Skip to content

Divorțul, copilul și ADHD

O fată de 12 ani (căreia să-i spunem Maria), era o „pacoste“ atât pentru părinții ei, cât și pentru profesori. Nu era deloc atentă nici acasă, nici în clasă. Părea că este „ruptă din context“. Ea uita să-și facă lecțiile, îi deranja pe ceilalți copii din clasă, vorbea fără să fie întrebată. Își uita adesea caietele, cărțile acasă, pierdea creioane, stilouri, bani, chiar și cheia de acasă. Era un copil hiperactiv și din istoricul ei se contura că acest lucru era probabil modul ei de a reacționa la stresul din viața sa.

Divorțul, copilul și ADHD

Părinții Mariei au divorțat când ea avea aproape șase ani. Ea a rămas în custodie comună, o săptămână stătea la mama, iar alta la tata. După un timp ambii părinți s-au recăsătorit și au avut câte un copil din aceste mariaje. Cei doi părinți s-au dovedit a fi implicați și iubitori. Cu toate că în viața Mariei nu a avut loc nicio traumă majoră, existau multe lucruri stresante, au avut loc multe evenimente, schimbări care au afectat-o.
Violet Oaklander afirmă că, pentru a supraviețui, a crește, a face față necesităților, „fiecare copil dezvoltă un anumit proces [...], un fel de a fi“.
Maria a ales acest mod de „rupere din context“, tocmai pentru a se proteja împotriva neplăcerilor provocate de anumite situații și sentimente. Cu trecerea timpului, dacă nu este ajutată de părinți, de psihoterapeut, poate și de medicație, deci în lipsa intervenției, ea ar putea să recurgă la alte moduri, să-i spunem mai adolescentine, de a se rupe din context, cum ar fi de pildă să ia droguri, iar mai târziu, ca adult, să bea alcool.
Divorțul, separarea sunt schimbări care afectează puternic orice copil. Copiii se învinovățesc adesea pentru orice lucru cu consecințe neplăcute care le afectează viața. Asta se întâmplă și în cazul divorțului.
Cu siguranță că Maria nu a reușit să înțeleagă acest sentiment vag, de vinovăție, iar evenimentele care au urmat divorțului, ca recăsătoria, nașterea fratelui sau surorii vitrege, faptul că trebuia să se ducă de colo-colo ca să locuiască cu câte un părinte, au condus la un amalgam de sentimente. Pe de o parte ea era bucuroasă, fericită că își vede câte un părinte, o soră sau un frate, dar totodată e posibil să fi apărut și gelozia, furia, tristețea.
„Sentimentele amestecate le produc confuzie copiilor, iar aceștia vor încerca să le evite și să le îndepărteze. Ei le pot manifesta pe cele bune, din moment ce acestea aduc aprobarea adulților. Dar sentimentele negative fierb la foc mic în interiorul lor și cauzează o diversitate de simptome și comportamente inadecvate. Părinții trebuie să știe că au nevoie să găsească moduri de a-i ajuta pe copii să exprime acele sentimente negative, rele, urâte, fără să-l facă pe copil să se simtă că este rău sau să se simtă vinovat că le exprimă.“ (Violet Oaklander)
În cazul în care aceste sentimente nu sunt exprimate, corpul încearcă să se debaraseze de energia blocată și astfel copilul începe să se comporte în mod problematic.
Cred că simptomele de ADHD ale Mariei se datorează tocmai presiunii făcute de organismul ei, care tinde în permanență spre starea de echilibru, și împinge afară sentimentele blocate.
Deși întâmpină o serie de dificultăți: adulți sunt nerăbdători cu astfel de copii hiperactivi, țipă la el, nu are mulți prieteni, adesea se simte umilit de etichetele care i se pun, se simte prost că nu poate învăța la fel ca ceilalți, imaginea lui de sine aste de regulă una foarte slabă, „dar el se luptă să supraviețuiască într-o lume care îi pare dură și nedreaptă“ (Violet Oaklander).

Bibliografie:
Violet Oaklander: Comoara ascunsă, Editura Herald, București, 2018
Violet Oaklander: Ferestre către copiii noștri, Editura Herald, București, 2013



De veghe în grădina de trandafiri

Lehliu Gară. Cu mult timp în urmă, pe când eram studentă la fizică, mergeam adesea cu „nașul“ la mare. Deși între București și Mangalia trenul s-a oprit în multe stații, Lehliu Gară nu trecea neobservat. Și a continuat să fie un punct de referință al „evadărilor“ mele la mare...

De veghe în grădina de trandafiri

La sfârșitul acestei săptămâni am ajuns din nou la Lehliu Gară. Însă nu în drum spre Marea Neagră, ci în drum spre Spitalul de psihiatrie de la Săpunari, unde am avut șansa să particip la un workshop ținut de doamna doctor Simona Trifu, un exemplu de om sensibil, profund, având un bagaj vast de cunoștințe, de la care putem învăța foarte multe. Spitalul din Săpunari, foarte aproape de Lehliu Gară, e un loc liniștit, cu o curte măricică, unde se plimbă bolnavii în halate trase peste pijamale, căutând companie sau pur și simplu fumând câte o țigară. Această tihnă este din când în când întreruptă de zgomotul salvării și urletele unui viitor pacient al acestui loc. E locul în care pacienții „cronici“ revin și se simt ca acasă. Auzim adesea spunând „Aici, la noi, la Săpunari...“ Pentru unii din ei este singurul loc în care se simt bine, acceptați, în care au ce să mănânce și uneori, chiar să și fumeze.
În drumul spre București, mi-am amintit de cartea lui Hannah Green, Nu ţi-am promis niciodată o grădină de trandafiri. O carte tulburătoare în care Deborah, eroul principal, trăiește în propria ei lume aparte, un loc strălucitor din care nu lipsesc zeițele, zeii şi pajiştile verzi. Această tânără şi-a pierdut contactul cu realitatea, cu această lume aspră și sfidătoare, evadând în vis și fantezie. Întoarcerea ei, cu ajutorul doctoriței, în lumea noastră, a oamenilor „normali“ oferă o rază de speranţă acelora care, refuzând viața brută, nemiloasă, s-au refugiat în propria lor lume.
Nu ţi-am promis niciodată o grădină de trandafiri promite deopotrivă o provocare pentru cititorul care poate să scruteze suferinţa bolii mintale şi să o recunoască drept ceea ce este, fără teamă sau aversiune. Este un roman inteligent şi mişcător despre cei unu din zece oameni care trebuie să lupte pentru a păstra contactul cu realitatea. Dar el oferă totodată speranţă victimelor bolii mintale, şi face o pledoarie impresionantă pentru înţelegere şi compasiune faţă de cel care suferă.“


Amintiri, vise, reflecții

Volumul autobiografic al lui Jung, Amintiri, vise, reflecții este cartea care m-a îndemnat spre psihologie. Țin minte că eram librar la Humanitas când a apărut traducerea în limba română. Am citit-o pe nerăsuflate și mi-a marcat întreaga existență. Iată câteva rânduri din acest document unic, în care Jung mărturisește că chiar și puținele evenimente exterioare relatate în carte capătă semnificație doar raportate la evenimentul interior marcant al vieții lui, și anume întâlnirea conștientului cu inconștientul.

Amintiri, vise, reflecții

La începutul Prologului mărturisește că: „Viața mea este povestea unei realizări de sine a inconștientului“. Apoi, iată cum se încheie Prologul:
 
Viața am asemuit-o întotdeauna unei plante care trăiește din rizomul ei. Viața sa propriu-zisă nu este vizibilă, ea își are sălașul în rizom. Ceea ce devine vizibil deasupra pământului durează doar o vară. Apoi se ofilește – o apariție efemeră. Dacă ne gândim la devenirea și dispariția infinită a vieții și culturilor, ni se conturează impresia unei deșertăciuni absolute; dar eu n-am pierdut niciodată sentimentul perenității vieții sub etema schimbare. Ceea ce se vede este floarea, ea este cea care dispare. Rizomul dăinuie.
În fond, merită să fie povestite numai acele evenimente ale vieții mele în care lumea nepieritoare a irupt în cea efemeră. De aceea vorbesc cu precădere despre trăirile interioare. Din ele fac parte visele și închipuirile mele, care formează în același timp materia originară a muncii mele științifice. Ele au fost asemenea bazaltului incandescent și topit, din care se cristallzează piatra ce urmează a fi prelucrată.
În fața evenimentelor interioare, celelalte arnintiri pălesc – călătoriile, oamenii și lucrurile înconjurătoare. [...] Amintirea faptelor exterioare ale vieții mele s-a estompat în cea mai mare parte sau a dispărut. Însă întâlnirile cu cealaltă realitate, coliziunea cu inconștientul, mi s-au întipărit
în memorie și nu mai pot fi șterse. Acolo a fost întotdeauna abundență, a fost întotdeauna bogăție, și orice altceva a trecut pe un plan secundar. [...]
Tot sub semnul experienței lăuntrice au stat și evenimentele care au venit spre mine din exterior [...]. Circumstanțele exterioare nu pot înlocui experiențele interioare. De aceea, viața mea este săracă în evenimente exterioare. Nu pot istorisi multe despre ele, căci mi s-ar părea ceva vid și lipsit de substanță. Eu mă pot înțelege pe mine doar prin întâmplările lăuntrice. Ele reprezintă specificul vieții mele și de ele se ocupă „autobiografia“ mea.

În ciuda faptului că nu este o lectură ușoară, am citit cu mare drag această carte, în care Jung împărtășește cu sinceritate trăirile sale interioare, și o recomand cu aceeași căldură tuturor celor care sunt dornici de o aventură interioară. Cartea m-a ajutat să pricep mai multe despre mine, să mă cunosc mai bine și, nu în ultimul rând, chiar am început să visez mai mult, sau, mai bine spus, să-mi amintesc mai amănunțit visele.


Seducătorul zeflemist

În cartea Cum să ne purtăm cu personalități dificile, autorii François Lelord și Christophe André prezintă, pe lângă personalitățile „pure“, și câteva personalități „mixte“. Dintre acestea face parte și cea narcisic-histrionică. Să vedem pe scurt despre ce este vorba.

Personalități narcisic-histrionice

Personalitatea narcisic-histrionică arată un comportament seducător, teatral, care dorește cu orice preț să se afle în centrul atenției, caracteristic personalităților histrionice, totodată afișează și sentimentul de superioritate și susceptibilitate al personalităților narcisice.
Putem spune că această personalitate „mixtă“ este aidoma unei vedete care, ajungând într-un spațiu public, de pildă într-un restaurant, face tot posibilul să fie remarcată, are un comportament sexual seductiv și provocator, caracteristic histrionicilor, după care începe să istovească, de exemplu chelnerii, cu un șir lung de pretenții, adresate pe un ton poruncitor, afișându-și superioritatea, atât de caracteristic narcisicilor.
Față de histrionicii 100%, personalitățile narcisic-histrionice sunt mai hotărâte și sunt într-o măsură mai mică influențabile. Totodată, față de narcisicii puri, acestea au o stimă de sine mai redusă și sunt mai dependente de atenția celor din jur.