tot posibilul să fie remarcată, are un comportament sexual seductiv și provocator, caracteristic histrionicilor, după care începe să istovească, de exemplu chelnerii, cu un șir lung de pretenții, adresate pe un ton poruncitor, afișându-și superioritatea, atât de caracteristic narcisicilor.
Față de histrionicii 100%, personalitățile narcisic-histrionice sunt mai hotărâte și sunt într-o măsură mai mică influențabile. Totodată, față de narcisicii puri, acestea au o stimă de sine mai redusă și sunt mai dependente de atenția celor din jur.