Skip to content

EQ – rețeta succesului în viață

În trecut, felul de a fi a unei persoane era adesea corelat cu IQ-ul său, adică cu nivelul său de inteligență. Astăzi, însă, auzim din ce în ce mai des despre EQ, adică despre inteligența emoțională.
Într-un articol publicat în 2021, se explică foarte sugestiv care este diferența între IQ și EQ: IQ-ul te va ajuta să intri la o facultate bună, dar vei avea nevoie de EQ-ul tău pentru a face față stresului și altor emoții care te așteaptă până ajungi să-ți iei licența.

EQ – rețeta succesului în viață

Chiar dacă nu se numea EQ, această abilitate era deja o preocupare a cercetătorilor în 1920. Thorndike de la Universitatea Columbia a cercetat „inteligența socială“, a cărei esență a fost modul în care oamenii sunt capabili să creeze și să mențină relații unii cu alții. În anii 1980, această abilitate era considerată parte a inteligenței.
Spre sfârșitul anilor 1980, „supremația IQ‑ului ca standard de definire a excelenței în viață era incontestabilă; peste tot se dezbătea cu încrâncenare problema dacă acesta este înscris în genele noastre sau dobândit prin experiență. Și iată că aici aveam, deodată, o modalitate nouă de a analiza ingredientele care alcătuiesc rețeta succesului în viață.“
Coeficientul emoțional (EQ) a apărut pentru prima dată într-un articol al lui Keith Beasly în 1987.
Tocmai pentru că nu este foarte ușor să formulăm ce înțelegem prin ea, de-a lungul timpului au existat nenumărate definiții ale inteligenței emoționale (EQ). Este o definiție acceptabilă să o descriem ca fiind capacitatea de a înțelege și gestiona propriile emoții precum și emoțiile celorlalți.
„Foarte mulți adulți […] sunt de părere că emoțiile reprezintă nişte aspecte auxiliare ale vieții de zi cu zi, şi astfel ajung să le subestimeze valoarea. Însă, în realitate, există puține forțe interioare care să ne mobilizeze la fel de puternic ca trăirea unei emoții. Până şi etimologia cuvântului ne confirmă acest lucru, deoarece termenul «emoție» provine din latinescul movere – care înseamnă «a se mişca». Prin urmare, cunoaşterea, recunoaşterea, etichetarea şi verbalizarea emoțiilor sunt părțile-­cheie ale inteligenței emoționale.“

EQ include modul în care suntem capabili să ne reglăm propriile sentimente, să empatizăm cu ceilalți, să comunicăm eficient sau chiar să facem față stresului.
Examinând EQ în diferite situații, cercetătorii au descris patru domenii de competență:
Autogestionarea: adică modul în care ne exercităm autocontrolul atunci când suntem supărați, cum ne adaptăm la situații dificile sau cum reușim să relaționăm cu ceilalți.
Gestionarea relațiilor pe care le avem cu ceilalți: de exemplu, capacitatea de a stabili și de a menține relații bune cu ceilalți, de a putea lucra în echipă, de a fi deschis, astfel încât să putem rezolva conflictele împreună.
Conștientizarea de sine: suntem conștienți că emoțiile ne afectează comportamentul și gândurile. Știm că avem atât puncte forte, cât și puncte slabe. Ne evaluăm realist.
Conștientizarea socială: îi înțelegem pe ceilalți, putem empatiza, suntem capabili să ne adaptăm proceselor care au loc într-un grup. Mai mult, ne putem simți bine și în siguranță într-o astfel de situație.

Psihologul Peter Salovey formulează definiția de bază inteligenței emoționale, „extinzând aceste capacități la cinci domenii principale:
1. Cunoașterea emoțiilor personale.
„Conștientizarea de sine – recunoașterea unui sentiment atunci când apare – este piatra de temelie a inteligenței emoționale. […] Incapacitatea de a observa adevăratele noastre sentimente ne lasă pradă acestora.“
2. Gestionarea emoțiilor.
„Stăpânirea emoțiilor în așa fel încât să fie cele potrivite reprezintă capacitatea de a construi conștientizarea de sine.“ Aici este vorba despre capacitatea de a ne calma, de a scăpa de anxietate, depresie și irascibilitate, precum și de consecințele care se nasc din lipsa de a avea aceste calități emoționale fundamentale. Toți cei care nu reușesc să se stăpânească sunt confruntați în permanență cu dezamăgiri și disperări, în schimb persoanele care excelează în această direcție se pot reechilibra mult mai rapid în urma obstacolelor și a necazurilor din viață.
3. Motivarea de sine.
„Punerea emoțiilor în serviciul unui scop este absolut esențial pentru a‑i acorda atenția cuvenită, pentru motivarea de sine, pentru stăpânire și creativitate. Autocontrolul emoțional – amânarea recompenselor și înăbușirea impulsurilor – stă la baza reușitelor de tot felul. Capacitatea de «a fi pe fază» duce la performanțe ieșite din comun în toate domeniile.“
4. Recunoașterea emoțiilor în ceilalți.
„Empatia, o altă capacitate care se clădește pe baza conștientizării de sine emoționale, este fundamentul «capacității de înțelegere a celorlalți».“
5. Manevrarea relațiilor.
„Arta de a stabili relații înseamnă în mare parte capacitatea de a gestiona emoțiile celorlalți.“
Aici este vorba de recunoașterea capacităților care contribuie la o mare popularitate, la spiritul de conducere și la eficiență în relațiile interpersonale. „Cei care excelează în aceste abilități se descurcă bine în tot ceea ce înseamnă interacțiunea pozitivă cu ceilalți; aceștia sunt adevărate vedete pe plan social. Evident că oamenii au capacități diferite în fiecare dintre aceste direcții; unii dintre noi, să zicem, își pot stăpâni mai bine propria neliniște, dar sunt relativ incapabili să calmeze pe altcineva la supărare. Fără îndoială că baza pentru nivelul capacității noastre este una neurală, dar așa cum vom vedea, creierul este extrem de maleabil, învață mereu. Lipsurile la nivelul capacităților emoționale pot fi remediate: așadar, în mare măsură, în toate aceste direcții contează obiceiurile și reacțiile, care, cu efortul cuvenit, pot fi îmbunătățite.“

Numeroase studii au arătat că inteligența emoțională este unul din „ingredientele“ de bază al succesului la locul de muncă. În urma unor studii s-a arătat că EQ este de patru ori mai bun predictor al succesului decât IQ-ul!
O altă statistică interesantă, de exemplu, arată că oamenii care se ocupă cu vânzări având inteligență emoțională ridicată produc de două ori mai multe vânzări decât colegii lor cu EQ mediu sau sub medie. Deci, nu există nicio îndoială că inteligența emoțională este o parte importantă a vieții noastre și acest lucru nu se referă doar la locul de muncă!
Numeroase studii au demonstrat deja că oamenii cu un EQ mai ridicat sunt de obicei mai fericiți și mai mulțumiți de viața lor. Ei sunt cei care se adaptează mai ușor la locul de muncă, atingându-și astfel mai ușor obiectivele. Persoanele cu un nivel mai ridicat de inteligență emoțională sunt mai capabile să-și gestioneze propriile emoții, inclusiv stresul.
Din cele de mai sus reiese clar: un nivel scăzut de EQ poate îngreuna viața de zi cu zi. Oamenii care sunt mai puțin inteligenți din punct de vedere emoțional sunt de obicei indivizi „incomozi din punct de vedere social“ care, deși își doresc, nu se pot integra cu adevărat în grup.
Toate acestea nu înseamnă că sunt mai puțin valoroși decât ceilalți, de fapt: mulți dintre ei au un IQ foarte mare.
Acest lucru înseamnă, de asemenea, că nivelurile celor două tipuri de inteligență – EQ și IQ – nu merg automat împreună! Cu toate acestea, merită să lupți pentru un echilibru, pentru că ambele sunt necesare pentru a avea cât mai mult succes în viață.
Iată și o veste bună: EQ poate fi îmbunătățit, atât cu ajutorul profesioniștilor, cât și prin exerciții practice!
O modalitate de a dezolta EQ-ul este să începi să fii atent – la tine, la ceilalți, la mediul tău. Acordă-ți suficient timp să te gândește la felul în care te comporți în anumite situații. Atunci vezi cât de mulțumit ești de el. Dacă există aspecte care te deranjează, notează-le și consultă din când în când această listă! Făcând acest lucru, te ajuți să devii conștient de aceste comportamente, iar acest fapt te poate determina ca la momentul potrivit să-ți schimbi comportamentul.
De asemenea, ar fi de dorit să acorzi atenție celorlalți. În timpul unei conversații, ar fi bine ca, în loc de modul în care vei reacționa la cele spuse de cealaltă persoană, să te concentrezi pe ceea ce spune ea.
Fiecare persoană este liberă să aleagă modalitățile care funcționează cel mai bine pentru ea în reglarea emoțiilor. Există o infinitate de posibilități!
Pentru unii de ajutor sunt exerciții de respirație, pentru alții yoga sau meditația. Alții preferă să meargă la alergare sau să facă alte sporturi pentru a scăpa de emoțiile și tensiunea care s-au acumulat în ei.
Sau, potrivit psihologului Gáspár György:
„Pentru a ne apropia de partea de «cunoaştere», este necesar să îndrăznim a citi cărți şi a trăi ceea ce citim. Mă surprinde adesea faptul că mulți dintre noi confundă emoțiile între ele sau le etichetează eronat. A trăi ceea ce simțim înseamnă a trece prin filtrul personal ideile cărții şi a căuta în propria istorie de viață situații similare, oferindu­ne astfel şansa de a procesa eventualele experiențe ignorate şi de a găsi locul acestora în lumea noastră lăuntrică. Iar aici, fără doar şi poate, părinții sunt cei mai importanți educatori, atunci când vine vorba despre cultivarea EQ prin lectură.“
Prin cultivarea inteligenței emoționale devenim oameni mai buni, mai empatici, mai autentici, mai fericiți, având relații mai echilibrate, o atmosferă de lucru mai bună și un nivel mai ridicat de bunăstare!



Șofatul în patru pași, de la incompetența inconștientă la competența inconștientă

Primul pas pentru a-ți lua carnetul de condus este să te înscrii la școala de șoferi. În cazul în care nu ai șofat niciodată, nu ai nici cea mai vagă idee despre cum este să șofezi. În acest caz putem spune că ești inconștient de incompetența ta. Nu prea înțelegi și nu știi cu ce se mănâncă șofatul și nici nu prea recunoști acest deficit.
Ca să poți trece mai departe la stadiul următor trebuie să recunoști propria ta incompetență, și valoarea noii aptitudini.

Șofatul în patru pași

Așa că începi să înveți. Foarte curând îți descoperi limitele. Iei lecții și, în mod conștient, faci uz de toate dispozitivele, ții direcția, reglezi ambreiajul și ești atent la drum. Îți solicită întreaga atenție, nu ești competent încă, așa că deocamdată continui să mergi pe străzile lăturalnice. Aceasta este etapa incompetenței conștiente, când frânezi sau virezi brusc și îi bagi în sperieți pe cicliști. Cu toate că această etapă nu e deloc una plăcută (mai ales în ce îi privește pe cicliști), este etapa în care înveți cel mai mult.
Și ușor-ușor te îndrepți către etapa competenței conștiente, când știi deja să conduci mașina, dar acest lucru presupune un efort destul de considerabil din partea ta, ai nevoie să te concentrezi la maxim. Este etapa în care ai deprins deja abilitatea, dar încă nu o stăpânești suficient.
După un anumit timp și exercițiu ajungi în etapa competenței inconștiente, care este de fapt scopul strădaniei tale. ”Toate acele tipare mărunte, pe care le-ai învățat din greu, cu atâta stăruință, se îmbină armonios într-un act comportamental închegat ce va funcționa ca uns. Apoi vei putea asculta radioul, te vei bucura de peisaj și vei susține o conversație în timp ce conduci. Mintea ta conștientă stabilește obiectivul și lasă în seama minții inconștiente sarcina de a-l duce la bun sfârșit, eliberându-ți atenția pentru a se apleca asupra altor lucruri.”
Astfel, dacă continui să exersezi, să investești energie și timp, atunci se vor forma obișnuințele, iar abilitatea de a șofa va deveni un act inconștient, automat.
Conform modelul de învățare al „competenței conștiente“, bazată pe teoria dezvoltată în 1970 de Noel Burch de la Gordon Training International, deprinderea unei aptitudini se împarte în patru etape. Aceste patru etape oferă un model al învățării, care sugerează că la început indivizii nici măcar nu își dau seama cât de puțin știu, adică sunt inconștienți de incompetența lor. După ce își recunosc incompetența, încep să învețe, să dobândească în mod conștient o calificare, pe care o și folosesc mai apoi în mod conștient. În ultima etapă ei își pot utiliza abilitatea fără a mai fi conștienți de aceasta. Acesta este drumul în patru etape al învățării: pornind de la incompetența inconștientă se ajunge la competența inconștientă.
Există și situația în care, deși considerăm că șofatul ne-a intrat în sânge, a ajuns să fie un act inconștient, automat, spre surprinderea noastră, unii șoferi, aflați în spatele nostru, ne răsplătesc strădania noastră de a lua câte o curbă prin flash-uri și claxoane, ceea ce ne duce cu gândul că e posibil ca obișnuințele dobândite legate de modul nostru de a lua curbele să nu fie tocmai cele mai eficiente pentru îndeplinirea sarcinii. „E posibil ca pe ruta către competența inconștientă, filtrele noastre să ne fi făcut să trecem cu vederea oarece informații importante.“
Și ca să scăpăm de situațiile neplăcute ne propunem să ne îmbunătățim „tehnica“ luării curbelor. Putem să apelăm la ajutorul instructorului nostru sau ne poate fi de folos chiar și un copilot priceput. Fie unul, fie celălalt ne va urmări modul în care ne angrenăm în efectuarea curbelor, apoi va începe să modifice lucruri precum momentul în care începem (sau nu) să micșorăm viteza înaintea unei curbe, viteza cu care intrăm în curbă, modul mai „străns“ sau mai „larg“ de a vira, momentul în care începem să accelerăm când ieșim din curbă etc. Mai precis, se va concentra concret asupra efectuarea unei curbe. Ceea ce pentru noi reprezenta un singur element de comportament, îl va descompune în părțile sale componente, ca apoi să îl refacă astfel încât să ajungem să luăm curbele mai frumos, mai eficient. Reușim să facem acest lucru întorcându-ne înapoi de-a lungul etapelor de învăţare până la incompetenţa conștientă, dezvățându-ne de unele elemente înainte să începem să învățăm din nou să luăm curba. Facem acest lucru pentru a găsi și a folosi noi alternative, tipare mai eficiente, scăpându-ne astfel de stresul cauzat de claxoanele șoferilor nemulțumiți.




Borcanul de recunoștință

„Recunoștința este atunci când memoria este stocată în inimă și nu în minte.“ (Lionel Hampton)
Potrivit DEX, recunoștința înseamnă „obligație morală pe care cineva o simte față de cel ce i-a făcut un bine; recunoaștere a unei binefaceri primite, gratitudine“. Mai simplu, putem spune că recunoștința se referă la exprimarea aprecierii.

Borcanul de recunoștință

Prin recunoștință putem să învățăm să apreciem, să prețuim ceea ce este bun în viața noastră, putem aprecia oamenii, lucrurile, evenimentele și experiențele pe care le întâlnim în viața de zi cu zi și, potrivit numeroaselor studii, practicarea recunoștinței ne poate aduce beneficii atât asupra psihicului, cât și asupra corpului.
Potrivit psihologilor, recunoștința este un răspuns emoțional pozitiv la primirea unui beneficiu de la cineva sau în urma unor experiențe sau evenimente.
De-a lungul timpului s-au făcut numeroase studii care au arătat beneficiile practicării recunoștinței. Studiile din domeniul neuroștiinței arată că pe măsură ce învățăm să fim recunoscători și să practicăm recunoștința zi de zi, sănătatea noastră mentală și fizică se îmbunătățește pe zi ce trece. Practicând recunoștința, creierul nostru eliberează mai mulți neurotransmițători precum dopamina, serotonina și oxitocina, care au un efect benefic asupra stării noastre de bine și diminuează prezența hormonului de stres, cortizolul.
Neurologul Alex Korb este de părere că „atunci când te simţi recunoscător se activează regiunea trunchiului cerebral care produce dopamina. În plus, atunci când ești recunoscător față de alții, crește activitatea în circuitele sociale de dopamină și astfel interacțiunile sociale sunt mult mai plăcute. De asemenea, sentimentul de recunoștință ajută și la creșterea serotoninei. Atunci când încerci să te gândești la lucrurile pentru care ești recunoscător, te forțezi să te concentrezi doar la aspectele pozitive din viața ta, acest lucru crescând producerea de serotonină din cortexul cingular anterior.“
Melody Beattie consideră că practicând recunoștința obținem schimbări în ceea ce privește realitatea cotidiană. Aceasta prezintă într-un mod foarte sugestiv ce ar putea să însemne recunoștința: „Recunoștința deblochează plinătatea vieții – transformă ceea ce avem în suficient și chiar mai mult. Transformă negarea în acceptare, haosul în ordine, confuzia în claritate. Poate transforma o masă într-o sărbătoare, o casă în acasă, un străin într-un prieten. Recunoștința dă sens trecutului, aduce pace în prezent și creează o viziune pentru mâine.“
Într-un studiu recent a fost examinat creierul participanților cărora li s-a adresat întrebarea: cât de recunoscători s-ar simți în cazul ipotetic în care persoane străine le-ar salva viața? Cercetătorii au ajuns la un rezultat surprinzător: atunci când participanții au nutrit sentimente de recunoștință, în creierul lor au fost activate zone din cortexul prefrontal medial (zona lobilor frontali ai creierului, unde se întâlnesc cele două emisfere cerebrale). Această structură a creierului este asociată cu empatia (adică se activează atunci când empatizăm cu starea mentală a altuia) și cu înțelegerea perspectivelor altor persoane și sentimente de ușurare.
Prin urmare, practicarea recunoștinței poate avea un impact pozitiv asupra noastră, are o contribuție substanțială la crearea stării de bine.
Există multe modalități de a exersa recunoștința. Putem să scriem o scrisoare, un mesaj, un e-mail în care să ne exprimăm recunoștința față de o anumită persoană.
În cartea Mindfulness în psihoterapie, se arată că în cadrul unui studiu desfășurat la Universitatea Pennsylvania, „s-a descoperit că scrierea unei scrisori de recunoștință unei persoane importante din trecut producea îmbunătățiri perceptibile în direcția stării de bine, iar aceste efecte persistau vreme de până la 6 luni.“
Un exercițiu interesant este cel oferit de Yalom intitulat „Vizita de recunoștință“, o metodă împrumutată din psihologia pozitivă. Întrucât majoritatea sentimentelor de recunoștință orientate către o persoană sunt dezvăluite postum, fără ca persoana vizată să le poată auzi, acest exercițiu își propune ca recunoștința să fie aplicată încă din timpul vieții celui căruia i se adresează. Exercițiul este foarte simplu: „Gândiți-vă la cineva care mai este în viață și față de care simțiți o mare recunoștință pe care nu ați exprimat-o însă niciodată. Timp de zece minute scrieți o scrisoare de recunoștință adresată acestei persoane... Ultima etapă este o vizită pe care trebuie să i-o faceți acelei persoane în viitorul apropiat și să-i citiți cu voce tare această scrisoare.“
O altă modalitate de a ne consolida capacitatea de recunoștință este să ținem un jurnal ale recunoștinței sau să ne folosim de un caiet de gratitudine. E foarte simplu, nu trebuie decât să alegem o agendă sau un caiet, pe care să îl avem la îndemână și în care să notăm zilnic sau ori de câte ori simțim nevoia până la cinci lucruri pentru care ne simțim recunoscători. Pot fi lucruri, evenimente, experiențe de o importanță majoră sau la fel de bine pot fi și de o importanță relativ mai mică. E de preferat să le scriem, nu doar să le gândim. Scopul exercițiului este să ne amintim de o experiență pozitivă, să retrăim amintirea unei persoane dragi sau a unei experiențe care ne-a dat o stare de bine, care ne-a făcut să ne simțim fericiți la un moment dat, apoi să ne bucurăm de toate emoțiile pozitive care vin cu această formă de exprimare a recunoștinței.
Pentru că ne aflăm la început de an, cred că este binevenit să folosim și un borcan de recunoștință. Acesta face parte din tehnicile de care ne putem folosi să exersăm recunoștința într-un mod foarte simplu.
Avem nevoie de un borcan sau recipient, mici bucăți de hârtie colorată sau albă și ceva cu care să scriem.
Odată ce am ales borcanul, este foarte important să găsim un loc plăcut și un moment al zilei în care să fim calmi și liniștiți. În această atmosferă de relaxare, ne conectăm cu lumea noastă interioară, ne aducem aminte de situațiile, experiențele, factorii din cursul zilei care ne-au făcut să ne simțim recunoscători. Apoi notăm totul pe o bucată de hârtie, adăugăm data, împăturim hârtia și o așezăm în borcan. Experții recomandă efectuarea acestei practici chiar înainte de culcare, dar la fel de bine poate fi orice alt moment al zilei. Ceea ce contează cu adevărat este să stabilim o anumită oră din zi sau o anumită ora din ziua aleasă și să ne facem un obicei din a ne așterne gândurile pe hârtie, astfel încât să devină un ritual. Pentru că avem nevoie de ritualuri, după cum afirmă și filosoful Byung-Chul Han: „Ritualurile dau stabilitate vieții. Îl stabilizează datorită omogenității lor, repetării lor.“ Ritualurile sunt tipare care, repetate în timp, devin ancore care ne fac să ne simțim în largul nostru, ne dau o stare de siguranță.

Bibliografie:
Beattie M., Renunță la codependență, Editura Adevăr Divin, 2009
Germer Ch. K., Mindfulness în psihoterapie, Editura Trei, 2016
Korb A., Spirala ascendentă – Cum folosim neuroștiinta pentru a schimba cursul depresiei, Editura Herald, 2020
Yalom I., Privind soarele în față, Editura Vellant, 2011


A trăi o viață a minții

În anul 1997, pe vremea când eram librar la Librăria Humanitas Kretzulescu, a apărut în limba româna Visul lui Einstein și alte eseuri de Stephen W. Hawking. Țin minte că am citit cartea cu răsuflarea tăiată. Hawking m-a cucerit deja cu ceva timp în urmă, în anul 1994, când a apărut traducerea în limba română, tot la Humanitas, a cărții sale de popularizare Scurtă istorie a timpului, așa că eram oarecum familiarizată cu gândirea și „stilul“ fizicianului de excepție, considerat „un adevărat erou al timpului nostru“.
Suferind din fragedă tinerețe de SLA (scleroza lateral amiotrofică), fiind imobilizat într-un cărucior, ținea legătura cu lumea printr-un calculator care „vorbea“ în locul lui.

A trăi o viață a minții

Am recitit de curând câteva eseuri din cartea menționată. Deoarece întrebările legate de cărți, discuri, obiecte, eventual animale sau persoane pe care le-ai lua cu tine pe o insulă pustie sunt foarte la modă și le folosesc și eu în terapie, am recitit și interviul din 1992 cu care se încheie cartea, al cărui punct de plecare este muzica: ce discuri ar lua Hawking cu el pe o insulă pustie?
În acest interviu, printre altele, vorbește foarte frumos și despre împlinirea sufletească.
„Fizica este foarte bună, dar este complet indiferentă. N-aș fi putut trăi doar cu fizica. La fel ca toți ceilalți am nevoie de căldură, iubire și afecțiune. Din nou sunt norocos, mult mai norocos decât mulți oameni cu aceleași deficiențe, deoarece mă bucur de multă iubire și afecțiune. Și muzica este foarte importantă pentru mine.“
La scurt timp după premieră, am vizionat cu sufletul la gură filmul biografic „The Theory of Everything“, lungmetrajul despre viața și familia lui Stephen Hawking. Cu toate că potrivit soției fizicianului s-au strecurat multe greșeli, s-au produs multe omisiuni, filmul m-a cucerit, m-a emoționat foarte mult.
De curând am descoperit cărțile lui Gabor Máte, traduse și în limba română. Pe lângă volumele Pe tărâmul fantomelor – Prizonier în propria dependență și Minți împrăștiate – Originile și vindecarea tulburării de deficit de atenție, apărute la Editura Herald, anul trecut Editura Curtea Veche a scos cartea Când corpul spune nu – Costul stresului ascuns, un alt bestseller internațional al celebrului medic, care „a scris (și) această carte nu doar cu mintea, ci și cu inima. În paginile sale, el ne ghidează pe drumul spre compasiunea de sine și ne arată cum să avem mai multă grijă de noi înșine, exprimându-ne emoțiile și având curajul să spunem nu.“
Stephen W. Hawking s-a născut pe 8 ianuarie 1942, exact în ziua când se împlineau trei sute de ani de la moartea lui Galileo Galilei. Ieri ar fi împlinit 80 de ani. Din păcate, ne-a părăsit în 2018...
În cartea sa, Gabor Maté ne face o scurtă prezentare al fizicianului și omului Stephen Hawking.
„Să spunem că statutul public al lui Stephen Hawking de Einstein modern poate fi pus sub semnul întrebării de către elita științifică, dar nimeni nu îi contestă strălucirea, originalitatea gândirii sau neînfricarea intelectuală. Există o admirație universală pentru voința neîmblânzită care i-a susținut viața și munca din momentul în care un ușor impediment de exprimare a semnalat apariția sclerozei laterale amiotrofice când avea doar 20 de ani. Diagnosticat în 1963, Hawking a primit prognosticul care îi mai dădea cel mult doi ani de trăit. El a învins moartea cu cel puțin o ocazie, când avea pneumonie și a intrat în comă într-o călătorie în Elveția. Totuși, la patru decenii după diagnostic, paralizat, legat de un scaun cu rotile și complet dependent fizic, el tocmai și-a publicat cea de-a doua cea mai vândută carte. A călătorit fără încetare în lume, fiind un lector foarte căutat, în ciuda imposibilității de a rosti un cuvânt cu propria voce. A primit multe onoruri științifice.“
Deși diagnosticat cu SLA, boală în care neuronii motori și celulele nervoase care inițiază și controlează mișcarea musculară mor treptat, Stephen Hawking a trăit și a muncit având acest diagnostic zeci de ani.
În cazul bolnavilor cu SLA s-a constatat că, spre deosebire de alte boli degenerative ale sistemului nervos, aceștia pierd controlul muscular fără a suferi un declin intelectual, iar majoritatea pacienților fac eforturi, uneori „supranaturale“ de a gestiona combinația dureroasă dintre o minte intactă și un corp extrem de afectat.
Într-un studiu longitudinal, din anul 1970, s-au formulat păreri spectaculos de asemănătoare privind pacienții cu SLA. Autorii cercetării au ajuns la concluzia că oamenii cu SLA se ghidau în viață după două modele recurente. Pe de o parte era vorba despre comportamentul strict competent – și anume incapacitatea de a cere sau a primi ajutor, pe de altă parte era excluderea cronică a sentimentelor negative. „Munca grea, constantă, fără a recurge la ajutor din partea altora, a fost omniprezentă“, au concluzionat oamenii de știință.
Aceste două aspecte ale modelului de mai sus apar și în cazul fizicianului.
Biografii lui Hawking scriu: „În primii doi ani la Cambridge, efectele bolii SLA s-au înrăutățit rapid. Întâmpina o dificultate enormă la mers și era obligat să folosească un baston pentru a se mișca doar câțiva metri. Prietenii îl sprijineau foarte mult, dar de cele mai multe ori evita orice fel de ajutor. Folosindu-se de ziduri și de obiecte, precum și de bastoane, reușea încet și dureros să traverseze camere și spații deschise. Au existat multe ocazii când aceste elemente de sprijin nu erau suficiente. În unele zile, Hawking se prezenta la birou cu un bandaj în jurul capului, după ce căzuse foarte tare și se alesese cu un cucui urât.“
Cu toate că există și câteva excepții, cursul bolii SLA este în general previzibil. Majoritatea pacienților mor în decurs de zece ani de la diagnostic, sau chiar mult mai devreme. Bolnavii de SLA se recuperează foarte rar și este și mai rară situația în care o persoană să trăiască cu ravagiile bolii atât de mult timp ca Stephen Hawking, continuând atât să lucreze, cât și să funcționeze la un nivel atât de înalt.
Se pune întrebarea: „Ce i-a permis să încurce opinia medicală și acele statistici sumbre?“
Iar răspunsul vine din partea medicului Gabor Maté: „Nu putem înțelege parcursul lui Hawking ca fenomen clinic izolat, separat de circumstanțele vieții și relațiilor sale. Longevitatea lui este, fără îndoială, un tribut al hotărârii sale pline de entuziasm de a nu permite bolii să îl înfrângă... tânărul Stephen a avut acces la resurse invizibile refuzate majorității persoanelor cu SLA. Având în vedere natura bolii – care distruge corpul, lăsând intelectul intact –, un gânditor abstract se află într-o poziție ideală pentru «a trăi o viață a minții».“
Căci spre deosebire de sportivi sau dansatori, Hawking nu a considerat că degradarea corpului său avea afecteze rolul pe care l-a ales pentru sine. Din contră, acest lucru pare să îl fi consolidat, căci în ciuda capacităților sale intelectuale strălucitoare înaintea diagnosticului și a suferinței inerente, el nu prea avusese vreun scop.
„Hawking a avut întotdeauna capacități cognitive și matematice colosale și încredere, dar niciodată nu a părut să se simtă confortabil în corpul său. «Era excentric și stângaci, slab și plăpând», scriu Michael White și John Gribbin în Stephen Hawking, A Life in Science. «Uniforma sa școlară arăta întotdeauna aiurea și, potrivit prietenilor săi, mai degrabă bălmăjea decât vorbea clar… Era pur și simplu genul acela de copil – subiect de distracție în clasă, tachinat și din când în când intimidat, respectat în secret de unii și evitat de majoritatea.» Nu părea să îndeplinească așteptările celor care îi întrezăriseră adevăratele însușiri.“
Putem presupune că în tinerețe Stephen a fost purtătorul ales al frustrărilor tatălui său, care era foarte hotărât ca fiul său dotat intelectual să ajungă la statutul educațional și social pe care el, tatăl, nu a reușit să-l atingă.
De pildă unul dintre obiective a fost ca Stephen să învețe la una dintre cele mai prestigioase școli private din Anglia. La vârsta de 10 ani Stephen a fost înscris pentru examenul de bursă la Westminster School. Dar în ziua examenului el s-a îmbolnăvit, nu a dat participat la examenul de admitere și, prin urmare, nu a intrat la una dintre cele mai bune școli din Anglia.
„Desigur, putem presupune că această boală neoportună a fost pur întâmplătoare. De asemenea, putem crede că este singura modalitate a copilului de a spune nu presiunii impuse de părinți. Date fiind înclinația familiei Hawking pentru intimitate, lucrurile ar fi greu de deslușit. Ceea ce știm este că mai târziu, odată cu faptul că tânărul Hawking nu a mai locuit acasă și a fost liber să își urmeze preferințele, acestea au avut mai mult o natură socială decât academică.
Stephen și-a făcut antrenamentul în indolență și consum de alcool, a evitat cursurile și studiul – acele forme clasice de rezistență pasivă în facultate. Pentru o vreme, cariera sa academică părea în pericol... Abia după ce i s-a stabilit diagnosticul a început să își concentreze inteligența fenomenală asupra muncii: elucidarea naturii cosmosului, acoperirea golurilor teoretice dintre teoria relativității și mecanica cuantică. Cu handicapul său fizic, a fost scutit de multe dintre sarcinile legate de predat și administrare pe care au trebuit să și le asume alți oameni de știință.”
Deși poate părea un lucru greu de acceptat, chiar și Hawking a recunoscut că abia după ce s-a îmbolnăvit a început să lucreze și, spre surprinderea lui, chiar i-a plăcut.
„Poate că nu este chiar corect să o numim muncă. Cineva a spus odată că oamenii de știință și prostituatele sunt plătiți pentru că fac ce le place.“, spunea el.
Despre prostituate există prea puține informații, dar cred că în ciuda limitărilor fizice extreme, Hawking a fost chiar norocos că a putut să își aleagă și să practice o vocație care să-i fie pe plac și în care să exceleze, găsind bucuria în „a trăi o viață a minții“.
Potrivit psihiatrului Gabor Maté, celălalt factor indispensabil pe care îl avea Hawking a fost sprijinul emoțional necondiționat și grija unei persoane dragi, acordate de fosta sa soție, Jane Hawking. Practic, ea a luat hotărârea să își dedice viața lui, după cum avea să vadă mai târziu prețul personal a fost enorm. Cei doi tineri s-au întâlnit chiar înainte de aflarea diagnosticul cu SLA, iar la scurt timp s-au și căsătorit.
„Din cauza propriei istorii, Jane era pregătită să accepte rolul de îngrijitoare devotată și dezinteresată. Scriu aici dezinteresată cu precauție: îi lipseau atât sentimentul de autonomie, cât și respectul dezvoltat față de sine, și astfel, s-a identificat complet cu rolul de asistentă a lui Stephen, mamă și înger păzitor. „Am dorit să dau un scop existenței mele“, își amintește în memoriile sale din 1993, Dragostea are 11 dimensiuni. Viața mea cu Stephen Hawking...
Cei doi tineri nu s-au alăturat doar ca egali într-un parteneriat conjugal, s-au contopit. Au devenit un singur trup, inimă și suflet. Fără subordonarea vieții lui Jane și a eforturilor ei independente, Stephen probabil că nu ar fi supraviețuit, cu atât mai puțin să aibă succes într-un asemenea grad.“
Relația lor fuzionară a funcționat atât timp cât soția lui, Jane și-a acceptat poziția, punându-se pe locul doi.
„...ea era figura de mamă/bonă, mereu disponibilă, tăcută și ascultătoare, ale cărei servicii erau așteptate, luate de-a gata și observate numai în absența lor. A călătorit în toată lumea cu soțul ei, confruntându-se zilnic și depășind nenumăratele dificultăți... Ea simțea că dispare treptat ca individ.“
Deși cei doi se iubeau, după un timp destul de îndelungat Jane a ajuns să se simtă folosită, era obosită, singură, vulnerabilă și avea gânduri suicidale.
La eforturile ei de independență Hawking a reacționat cu dispreț și, în final, cu furia unui copil părăsit de mama sa. După despărțire, rolul soției a fost preluat de o infirmieră care și-a părăsit soțul pentru fizician. Și Jane se aventurase într-o altă relație.
Pe lângă vocația lui Hawking și sprijinul necondiționat al soției sale la supraviețuirea sa a contribuit și eliberarea de agresiune prin boala sa.
„Caracterul agreabil“ al majorității pacienților cu SLA reprezintă mai mult decât bunătatea înnăscută și farmecul anumitor ființe umane; este o emoție in extremis. Ea se mărește considerabil printr-o puternică suprimare a încrederii.
Încrederea în apărarea granițelor noastre poate și ar trebui să pară agresivă, dacă este necesar. Siguranța intelectuală a lui Hawking a devenit terenul pentru această agresiune, mai ales după debutul declinului său fizic. Jane Hawking remarcă în memoriile sale că „în mod curios, când mersul său devenea mai nesigur, opiniile sale erau mai puternice și mai sfidătoare“.”
Gabor Maté explică și faptul că, la fel ca în cazul celorlalți suferinzi de SLA, personalitatea lui Hawking era caracterizată printr-o reprimare psihică foarte puternică. În familia sa, nu prea se practicau vulnerabilitatea sănătoasă și interacțiunea emoțională. De pildă familia Hawking mânca la masă fără să comunice, fiecare cu capul cufundat în lectura lui.
În plus, tatăl lui era o persoană distantă, era indisponibil din punct de vedere emoțional, practic era absent din viața tânărului Stephen.
Potrivit lui fostei soții, familia Hawking considera „orice exprimare a emoției sau apreciere ca un semn de slăbiciune, ca o pierdere a controlului sau o negare a propriei importanțe… Ciudat, parcă le era rușine să arate orice urmă de căldură.“
În timpul căsătoriei lor, Stephen a refuzat pur și simplu să discute despre probleme, bazându-se pe disponibilitatea lui Jane de a absorbi tot stresul rezultat. „Nu i-a plăcut niciodată să își recunoască emoțiile, zicând că acestea reprezintă slăbiciunea fatală și irațională a caracterului meu“, scrie Jane.
Referindu-se la pacienții cu SLA, incluzând și cazul renumitului fizician Stephen Hawking, Gabor Maté concluzionează următoarele:
„Caracterizarea personalităților pacienților cu SLA cuprinde: entuziasmul neîncetat, reticența de a recunoaște nevoia de ajutor și negarea durerii, fie ea fizică sau emoțională. Toate aceste comportamente și mecanisme de adaptare psihică datează cu mult înainte de începutul bolii. Caracterul evident agreabil al majorității, dar nu al tuturor persoanelor cu SLA, este o expresie a unei imagini autoimpuse, care trebuie să se conformeze cu așteptările individului (și ale lumii). Spre deosebire de cineva ale cărui caracteristici umane apar spontan, cel cu SLA pare prins într-un rol chiar și atunci când rolul provoacă și mai mult rău.
Rolul începe acolo unde ar trebui să existe un puternic respect față de sine – care nu s-ar putea dezvolta în condițiile de sărăcie emoțională din copilărie.“

Bibliografie:
Stephen Hawking: Visul lui Einstein și alte eseuri, Editura Humanitas, 1997
Gabor Maté: Când corpul spune nu – Costul stresului ascuns, Editura Curtea Veche, 2021


Haideți să ne alegem unii pe alții

În această perioadă de izolare în casă ne hrănim practic sufletul din amintiri, care pe zi ce trece devin parcă din ce în ce mai frumoase. Și, evident, accesăm mai ales amintirile noastre din vremea copilăriei. Deși era în plin comunism, noi, copiii care am crescut în acele vremuri, eram fericiți. Lumea noastră era destul de limitată, nu aveam acces la foarte multe lucruri, care acum fac posibilă „supraviețuirea“ unui număr mare de tineri, prin refugiul în lumea virtuală. Noi trăiam în lumea reală, care nu era lipsită de neajunsuri și care acum, poate și prin prisma ochelarilor roz, mi se pare parcă de basm, o lume foarte aproape de lumea ideală, înconjurați de părinți, bunici, rude, prieteni. Aceste relații, care, deși nu erau scutite de tensiuni, chiar certuri, erau relații trup-suflet. Acum însă lumea s-a schimbat, foarte mulți dintre noi am pierdut contactul cu lumea reală, cu noi înșine, și nu vorbesc neapărat de cei afectați de boli psihice. Această lume poate să ni se pară străină, înfricoșătoare, cu atât mai mult în această perioadă plină de incertitudine și nesiguranță, atât materială, cât și emoțională.

Haideți să ne alegem unii pe alții

Dar iată că, folosind tocmai mijloacele moderne de comunicare am ajuns ca cinci prietene din copilărie și adolescență să ne regăsim, să ne reconectăm unele la altele și la noi înșine. Cred că între noi „s-a înfiripat o prietenie care a rezistat nenumăratelor prefaceri din lume“ cum formulează foarte sugestiv Gabriel García Márquez în minunata sa carte Dragostea în vremea holerei.
Suntem cinci prietene, care acum încercăm, împreună, deși suntem la sute, chiar mii de km distanță una de cealaltă, să ne trăim viața normală în mijlocul acestei experiențe cu iz „apocaliptic“. Deși suntem firi diferite, avem zodii diferite, profesii diferite, cred că ceea ce ne leagă cel mai mult este că dispunem de același set de valori morale și poate și faptul că toate suntem căsătorite și avem cel puțin câte un copil. Suntem în relații de cuplu, dar suntem și mămici. Prietenia noastră este firească, nu se manifestă prin vorbe mari, promisiuni nerealiste, ci pur și simplu suntem prezente, mai ales emoțional, avem disponibilitatea de a ne asculta și chiar de a ne da sfaturi, suntem deschise și dornice de a ne ajuta. În grupul nostru fiecare se simte securizat pentru a-și exprima temerile, anxietățile, dar putem totodată să sărbătorim și să împărtășim momentele de bucurie și micile succese obținute. Și totul e presărat cu valori culturale, fie că este vorba de poezie, muzică, literatură, spectacole, vernisaje sau tururi muzeale virtuale. Suntem prezenți „unul pentru toți, toți pentru unul“. Și e bine să fie așa.
Cred că de cele relatate mai sus se leagă și mejasul rostit de Dr. Brené Brown (speaker într-unul dintre cele mai vizualizate discursuri TED, cercetătoare și profesoară la Colegiul de Asistență Socială din cadrul Universității Houston, autoare a mai multor cărți bestseller) cu ocazia lansării, zilele acestea, a primului său podcast, intitulat Unlocking Us:
 
„Acest eveniment pandemic este un masiv experiment privitor la vulnerabilitatea colectivă. Când ne este teamă, putem scoate la lumină cel mai rău sine al nostru sau pe cel mai bun și mai brav. În contextul fricii și al vulnerabilității, prea puține lucruri ne mai rămân, fiindcă – atunci când suntem nesiguri și temători – primul mecanism de apărare vizează protecția propriei persoane. Dar când ceva ne sperie, nu suntem obligați să ne înfricoșăm. Haideți să alegem în schimb ieșirea din zona de confort, curajul și bunăvoința. Haideți să ne alegem unii pe alții.“ (sursa)


Priorități în vremea pandemiei

În această perioadă dificilă pentru noi toți, pentru a evita apariția unor stări afective ca anxietatea, este indicată, mai mult ca oricând, o planificare riguroasă a activităților zilnice, astfel încât să nu avem tendința de a face mai multe lucruri deodată, cu scopul de a evita supraîncărcarea, starea de stres și tensiune. Scopurile bine determinate ne ajută de la mic la mare, să ne organizăm, reorganizăm și să ne planificăm activitățile pe care urmează să le întreprindem. Atât copiii, adolescenții, tinerii, cât și persoanele mature sau chiar mai în vârstă, cu toții avem nevoie să ne facem un program zilnic, realist, de care să ne ținem și care ne ajută să ne recăpătăm echilibrul în această lume plină de incertitudini în care parcă nu vedem încă luminița de la capătul tunelului.

Priorități în vremea pandemiei

Chiar dacă nu sunt întru totul adepta sloganului „pauzele lungi și dese, cheia marilor succese“, trebuie să ținem cont că avem nevoie și de momente de repaos, relaxare, activități sportive de genul cursă cu obstacolele din casă etc, de momente de introspecție și chiar odihnă.
Iată câteva principii de planificare a timpului propuse de d-na Irina Holdevici în cartea Elemente de psihoterapie:

1. Revizuiește-ți obiectivele
2. Realizează o listă a lucrurilor pe care trebuie să le realizezi și alta a celor pe care vrei să le faci cu estimarea timpului necesar.
3. Dacă sarcinile și activitățile îți solicită mai mult timp decât ai la dispoziție, stabilește prioritățile:
• ce trebuie făcut neapărat astăzi;
• ce poate fi amânat și pentru cât timp;
• ce doresc să fac astăzi;
• pot oare trasa sarcina aceasta altcuiva și dacă da, cui anume;
• ce se întâmplă dacă nu fac acțiunea X; dacă nu se întâmplă nimic pot s-o omit.
4. Stabilește o ordine a efectuării sarcinilor și activităților pe care le ai de îndeplinit; alege secvența care îți convine mai mult.
5. Caută să faci un singur lucru odată și să termini ceea ce ai început.
6. Nu te repezi la o nouă activitate imediat ce ai terminat-o pe cea veche, ci ia o pauză; planifică-ți mici pauze pentru relaxare.
7. Revizuiește-ți încă o dată prioritățile la jumătatea zilei.
8. Analizează amânările și tendința de a tărăgăna lucrurile; ai amânat ceva pentru că ți-ai fixat obiective prea înalte? Ai fost nerealist în a aprecia ceea ce poți face cu adevărat? Acum poți realiza acel lucru?
9. La sfârșitul zilei reamintește-ți ce ai realizat și acordă-ți credit.

Cred că un exemplu elocvent al planificării eficiente a timpului se poate întâlni la unii ghizi locali care îți oferă serviciile la tot pasul, în orice colț al lumii. Iar pentru că pe vremea „stau acasă“ momentan trăiesc doar din amintiri și ce bine că există și sunt multe. În ianuarie am făcut o nouă călătorie în Egipt. Primul popas a fost în Cairo, unde am avut parte de o foarte valoroasă călătorie în timp cu ajutorul ghidului nostru, într-un tur al orașului de o zi. Pentru că era vorba de atingerea mai multor obiective atât din Cairo islamic, cât și din Cairo copt, acesta a trebuit să facă o selecție foarte bine gândită și să planifice ziua astfel încât să fim cât mai mulțumiți și, la sfârșitul zilei să mai rămână timp și pentru cea mai râvnită activitate „turistică și culturală“: vizita la „singura“ fabrică de parfumuri autentice sau la „singurul“ atelier care produce papirus original din oraș și băgatul pe gâtul turistului naiv, la prețuri exorbitante, folosind sloganul „special price, just for you, my friend“ al acestor produse.
Ali, ghidul nostru privat și autorizat a ales ca prim popas „vechiul“ Muzeu Egiptean de pe Midan Tahrir. Era limpede că acest muzeu impresionant, pentru a cărui parcurgere cât de cât amănunțită un turist are nevoie de circa 2 săptămâni, iar studenții vin aici zilnic timp de 2 ani, nu poate fi prezentat în câteva ore. Așa că a optat pentru concentrarea pe anumite aspecte considerate importante, într-un demers logic, științific, întreruptă din când în când cu anecdote pline de savoare, unele chiar picante. Evident că turul a început cu un popas la parter, la una din copiile pietrei de la Rosetta, cheia misterului hieroglifelor, iar punctul culminant a fost Sala Tut, reintilnirea cu masca lui Tutankhamon. Culmea ironiei este că față de marii faraoni, constructori de piramide și orașe, acesta n-a fost decât un faraon oarecum neînsemnat, care a și domnit foarte puțin. Dacă mormântul lui nu ar fi supraviețuit intact, cred că n-ar fi meritat mai mult de o notă de subsol în istoria Egiptului antic. Masca lui este însă fără discuție o capodoperă inestimabilă a Egiptului antic. Apoi am poposit vreme de câteva minute la Scutul lui Narmet, la grupul de coloși care îl reprezentau pe Amenhotep al III-lea și familia, tripticele absolut fermecătoare ale faraonului Menkaura, statuia din Diorit negru al lui Khefre, alt constructor de piramide, artefacte frumoase ale faraonului „eretic“ Akhenaten din Galeria Amarna, artefactele funerare din mormântul lui Yuya și Tuya, străbunicii lui Tutankhamon precum și sala mumiilor.
După vizitarea muzeului, ghidul ne-a întrebat când vrem să luăm prânzul, a făcut un calcul, o revizuire a priorităților de la jumătatea zilei și am pornit spre Citadelă, apoi am vizitat Cairo copt, iar după masă ne-a rămas timp și pentru „shopping“.
Cheia succesului lui Ali: obiective și ordinea lor foarte clar definite, un plan de acțiune și revizuirea priorităților. Deși cred că prioritatea nr. 1 din perspectiva lui ar fi fost încasarea comisioanele din urma cumpărăturilor noastre. Care însă, spre dezamăgirea lui Ali, acest obiectiv nu a fost atins.


Cabinetul reînnoit

Aceasta este o perioadă dificilă pentru noi toți, dar împreună vom învinge cu siguranță și acest „dușman“ invizibil. Cred că în viața tuturor acum există sau vor exista momente de deznădejde, în care simțim că pierdem controlul asupra situației în care ne aflăm.

Cabinetul reînnoit

Dar tocmai în aceste situații putem foarte bine să ne descoperim propriile noastre nevoi, să ne dăm seama de prioritățile și chiar limitele noastre. E necesar să ne dăm seama, să conștientizăm stările noastre, iar în momentul în care gândurile automate devin sumbre și ne apasă, trebuie să schimbăm perspectiva. Adesea ceea ce este interzis ne atrage mai mult decât ceea ce ar trebui făcut. De aceea, schimbând perspectiva, în loc să mă gândesc că „mi se interzice să ies din casă când vrea mușchii mei, nu am voie să îmi serbez în gașcă ziua mea de naștere, mi se tot cere să mă spăl pe mâini etc.“ pot spune: „aleg să contribui la stoparea răspândirii acestui virus nenorocit“.
Totodată, această perioadă poate reprezenta la fel de bine și o șansă, o oportunitate de a ne conecta la sinele nostru. Putem folosi acest timp prețios alocându-l familiei sau chiar și unor activități, proiecte amânate. Așa am făcut și eu – am reînnoit cabinetul de psihologie în care lucrez zi de zi și în care, deocamdată, mă puteți întâlni în ședințele online.
Să ne auzim, să ne revedem cu bine!


Poduri care unesc, poduri care despart

În urmă cu câteva săptămâni am făcut o excursie în Egipt. Ținând cont că în „O mie una povești“ se spune că: „Cel ce nu a văzut Cairo, nu a văzut lumea deloc“, am inclus și două zile în orașul numit și „Mama lumii“.

Poduri care unesc, poduri care despart

Știam deja că salutul în mod egiptean reprezintă o întreagă ceremonie, acesta fiind însoțit de multe întrebări cu privire la sănătate, la ocupație, iar cultura egipteană fiind caracterizează printr-un grad mai ridicat de emoționalitate, egiptenii adresează din prima și întrebări referitoare la starea civilă, la numărul copiilor, nepoților etc. Și mai știu că nu este cazul de a răspunde detaliat la ele. Întrebările, multiplele urări de bine, felicitări cu cele mai diverse motive, însoțite de desele Inshallah – tot aceasta reprezintă o formă arabă (mai exact egipteană) obișnuită de politețe.
Totodată, potrivit unor studii din domeniul teoriei comunicării, „competenţa de comunicare interculturală este un concept multidimensional care cuprinde aspecte cognitive, afective şi comportamentale ale interacţiunii umane. Această competență se definește prin capacitatea indivizilor de a comunica eficient cu interlocutori din alte culturi, pe baza unor abilități dobândite de relaționare socială, de înțelegere și adaptare la medii culturale diferite.“
„O bună comunicare nu înseamnă doar o transmitere a informațiilor, ci și o înțelegere reciprocă a dorințelor și nevoilor celuilalt. Competența de comunicare interculturală presupune, așadar, dobândirea unor capacități complexe, ce pot fi repartizate pe mai multe niveluri: lingvistice, perceptive, cognitive, afective, atitudinale și comportamentale.“
Ajunși în toiul nopții la hotel, după „ceremonialul salutului“, recepționerul ne tot întreba ce planuri avem pentru ziua care se apropie cu repeziciune. La început nu prea înțelegeam de ce ne tot bate la cap. Văzând că suntem indeciși, ne-a dus cu liftul direct la ultimul etaj, ne-a „comandat“ un welcome drink și ne-a lăsat câteva minute bune să ne revenim. Ieșind pe terasa uriașă, am rămas pur și simplu cu gura căscată. În fața noastră se aflau piramidele, singurele care au supraviețuit din cele Șapte Minuni ale Lumii Antice. Revenirea recepționerului era bine calculată. Ne-am așezat la o masă, am savurat sucul de portocale și priveliștea, după care a început din nou să-și facă griji din cauza lipsei programului nostru din prima zi în Cairo. Totul era foarte bine regizat. A început să ne explice de avantajele turului privat, cu un ghid calificat, egiptolog plus un șofer, și ne-a enumerat ofertele.
Eram deja familiarizați cu stilul de negociere egiptean, atât de diferit de cel pe care-l practicăm la noi acasă. Aparent acesta este lipsit de logică, în care timpul pare să nu conteze, adesea partenerul se ocupă și de altceva în timpul negocierii, cum ar fi convorbiri telefonice, mai ales cu caracter personal, uneori interminabile, semnarea unor hârtii, băutul de ceai sau cafea etc. Comunicarea este înalt contextuală, majoritatea mesajelor sunt indirecte, uneori chiar foarte vagi, având un stil metaforic cu puternice tendințe de exagerare. Egiptenii sunt foarte mândri de istoria și cultura lor, au un respect foarte mare față de tradiții, iar demnitatea și onoarea este ținută la mare cinste. În cadrul negocierii nu se folosește cuvântul „nu“, problemele abordate se discută secvențial și pe îndelete, se folosește tehnica „târguielii“, care este de fapt un joc în care ambii parteneri se implică la maxim, iar cu cât târguiala durează mai mult, cu atât negociatorii sunt mai apreciați.
Recepționerul s-a folosit de toate abilitățile lui de negociator. A luat în calcul că este ora 3 dimineața, iar noi suntem rupți de oboseală, însă șocul produs de panorama superbă împreună cu sucul de portocale și ceaiul negru cu mentă ne țin încă treji, mizând pe faptul că am venit totuși să și vizităm ceva din orașul lui de suflet, până la urmă ne-a băgat pe gât o excursie privată, despre care ne asigura că va fi memorabilă. Între timp a răspuns și la vreo două apeluri, în toiul nopții! A urmat circa o oră de negociere a prețului. Într-un final ne-am înțeles cam la jumătate din prețul inițial, am bătut palma, ne-a tăiat chitanța și ne-a asigurat că pe terasă avem gratuit ceai și cafea la discreție toată ziua. În timp ce ne duceam la culcare, ne-am dat seama că n-o să avem parte de acele ceaiuri și cafele, pentru că durata excursiei alese era de o zi întreagă...
Până la urmă recepționerul a avut dreptate: excursia chiar a meritat toți banii și răbdarea. Experiența unui tur particular al orașului cu ghid și șofer a fost una memorabilă. Străbăteam drumul între diferitele cartiere cu mașina pe niște poduri, mai exact drumuri suspendate de mare viteză. Deoarece era chiar vineri (zi liberă în Egipt), în plus era vinerea de după Revelion, mai toată lumea stătea acasă și traficul era cât de cât în regulă. Iar șoferul nostru, ca un adevărat egiptean, apăsa de zor doar două lucruri: accelerația și claxonul, și în nici un caz frâna. Trecând podul spre cartierul islamic am avut parte de o călătorie inedită: 1000 de ani înapoi in timp. Labirintul de străzi din această zonă a orașului este plin de viață, iar amalgamul de priveliști, zgomot, mirosuri și amintiri vii ale trecutului sunt tot atâtea provocări ale simțurilor trecătorilor. Iar trecând podul spre cartierul copt – oaza de liniște cu aleile sale înguste și locurile sacre – am avut parte de o teleportare cu încă 1000 de ani înapoi în istorie.
Aici podurile nu doar unesc, ci și despart culturi...

Bibliografie:
Lesenciuc A., Teorii ale comunicării, Editura Academiei Forţelor Aeriene „Henri Coandă“, Braşov, 2017