Depresia ca șansă
„Deoarece ți s-a oferit o explicație greșită pentru apariția depresiei și anxietății tale, cauți soluții greșite. Deoarece ți s-a spus că depresia și anxietatea reprezintă defecte ale substanțelor chimice din creierul tău, vei înceta să mai cauți răspunsurile în viața ta, în psihicul tău și în mediul tău, și nu vei mai încerca să le schimbi. Vei rămâne blocat într-o poveste cu serotonina. Vei încerca să scapi de sentimentele depresive din mintea ta. Dar nu va funcționa, decât dacă scapi de cauzele sentimentelor depresive din viața ta. Suferința ta nu este o avarie. Este un semnal – un semnal necesar.“ (Legături pierdute)
Cu toate că încadrarea depresiei ca fiind o boală împiedică recuperarea, totuși noi continuăm să o percepem în acest fel.
Începând cu anii 1970, psihiatrii au stigmatizat adesea tulburările mintale ca fiind boli. Cu toții am auzit expresiile: „Depresia este ca diabetul.“ „Schizofrenia este asemănătoare cancerului“.
Mulți au crezut că metafora bolii va reduce considerabil felul în care privim și etichetăm bolile mintale. Acest lucru se datorează faptului că depresia nu este privită ca un eșec moral sau defecte de caracter, ci pur și simplu se recurge la o explicație pur biologică, ea este pusă pe seama unor dezechilibre chimice.
E adevărat că putem privi depresia și în acest fel, întrebarea însă este dacă metafora bolii, etichetarea celor cu depresie îi ajută de fapt pe cei care suferă de boli mintale? Un număr tot mai mare de dovezi sugerează că încadrarea bolilor mintale în categoria bolilor nu reduce stigmatizarea, ci din contră, are un efect negativ.
În timp ce metafora bolii poate reduce vina, ea poate, de asemenea, crește percepția că persoanele cu astfel de tulburări sunt periculoase și nu pot fi vindecate. Ceea ce este esențial, dar și foarte trist este că persoanele care acceptă explicațiile biologice tind să aibă așteptări mai mici cu privire la capacitatea lor de a se însănătoși, scad expectanțele pozitive atât de necesare vindecării.
O paradigmă alternativă consideră depresia ca pe un „semnal“ venit din partea naturii care „avertizează“ că pot exista probleme, inadecvări în ceea ce privește relațiile sau planurile personale. Putem să o percepem ca pe un semnal de alarmă conceput tocmai pentru a ne împinge să reflectăm asupra întregii noastre vieți și să facem schimbările necesare.
Putem la fel de bine încadra depresia ca o formă de adaptare.
Un nou studiu revoluționar, condus de Hans Schroder, profesor și psiholog clinician la Universitatea din Michigan și publicat recent în Social Science and Medicine, oferă dovezi că paradigma scopului ar putea de fapt să promoveze vindecarea.
De-a lungul timpului, Schroder a considerat că depresia ar putea fi un semnalul evolutiv care să avertizeze persoana respectivă că ceva în viața necesită atenție, preocupare. Întrebarea la care Hans Schroder se așteaptă să primească răspunsul în urma cercetării se referă la influența acestei noi abordări asupra recuperării persoanelor aflate în depresie.
În cadrul cercetării s-a folosit un eșantion de peste 800 de participanți care s-au confruntat cu depresie și i-au împărțit în două grupuri. Fiecare grup a vizionat un videoclip informativ și apoi a completat o serie de chestionare, autoevaluări.
Primul grup, grupul de control, a vizionat o serie de videoclipuri cu un psiholog clinician care prezenta depresia ca pe o „boală ca oricare alta“, asemănătoare cancerului sau diabetului.
Al doilea grup (grupul experimental) a vizionat o serie de videoclipuri cu un psiholog clinician care prezenta depresia ca pe un semnal care îndeplinește o funcție de adaptare. Este modul în care mintea noastră ne atenționează asupra faptului că „ceva în viață are nevoie de mai multă atenție“.
Întreaga activitate a lui Schroder a fost inspirată în parte de conceptul de mindset – faptul că așteptările și atitudinile noastre au o influență profundă asupra sănătății mentale.
Cele 3 caracteristici ale stării de bine
Schroder și echipa sa au descoperit progrese remarcabile ale persoanelor din cel de-al doilea grup la trei măsurători: „eficacitatea compensării“, „adaptabilitatea la depresie“ și „auto-stigmatizarea“.
În primul rând, persoanele făcând parte din grupul experimental s-au simțit mai puțin neajutorate în ceea ce privește depresia lor. Aceștia credeau că eforturile lor personale erau cruciale pentru vindecare.
În al doilea rând, aceste persoane din grupul experimental au simțit că depresia lor are o funcție utilă, de exemplu, că duce la noi perspective.
În al treilea rând, abordarea experimentală i-a determinat pe cei din al doilea grup să se simtă mai puțin stigmatizați în legătură cu afecțiunea lor. De exemplu, a scăzut considerabil nevoia acestora legată de ascunderea depresiei de ceilalți.
Schroder și colaboratorii săi subliniază că unul dintre motivele pentru care studiul este atât de important este dat de dominația absolută a explicațiilor biologice ale bolilor mintale în sfera publică. De exemplu, potrivit unui studiu recent, circa 90% dintre asistenții sociali licențiați intervievați folosesc adesea metafora „dezechilibrului chimic“ al depresiei cu clienții lor. Și aproape jumătate din toate videoclipurile de pe YouTube despre depresie prezintă cauze biologice, mai degrabă decât cauze de mediu sau sociale.
Totodată, autorii subliniază și rolul publicității farmaceutice, al campaniilor de sănătate publică și al inovațiilor tehnologice în explicarea modului în care s-a răspândit încadrarea depresiei ca „boală ca oricare alta“, fără a ține cont și de o serie de alte aspecte legate de ea.
Având în vedere rezultatele acestor cercetări recente, întrebarea este dacă folosirea în continuare a metaforei bolii, aceasta nu cumva conduce la o problemă morală profundă. Dacă încadrarea depresiei ca fiind o disfuncție sau o tulburare poate obstrucționa recuperarea, ce justificări există pentru a continua să o privim în acest fel?
Cu toate că încadrarea depresiei ca fiind o boală împiedică recuperarea, totuși noi continuăm să o percepem în acest fel.
Începând cu anii 1970, psihiatrii au stigmatizat adesea tulburările mintale ca fiind boli. Cu toții am auzit expresiile: „Depresia este ca diabetul.“ „Schizofrenia este asemănătoare cancerului“.
Mulți au crezut că metafora bolii va reduce considerabil felul în care privim și etichetăm bolile mintale. Acest lucru se datorează faptului că depresia nu este privită ca un eșec moral sau defecte de caracter, ci pur și simplu se recurge la o explicație pur biologică, ea este pusă pe seama unor dezechilibre chimice.
E adevărat că putem privi depresia și în acest fel, întrebarea însă este dacă metafora bolii, etichetarea celor cu depresie îi ajută de fapt pe cei care suferă de boli mintale? Un număr tot mai mare de dovezi sugerează că încadrarea bolilor mintale în categoria bolilor nu reduce stigmatizarea, ci din contră, are un efect negativ.
În timp ce metafora bolii poate reduce vina, ea poate, de asemenea, crește percepția că persoanele cu astfel de tulburări sunt periculoase și nu pot fi vindecate. Ceea ce este esențial, dar și foarte trist este că persoanele care acceptă explicațiile biologice tind să aibă așteptări mai mici cu privire la capacitatea lor de a se însănătoși, scad expectanțele pozitive atât de necesare vindecării.
O paradigmă alternativă consideră depresia ca pe un „semnal“ venit din partea naturii care „avertizează“ că pot exista probleme, inadecvări în ceea ce privește relațiile sau planurile personale. Putem să o percepem ca pe un semnal de alarmă conceput tocmai pentru a ne împinge să reflectăm asupra întregii noastre vieți și să facem schimbările necesare.
Putem la fel de bine încadra depresia ca o formă de adaptare.
Un nou studiu revoluționar, condus de Hans Schroder, profesor și psiholog clinician la Universitatea din Michigan și publicat recent în Social Science and Medicine, oferă dovezi că paradigma scopului ar putea de fapt să promoveze vindecarea.
De-a lungul timpului, Schroder a considerat că depresia ar putea fi un semnalul evolutiv care să avertizeze persoana respectivă că ceva în viața necesită atenție, preocupare. Întrebarea la care Hans Schroder se așteaptă să primească răspunsul în urma cercetării se referă la influența acestei noi abordări asupra recuperării persoanelor aflate în depresie.
În cadrul cercetării s-a folosit un eșantion de peste 800 de participanți care s-au confruntat cu depresie și i-au împărțit în două grupuri. Fiecare grup a vizionat un videoclip informativ și apoi a completat o serie de chestionare, autoevaluări.
Primul grup, grupul de control, a vizionat o serie de videoclipuri cu un psiholog clinician care prezenta depresia ca pe o „boală ca oricare alta“, asemănătoare cancerului sau diabetului.
Al doilea grup (grupul experimental) a vizionat o serie de videoclipuri cu un psiholog clinician care prezenta depresia ca pe un semnal care îndeplinește o funcție de adaptare. Este modul în care mintea noastră ne atenționează asupra faptului că „ceva în viață are nevoie de mai multă atenție“.
Întreaga activitate a lui Schroder a fost inspirată în parte de conceptul de mindset – faptul că așteptările și atitudinile noastre au o influență profundă asupra sănătății mentale.
Cele 3 caracteristici ale stării de bine
Schroder și echipa sa au descoperit progrese remarcabile ale persoanelor din cel de-al doilea grup la trei măsurători: „eficacitatea compensării“, „adaptabilitatea la depresie“ și „auto-stigmatizarea“.
În primul rând, persoanele făcând parte din grupul experimental s-au simțit mai puțin neajutorate în ceea ce privește depresia lor. Aceștia credeau că eforturile lor personale erau cruciale pentru vindecare.
În al doilea rând, aceste persoane din grupul experimental au simțit că depresia lor are o funcție utilă, de exemplu, că duce la noi perspective.
În al treilea rând, abordarea experimentală i-a determinat pe cei din al doilea grup să se simtă mai puțin stigmatizați în legătură cu afecțiunea lor. De exemplu, a scăzut considerabil nevoia acestora legată de ascunderea depresiei de ceilalți.
Schroder și colaboratorii săi subliniază că unul dintre motivele pentru care studiul este atât de important este dat de dominația absolută a explicațiilor biologice ale bolilor mintale în sfera publică. De exemplu, potrivit unui studiu recent, circa 90% dintre asistenții sociali licențiați intervievați folosesc adesea metafora „dezechilibrului chimic“ al depresiei cu clienții lor. Și aproape jumătate din toate videoclipurile de pe YouTube despre depresie prezintă cauze biologice, mai degrabă decât cauze de mediu sau sociale.
Totodată, autorii subliniază și rolul publicității farmaceutice, al campaniilor de sănătate publică și al inovațiilor tehnologice în explicarea modului în care s-a răspândit încadrarea depresiei ca „boală ca oricare alta“, fără a ține cont și de o serie de alte aspecte legate de ea.
Având în vedere rezultatele acestor cercetări recente, întrebarea este dacă folosirea în continuare a metaforei bolii, aceasta nu cumva conduce la o problemă morală profundă. Dacă încadrarea depresiei ca fiind o disfuncție sau o tulburare poate obstrucționa recuperarea, ce justificări există pentru a continua să o privim în acest fel?