„Deoarece ți s-a oferit o explicație greșită pentru apariția depresiei și anxietății tale, cauți soluții greșite. Deoarece ți s-a spus că depresia și anxietatea reprezintă defecte ale substanțelor chimice din creierul tău, vei înceta să mai cauți răspunsurile în viața ta, în psihicul tău și în mediul tău, și nu vei mai încerca să le schimbi. Vei rămâne blocat într-o poveste cu serotonina. Vei încerca să scapi de sentimentele depresive din mintea ta. Dar nu va funcționa, decât dacă scapi de cauzele sentimentelor depresive din viața ta. Suferința ta nu este o avarie. Este un semnal – un semnal necesar.“ (Legături pierdute)


Cu toate că încadrarea depresiei ca fiind o boală împiedică recuperarea, totuși noi continuăm să o percepem în acest fel.
Începând cu anii 1970, psihiatrii au stigmatizat adesea tulburările mintale ca fiind boli. Cu toții am auzit expresiile: „Depresia este ca diabetul.“ „Schizofrenia este asemănătoare cancerului“.
Mulți au crezut că metafora bolii va reduce considerabil felul în care privim și etichetăm bolile mintale. Acest lucru se datorează faptului că depresia nu este privită ca un eșec moral sau defecte de caracter, ci pur și simplu se recurge la o explicație pur biologică, ea este pusă pe seama unor dezechilibre chimice.
E adevărat că putem privi depresia și în acest fel, întrebarea însă este dacă metafora bolii, etichetarea celor cu depresie îi ajută de fapt pe cei care suferă de boli mintale? Un număr tot mai mare de dovezi sugerează că încadrarea bolilor mintale în categoria bolilor nu reduce stigmatizarea, ci din contră, are un efect negativ.
În timp ce metafora bolii poate reduce vina, ea poate, de asemenea, crește percepția că persoanele cu astfel de tulburări sunt periculoase și nu pot fi vindecate. Ceea ce este esențial, dar și foarte trist este că persoanele care acceptă explicațiile biologice tind să aibă așteptări mai mici cu privire la capacitatea lor de a se însănătoși, scad expectanțele pozitive atât de necesare vindecării.
O paradigmă alternativă consideră depresia ca pe un „semnal“ venit din partea naturii care „avertizează“ că pot exista probleme, inadecvări în ceea ce privește relațiile sau planurile personale. Putem să o percepem ca pe un semnal de alarmă conceput tocmai pentru a ne împinge să reflectăm asupra întregii noastre vieți și să facem schimbările necesare.
Putem la fel de bine încadra depresia ca o formă de adaptare.
Un nou studiu revoluționar, condus de Hans Schroder, profesor și psiholog clinician la Universitatea din Michigan și publicat recent în Social Science and Medicine, oferă dovezi că paradigma scopului ar putea de fapt să promoveze vindecarea.
De-a lungul timpului, Schroder a considerat că depresia ar putea fi un semnalul evolutiv care să avertizeze persoana respectivă că ceva în viața necesită atenție, preocupare. Întrebarea la care Hans Schroder se așteaptă să primească răspunsul în urma cercetării se referă la influența acestei noi abordări asupra recuperării persoanelor aflate în depresie.
În cadrul cercetării s-a folosit un eșantion de peste 800 de participanți care s-au confruntat cu depresie și i-au împărțit în două grupuri. Fiecare grup a vizionat un videoclip informativ și apoi a completat o serie de chestionare, autoevaluări.
Primul grup, grupul de control, a vizionat o serie de videoclipuri cu un psiholog clinician care prezenta depresia ca pe o „boală ca oricare alta“, asemănătoare cancerului sau diabetului.
Al doilea grup (grupul experimental) a vizionat o serie de videoclipuri cu un psiholog clinician care prezenta depresia ca pe un semnal care îndeplinește o funcție de adaptare. Este modul în care mintea noastră ne atenționează asupra faptului că „ceva în viață are nevoie de mai multă atenție“.
Întreaga activitate a lui Schroder a fost inspirată în parte de conceptul de mindset – faptul că așteptările și atitudinile noastre au o influență profundă asupra sănătății mentale.

Cele 3 caracteristici ale stării de bine
Schroder și echipa sa au descoperit progrese remarcabile ale persoanelor din cel de-al doilea grup la trei măsurători: „eficacitatea compensării“, „adaptabilitatea la depresie“ și „auto-stigmatizarea“.
În primul rând, persoanele făcând parte din grupul experimental s-au simțit mai puțin neajutorate în ceea ce privește depresia lor. Aceștia credeau că eforturile lor personale erau cruciale pentru vindecare.
În al doilea rând, aceste persoane din grupul experimental au simțit că depresia lor are o funcție utilă, de exemplu, că duce la noi perspective.
În al treilea rând, abordarea experimentală i-a determinat pe cei din al doilea grup să se simtă mai puțin stigmatizați în legătură cu afecțiunea lor. De exemplu, a scăzut considerabil nevoia acestora legată de ascunderea depresiei de ceilalți.
Schroder și colaboratorii săi subliniază că unul dintre motivele pentru care studiul este atât de important este dat de dominația absolută a explicațiilor biologice ale bolilor mintale în sfera publică. De exemplu, potrivit unui studiu recent, circa 90% dintre asistenții sociali licențiați intervievați folosesc adesea metafora „dezechilibrului chimic“ al depresiei cu clienții lor. Și aproape jumătate din toate videoclipurile de pe YouTube despre depresie prezintă cauze biologice, mai degrabă decât cauze de mediu sau sociale.
Totodată, autorii subliniază și rolul publicității farmaceutice, al campaniilor de sănătate publică și al inovațiilor tehnologice în explicarea modului în care s-a răspândit încadrarea depresiei ca „boală ca oricare alta“, fără a ține cont și de o serie de alte aspecte legate de ea.
Având în vedere rezultatele acestor cercetări recente, întrebarea este dacă folosirea în continuare a metaforei bolii, aceasta nu cumva conduce la o problemă morală profundă. Dacă încadrarea depresiei ca fiind o disfuncție sau o tulburare poate obstrucționa recuperarea, ce justificări există pentru a continua să o privim în acest fel?

Se spune că prietenul este alături de tine la bine și la greu, se întristează când te vede că suferi și se bucură de fericirea ta. Și mai e o vorbă: prietenul adevărat la nevoie se cunoaște. Cu siguranță este foarte bine dacă în cazul unui necaz prietenul este alături de tine, când simți că nu ești singur și te poți baza pe cineva care nu te abandonează în clipele grele.


Să vedem acum cum stă treaba cu atitudinea prietenului în caz că-ți merge bine, că ești fericit, că ai succes. Chiar dacă nu ți-e ușor să recunoști, s-ar putea ca în acest caz unii prieteni să nu fie cu adevărat fericiți împreună cu tine. Din păcate, invidia este atotprezentă.
Putem fi invidioși uneori pe succesul prietenilor și al unor membri ai familiei. Dar este oare un lucru absolut normal să nu fim niciodată fericiți pentru alții? Evident că nu este.
De ce unii oameni nu pot fi niciodată fericiți de fericirea altuia?
S-ar putea să fi observat o neliniște care te cuprinde atunci când cineva din familia ta sau din cercul de prieteni vine cu vești bune. Cu siguranță că, mai târziu, te poți întreba oare de ce te-ai simțit așa.
Potrivit psihologului Miriam Kirmayer, expert în relații de prietenie „Chiar dacă s-ar putea să-ți fie rușine de sentimentele astea pe moment, e normal să ai stări conflictuale după ce auzi veștile bune ale prietenului. E normal să simți atât bucurie, cât și invidie sau îngrijorare în legătură cu viitorul tău sau visele tale“.
Ei bine, uneori este posibil să te simțiți ciudat, inadecvat și chiar să te compari cu altcineva, iar acest lucru se trage de la faptul că nu reușești niciodată cu adevărat să te bucuri de bucuria altora. Poți numi asta invidie, sau cum dorești, important este să înțelegi motivele reale ale acestui sentiment. Iată câteva dintre ele.

1. Invidia „patologică“
Deși invidia nu este neapărat patologică, poate fi simptomul unei tulburări de personalitate. Uneori, poate fi vorba doar de sentimente de invidie separate de orice alt simptom.
Cu toate acestea, invidia poate apărea ca fiind ostilă atunci când te afli în prezența unui prieten sau a unui membru al familiei care are vești bune de împărtășit. În timp ce o cantitate de invidie cu măsură ne poate impulsiona să ne îmbunătățim viața ca instinct de supraviețuire, o cantitate mare de invidie poate face contrariul. Acesta poate fi unul dintre motivele pentru care nu reușești să te bucuri niciodată de bucuria altora.

2. Stima de sine scăzută
Dacă nu sunt un om fericit, împăcat, și nu mă pot bucura de propria mea viață, e puțin probabil că mă voi putea bucura cu adevărat de ceea ce au primit alții de la viață. Unii oameni au o problemă în a fi fericiți pentru alții pentru că nu sunt fericiți în legătură cu propria viață. Stima de sine scăzută ne poate face să ne comparăm permanent cu alți oameni și ne considerăm în mod constant inadecvați, frustrați. Chiar și depresia vine deseori însoțită de o stimă de sine scăzută, prin urmare nu te poți bucura niciodată pentru ceilalți.

3. Egoismul
Dacă ești o persoană egoistă, s-ar putea să nu fii interesat prea mult de fericirea altora. Dacă nu este vorba despre tine, atunci s-ar putea chiar să nu-ți pese. Atunci când ești o persoană egoistă, te vei agăța de multe lucruri încercând să găsești împlinirea în viață, când, de fapt, pierzi fericirea împărtășită cu cei pe care îi iubești.
Însă vestea bună este că dacă investești energie și timp, și ești suficient de motivat, poți învăța să fii mai altruist și să îți feliciți prietenii și familia atunci când realizează lucruri importante, bune pentru ei.

4. Tulburările narcisiste
La fel ca în cazul egoismului, și când suferi de tulburare narcisistă îți este imposibil să te bucuri vreodată pentru ceilalți. Pe când egoismul este doar o trăsătură a narcisismului, în cazul tulburării de personalitate narcisistă, există multe trăsături care te împiedică să fii cu adevărat fericit pentru cei dragi, alături de cei dragi.
Egocentrismul, demonstrarea propriei măreții și infailibilități precum și multe alte trăsături toxice te vor face să aduci în mod constant lumina reflectoarelor asupra ta. Iar atâta timp cât vei face aceste lucruri, nu vei fi niciodată cu adevărat fericit pentru altcineva, nu te vei bucura sincer pentru bucuria altuia.

5. Resentimentele
Poate că nu te bucuri niciodată pentru ceilalți pentru că te lupți cu resentimente. E posibil ca să ai resentimente pentru realizările lor doar pentru că tu ai pierdut o grămadă de timp din viața ta fără să realizezi ceva. Este incredibil de greu să sărbătorești succesul altora atunci când îți amintești de toate șansele pe care tu le-ai „pierdut“. Dacă nu ești fericit cu tine însuți, nu poți fi fericit nici cu ceilalți, pentru ceilalți.

6. Blocajul
Se întâmplă ca uneori să ajungem a fi blocați într-un ciclu negativ, ceea ce poate însemna pur și simplu că nu putem vedea partea plină a paharului, partea pozitivă a majorității lucrurilor din viață. Gândirea negativă poate deveni mentalitatea noastră implicită.
În astfel de situații nu numai că este dificil să te simți fericit pentru tine, ba din contră: te simți deosebit de abătut, nefericit, și este aproape imposibil să fii fericit pentru prieteni sau familie. Nimeni și nimic din exterior nu va putea să te motiveze să ieși din această stare, acest blocaj, ci e nevoie de motivația intrinsecă. Doar tu singur poți ieși din acest impas și ești singurul capabil care poate schimba acest proces de gândire.

7. Intimidarea
Uneori, succesul unei persoane ne poate face să ne simțim intimidați. Această intimidare poate face ca oamenilor să le fie foarte greu să se bucure pentru alții și să împărtășească bucuria anumitor evenimente.
Dacă ești intimidat, îți este teamă că nu poți realiza aceste lucruri pentru tine însuți. Ele pot părea deosebit de dificile sau pot avea un preț atât de ridicat, încât momentan nu ești pregătit să îl plătești. Astfel, în loc să fii fericit, devii șocat și te simți mic și neînsemnat.

Potrivit psihologului Miriam Kirmayer, sărbătorirea succesului unui prieten sau membru al familiei ne cere să ne asumăm sentimente de vulnerabilitate. „Dacă avem grijă de noi – inclusiv de nevoia noastră de confort, validare și încurajare – ne vom permite să ne putem bucura mai mult de succesul prietenilor noștri“. A fi capabil să-ți asumi că ești vulnerabil este o componentă esențială a prieteniilor sănătoase, deși poate părea riscant să lași garda jos și să spui cum te simți.
Și acum vine momentul adevărului, al sincerității.
Te simți cu adevărat fericit pentru ceilalți atunci când ei reușesc? Dacă da, atunci este minunat. Nu ți-ai dori oare ca și alții să sărbătorească, să împărtășească bucuria realizărilor tale? Iată un motiv pentru care chiar ar merita să sărbătorim și noi lucrurile bune de care se bucură.
E atât de simplu. Pentru a fi oameni buni, ar fi bine ca noi să fim drăguți și generoși și să înțelegem că fericirea celorlalți este acolo unde sălășluiește adevărata fericire și pentru noi.
În cazul în care te simți oarecum gelos sau invidios, gândește-te la ceea ce ți-ai dori să simți atunci când reușești. Îți dorești sprijin din partea prietenilor tăi? Nu ți-ar plăcea să sărbătorești alături de cei dragi?

Cu toate că în ultimul timp metodele de recrutare s-au schimbat, online-ul devenind locul de desfășurare al unei părți sau al întregului proces, interviul de angajare față în față cu recrutorul rămâne în continuare pasul decisiv în procesul de obținere a jobului. Iar pentru a face o impresie bună și a crește șansele de a fi angajat este imperios necesar să te informezi, să verifici angajatorul. Datele obținute din cercetarea companiei te va ajuta atât să-ți pregătești unele răspunsuri la posibilele întrebări din timpul interviului, cât și să fii capabil să adresezi și tu câteva întrebări legate de companie. Pentru acest lucru e bine să intri pe site-ul companiei, să te documentezi în legătură cu istoricul ei, să faci comparație cu alte companii din același domeniu, poți chiar intra pe forumurile angajaților pentru a afla unele detalii din interiorul companiei. Totodată, e foarte util să analizezi la rece jobul pentru care aplici. Un alt aspect important ar fi să exersezi interviul acasă cu un prieten sau cu un membru al familiei și încearcă să pară cât mai real. Pentru diminuarea stresului ar fi bine să-ți faci o listă cu întrebările standard, care sunt folosite în general cu ocazia interviurilor pentru angajare și chiar pregătește-ți răspunsurile la ele.


În lumea de astăzi, citirea CV-ului unui candidat și adresarea câtorva întrebări nu mai sunt suficiente pentru a găsi angajatul perfect. De aceea, angajatorii recurg la unele trucuri care, de obicei, sunt atât de simple încât candidatul nici măcar nu observă și deja a dat greș.
Iată câteva exemple de astfel de trucuri bine țintite, atunci când, la început sau mai spre final, se întâlnește față în față cu angajatorul:

1. În mod deliberat te fac să aștepți.
Probabil cu toții ne-am confruntat cu situația destul de neplăcută în care am fost chemați la un interviu la ora 9 dimineața, dar când ajungem acolo la timp, facem eforturi uneori foarte mari să nu întârziem, intervievatorul este ocupat cu alte sarcini și ne cere să așteptăm 15 minute. Apoi încă 10. Și încă 15.
Acest truc este folosit pentru a testa stabilitatea emoțională în situații stresante, toleranța la frustrarea a candidatului și, de asemenea, pentru a vedea cât de disperat este cineva pentru a primi jobul.

2. Testul ceștii de cafea.
Acest test devine din ce în ce mai popular printre angajatori. La începutul interviului, șeful îl invită pe candidat în bucătărie și îi oferă o ceașcă de cafea. După interviu, angajatorul urmărește ce face candidatul cu ceașca: întreabă unde să o pună, o duce înapoi în bucătărie sau pur și simplu o lasă pe birou.
Trent Innes, inventatorul acestei metode, susține că acest truc dezvăluie multe despre personalitatea și manierele candidatului la locul de muncă, mult mai mult decât răspunsurile date în timpul interviului. Acest test arată cât de repede s-ar putea integra candidatul în echipă. În astfel de cazuri, cea mai bună alegere este să ducă ceașca în bucătărie și să o spele după interviu.

3. Intervievatorul începe brusc să se comporte ciudat.
Un alt truc este atunci când intervievatorul începe brusc să se comporte ciudat. Acesta îl poate ignora pe candidat, poate vorbi la telefon sau să răspundă la e-mailuri, să discute pe messenger sau chiar să părăsească încăperea în toiul interviului.
În astfel de cazuri, se testează capacitatea candidatul de a atrage din nou atenția intervievatorului sau cum reușește să se descurce în situația respectivă. Una dintre cele mai bune modalități de a face acest lucru este de a cere intervievatorului să reprogrameze interviul pentru o altă zi, când este mai convenabil, când este mai liber și mai prezent.

4. Intervievatorul începe brusc să țipe.
În unele situații, din fericire nu prea des întâlnite, angajatorul începe să ridice vocea, țipă, ba chiar ajunge să folosească cuvinte jignitoare. Aceasta este o altă modalitate de „imita“ o situație stresantă reală, pe care cel care intervievează candidatul o poate folosi pentru a afla cât de bine tolerează candidatul situațiile stresante. Deci este tot o modalitate de testare a toleranței la frustrare, la stres. Experții recomandă să vă păstrați calmul și să răspundeți la întrebări cât mai calm, cât mai la obiect posibil.

5. Angajatorul își scapă pixul.
Un alt test care poate ajuta un angajator să găsească candidați bine intenționați și sensibili este atunci când el își scapă pixul pe podea și urmărește reacția candidatului. Dacă acesta se apleacă instinctiv pentru a ridica stiloul, are mai multe șanse să obțină postul. Dacă, pe de altă parte, așteaptă ca șeful să îl ridice, este puțin probabil să fie primească jobul.

6. Candidatul este prezentat întregii echipe.
Uneori angajatorul îi poate oferi candidatului posibilitatea ca după interviu să se întâlnească cu potențiali viitori colegi. Acest lucru poate avea loc la birou sau după serviciu. Deși așa pare, acesta nu este un gest de politețe, ci un test pentru a afla ce cred colegii despre candidat.

Desigur că mai există multe alte trucuri folosite de angajatori, dar dacă ne antrenăm, cel puțin mental, cu acestea de sus, nu vom fi luați prin surprindere nici de altele...

„Cine poate ascunde de femeie averea sa sau un secret?“ (Miguel de Cervantes)


Ascunderea, păstrarea unui secret este o sarcină foarte dificilă, ea te supune unei presiuni constante, în plus necesită și o muncă asiduă. În permanență trebuie să ai grijă ce spui. Iar acest lucru implică evitare și vigilență. Toate aceste precauții sunt extrem de obositoare, consumatoare de energie și te pot afecta.
Păstrarea unui mare secret, mai ales pe termen lung, te supune la o mare presiune mentală și fizică: nici nu e de mirare că la un moment dat vrem să scapi de el.
După cum spune psihologul Art Markman, păstrarea unui secret este o povară mentală grea, deoarece informațiile reținute necesită o atenție constantă. Atunci când comunicați, trebuie să țineți cont de ceea ce știu interlocutorii dvs. despre aceasta și dacă ar trebui, ar fi bine să știe ceva.
Astfel, după cum subliniază studiul efectuat de Universitatea din Utah, conversațiile de zi cu zi își pierd savoarea, plăcerea, și devin mult mai puțin relaxate decât ar putea fi. În cazul unui secret cu care interlocutorul nu are nicio legătură, e posibil să se uite temporar de el, evitându-se astfel sentimentele negative.
Din studiile lui Markman reiese și faptul că este deosebit de dificil să păstrezi un secret care ar putea fi o veste proastă pentru ceilalți. Acest lucru se datorează aceleiași tensiuni sociale pe care o simți atunci când ai chef să spui o glumă bună sau să postezi ceva pe Facebook.
Potrivit unor studii, doar faptul că ne gândim la un secret ne face să ne simțim neautentici și ne va afecta în mod cert starea psihologică, starea noastră de bine. Totodată, secretul la care ne gândim în mod constant ne poate izola de ceilalți și ne poate duce să ne simțim extrem de singuri și neajutorați.
Un studiu realizat pe un eșantion reprezentativ de 5000 de persoane a arătat că cele mai comune secrete fac referire la dorințe, probleme legate de sex și relații, violarea încrederii celorlalți etc.
În cartea Secretele de familie, Serge Tisseron explică într-un mod foarte clar modul în care secretele de familie pot afecta chiar și mai multe generații. În același timp, ne arată și felul în care să procedăm pentru a evita ca acestea să apese pe umerii, viețile copiilor noștri.
„Atâta timp cât vor exista traume, vor fi și Secrete, deoarece cu cât durerea asociată unei situații e mai mare, cu atât va fi mai greu de găsit un interlocutor care să vrea să asculte, cu riscul ca durerea să provoace un clivaj durabil al personalității. Însă mai există un motiv pentru care Secretele au zile frumoase înaintea lor: dorința de a vorbi despre ele intră în conflict cu iluzia că păstrarea Secretului ne permite să ne controlăm mai bine mediul, imaginea, ba chiar trecutul nostru sau pe cel al familiei noastre. Tendința de a păstra un secret se naște din dorința de control…“
Păstrarea unui mare secret poate duce la probleme psihologice. Te poți simți vinovat, anxios, stresat, deprimat și poți simți că relațiile tale umane nu mai sunt în regulă. Potrivit neuropsihologului Dr. Sanam Hafeez, sentimentele negative care apar pot fi atribuite hormonului stresului – cortizolul – care este produs atunci când există o presiune care îi apasă pe oameni cauzată tocmai datorită strădaniei lor de a păstra un secret. Deci și corpul reacționează atunci când dorim să păstram un secret.
Potrivit unor studii realizate la Institutului Național de Sănătate din SUA, stresul intern poate duce la tulburări de somn, crescând indirect riscul de diabet, aritmie și atac de cord. Și ceea ce probabil nimeni nu ar crede, păstrarea unui secret pentru o perioadă lungă de timp poate crește și riscul de a dezvolta incontinență. Cortizolul poate provoca dureri de spate, oboseală și chiar o pierdere a libidoului. Simptomatologia fizică a stresului constant mai cuprinde și dureri frecvente de stomac precum și reflux gastric.
Ar fi bine să luăm în serios această chestiune legată de păstrarea secretelor, căci cu cât te gândești mai mult la acest lucru, cu atât mai intense sunt efectele negative pe care le poate avea asupra corpului și sufletului tău. Hafeez spune că este important să vorbești despre conflictul interior cu cineva, cu un prieten sau chiar cu un psihoterapeut. O simplă conversație cu cineva poate să te facă să obții o altă perspectivă asupra secretului și poate chiar determina să ajungi la o modalitate mult mai sănătoasă de a privi lucrurile.

În decursul anilor m-am obișnuit cu faptul că în calitatea de psihoterapeut unii din clienții – pe care îi ascult mărturisindu-și dificultățile cu care se confruntă atât în viața lor afectivă, cât și profesională – încep mai întâi să vorbească despre ei înșiși, de problemele, durerile, dar și de speranțele lor, apoi, cât se poate de firesc, se apucă să descrie câte o persoană sau mai multe din anturajul lor (partenerul de viață, o rudă mai apropiată sau mai îndepărtată, un coleg, poate un prieten), care zilnic le creează probleme destul de istovitoare, aducându-i adesea la capătul puterilor și al răbdării. Adesea ne face să bănuim că această persoană despre care clientul nostru ne-a vorbit ar putea fi o personalitate dificilă. Și deseori ne gândim și că foarte probabil că și aceasta ar avea cam tot atâta nevoie de sprijinul, consilierea noastră ca și clientul nostru…


Tot din practica mea terapeutică îmi aduc aminte că în timp ce consiliam un grup de elevi de clasa a opta, i-am rugat să reflecteze asupra a ceea ce ar dori să îmbunătățească în viața lor. Trei fete mi-au spus că ar dori foarte mult să se descurce mai bine la fizică, ele mi-au mărturisit că au avut un profesor de fizică foarte exigent și pisălog.
Un alt elev a spus că și-ar fi dorit să nu fie furios pe profa de română, care, din câte își dă el seama, îl urăște. Adesea chiar îi spune că ar prefera să se îmbolnăvească în loc să vină în la clasa în care învață el. Drept răspuns, acest elev e pus pe glume proaste și creează probleme la fiecare oră de română.
Pentru mine era foarte clar că acești profesori, poate și elevi, sunt personalități dificile.
Acestea sunt cazuri nefericite, căci atunci când profesorii își vorbesc de rău elevii lor, ei perturbă procesul de învățare.
Și pentru că nu le putem schimba comportamentul, întrebarea este cum să ne purtăm, cum să ne descurcăm cu profesorii dificili, iar în general cu persoane dificile? Cu siguranță că noi toți am întâlnit, întâlnim și cu siguranță vom întâlni oameni dificili în viața voastră. Există oare ceva în comportamentul dvs. care contribuie la interacțiunile dificile? Ce puteți schimba pentru a vă descurca cât mai bine cu astfel de persoane atunci când acestea nu pot fi evitate?“
În continuare iată câteva „sfaturi“ de care să țineți cont atunci când interacționați cu persoane care vă displac sau cu cei care vă displac. În timp ce discutam despre aceste idei, am recunoscut că ele sunt aplicabile la modul în care ne comportăm unii cu alții în societatea noastră în general.

1. Apelați la gânduri de bunătate iubitoare
Rămânând la exemplul de mai sus, le-am explicat elevilor că primul meu sfat implică o sugestie contraintuitivă: să „apeleze“ la gânduri de bunătate iubitoare în cazul profesorilor dificili. Cu alte cuvinte, să aibă gânduri bune despre profesorii lor, inclusiv să le dorească să trăiască în sănătate, fericire, liniște și calm.
Atunci când ne impunem să avem astfel de gânduri de bunătate iubitoare, mai devreme sau mai târziu, va avea loc o îmbunătățire a relațiilor cu persoana care inițial nu ne-a plăcut, cum ar fi un coleg de clasă, un profesor, un membru al familiei sau un angajator. Această îmbunătățire poate avea loc pentru că noi ne-am schimbat atitudinea sau comportamentul în timpul interacțiunilor cu persoana respectivă. Iar, la rândul său, persoana antipatică poate sesiza o îmbunătățire atât a mesajelor verbale, cât și nonverbale ale noastre, ceea ce poate contribui și la schimbarea răspunsului pe care-l primim din partea ei.

2. Utilizați discursul interior pozitiv
S-ar putea ca în viața noastră de zi cu zi să dăm uneori peste persoane dezagreabile care par pur și simplu incorigibile. De exemplu, unii profesori s-ar putea să refuze să își schimbe metoda educațională, chiar și atunci când aceasta pare să fie ineficientă sau să îi supere pe unii dintre elevi. În astfel de situații, este important ca elevii continue să aibă încredere în sine și să își păstreze stima de sine, chiar și în fața unor intervenții mai degrabă distructive, negative din partea profesorilor lor.
Iar acest lucru poate fi realizat prin utilizarea unui discurs interior pozitiv. Adesea concentrându-se pe afirmații bine țintite de încurajare, oamenii pot contracara negativitatea pe care altfel ar putea să o absoarbă de la ceilalți.

3. Țineți cont de premonițiile care se autoîndeplinesc
Atunci când am amintit elevilor de această tactică referitoare la folosirea bunăvoinței iubitoare, unii elevi păreau neîncrezători. Atunci mi-am amintit de citatul producătorului de automobile Henry Ford, care spunea: „Indiferent dacă crezi că poți sau crezi că nu poți, ai dreptate.“
Pentru a demonstra cea de-a doua sugestie, am arătat elevilor cum afirmațiile lor le-ar putea afecta puterea brațelor. Am făcut o demonstrație cu unul dintre ei. După ce și-a întins brațul drept și s-a opus împingerii acestuia în jos, el a devenit vizibil mai slab când a spus „Sunt slab“, în timp ce a devenit mai puternic când a spus „Sunt puternic“.
Astfel, am subliniat faptul că elevii ar trebui să fie atenți la mesajele pe care și le adresează, care să îi conducă într-o direcție dezirabilă, inclusiv în relațiile cu profesorii dificili. De exemplu, un elev ar putea spune: „Mi-aș dori să mă descurc mai bine cu profesorul meu“.

4. Tratați-vă cu respect unii pe alții
În continuare am discutat despre faptul că, în timpul dezacordurilor, este important ca întotdeauna de spusele psihiatrului Ellen Cook Jacobsen: „Confruntarea duce la rezistență. “
Astfel, dacă profesorul simte că este confruntat, acest lucru cu siguranță îl va trece în defensivă. În mod similar, atunci când profesorii se „luptă“ cu elevii, cei din urmă tind să se închidă sau să se opună îmbunătățirii.
Dacă scopul este de a îmbunătăți o relație sau o situație, este important să ne tratăm reciproc cu respect și să dezvoltăm o dorință reală de a înțelege cealaltă persoană. De exemplu, poate că un profesor dificil trece printr-o criză existențială ori de sănătate și, sperăm că doar momentan, disponibilitatea lui emoțională este în scădere, practic nu mai e capabil să trateze cu răbdare elevii energici. Sau poate că un profesor a înțeles greșit intențiile unui elev, ceea ce a dus la apariția unor frecușuri între ei.

Cu siguranță că lumea s-ar schimba în bine dacă am folosi pe scară largă bunătatea iubitoare, discursul interior pozitiv, autoafirmarea, stabilirea intențiilor noastre prin discuții pozitive și, nu în ultimul rând, prin eforturi susținute de înțelegere și acceptare a celuilalt.

Modul de gestionare a granițelor care ne asigură integritatea și bunăstarea este de o importanță capitală pentru sănătatea noastră fizică și psihică. Pentru unele persoane faptul de a le face vizibile și a le proteja poate fi o adevărată provocare.


E foarte important ca în copilărie părinți sau îngrijitorii să desemneze și să protejeze limitele care asigură un mediu sigur pentru copilul mic, dar din păcate acest lucru nu este întotdeauna realizat pe deplin. Uneori, limitele, acele granițe invizibile pentru dezvoltarea nu numai fizică, ci și psihologică sănătoasă a copilului nu sunt trasate cum ar fi de dorit, provocând traume minore sau majore. Copiii sunt în totalitate lipsiți de apărare în fața influențelor dăunătoare ale celor care au grijă de ei, iar dacă acestea devin prea frecvente, pot să se obișnuiască cu ele, chiar să le considere normale.
În cazul în care nu ne putem exprima în mod liber emoțiile, dorințele, așteptările, nevoile noastre, în lipsa unui respect reciproc, s-ar putea să nu fim capabili să ne dăm seama singuri unde se află granița dintre nevoile și așteptările celorlalți și propria noastră integritate. Limitele noastre rămân invizibile pentru noi înșine, astfel încât mai târziu nu le putem face vizibile nici pentru ceilalți. Sunt extrem de puțini oameni care au abilitățile speciale necesare pentru a percepe cu exactitate și a respecta zonele care garantează bunăstarea fizică și spirituală a semenilor lor. Astfel că putem deveni extrem de ușor atât provocatorii, cât și victimele unei varietăți semnificative de încălcări ale granițelor personale.
În cazul în care o persoană nu este capabilă să își dea seama și să își apere propriile granițe persoanele care-i asigură propria integritate, poate deveni destul de firesc să își trăiască viața în funcție de nevoile și așteptările celorlalți. Cu toate acestea, este foarte posibil ca frustrările care decurg din lipsa satisfacerii propriilor nevoi și/sau cauzate de traumele minore sau majore suferite, să nu rămână în cele din urmă invizibile, ci e de așteptat ca ele să-și găsească o cale pentru a se „exprima“. S-ar putea ca aici să ne lovim de alte dificultăți, căci cadrele de referință personale pot fi problematice și în acest punct, deoarece nu este niciun fel de garanție că exprimarea se va face într-un mod sănătos și adaptabil.
Iar frustrarea acumulată duce adesea la probleme de relaționare (în copilărie atât cu părinții, cât și cu învățătorul/profesorul, fratele/sora, colegii de clasă, iar ca adulți s-ar putea să avem relații dificile cu partenerul/partenera de cuplu, copiii noștri, colegii de muncă sau prietenii), totodată și la simptome fizice și psihologice, la boli psihosomatice.
Cu toate acestea, o criză, o boală, o experiență sau un proces de dezvoltare personală, strădanii de autocunoaștere pot face lumină asupra acestor procese dăunătoare. În aceste situații putem conștientiza anumite aspecte ale vieții noastre, care ne pot afecta, pot deveni chiar și dureroase, deoarece unele experiențe pe care am ajuns să le considerăm parte firească a vieții noastre de zi cu zi pot căpăta valențe negative. Mai mult, este foarte probabil ca aceste experiențe negative să fie legate de persoane pe care le considerăm foarte importante pentru noi. Iar durerea resimțită încurajează, în mod firesc, distanțarea fizică și/sau emoțională de persoanele respective.
Această conștientizare ne face practic să ne reevaluăm relațiile și propria funcționare. Vom avea nevoie să ne recunoaștem rănile, durerile, ceea ce în mod firesc va genera emoții puternice și greu de gestionat. Iar dacă întâmpinăm probleme în exprimarea sentimentelor, atunci este foarte posibil ca tensiunea internă să crească. Vom continua să ne luptăm cu surplusul de energie, identificat acum în mod clar ca fiind negativ. Întrebare este: putem oare să ne exprimăm trăirile interioare (durerea, furia, tristețea, dezamăgirea) în fața celor care au avut un rol în crearea lor? Dacă acest lucru nu este posibil, poate fi exprimat în alte relații? Cum poate supraviețui vechea relație atunci când au ieșit la iveală anumiți factori nocivi?

Iată câteva sugestii care ajută la gestionare mai eficientă a granițelor personale – este important ca adesea să ne gândim la următoarele:
– Recunoaștem sentimentele noastre și ale celorlalți?
– Ne dăm seama de propriile nevoi și nevoile celorlalți?
– Cum ne exprimăm și ne afirmăm nevoile?
– Suntem capabili să acordăm suficientă atenție persoanelor care sunt importante pentru noi?
– Suntem conștienți de felul în care îi influențăm pe ceilalți?

Întrebările de mai sus își croiesc drum doar într-un mediu de acceptare și iubire. Dacă avem probleme în a percepe granițele integrității noastre fizice și emoționale, există posibilitatea unei îmbunătățiri și dezvoltări. Apelând la sprijinul profesional și emoțional potrivit, putem explora contextul dificultăților noastre, putem înțelege și procesa experiențele și traumele noastre interioare dureroase. De asemenea, putem fi îndrumați în ceea ce privește modul de a ne reprezenta granițele persoanele și de a ține cont de limitele persoanelor importante pentru noi.

Când ne-am zărit, aerul dintre noi
și-a aruncat dintr-o dată
imaginea copacilor, indiferenți și goi,
pe care-o lasă să-l străbată.
                    (Nichita Stănescu, Îmbrățișarea)


Iată cât de frumos definește îmbrățișarea realizatorul emisiunii Garantat 100%, Cătălin Ștefănescu: „Îmbrățișarea, în orice cultură și în orice cod se va fi petrecând, e un univers de semnificații. E ceva universal, care apropie ființele umane și transmite mesaje complexe, dincolo de puterea de expresie a cuvintelor. Imposibilitatea bruscă de a o practica aduce cu sine o prăpastie în lumea interioară a multora dintre noi. Sigur că există și ființe umane care se feresc de orice contact fizic cu semenii lor… Nu e nimic condamnabil aici, e dreptul fiecăruia la o stilistică proprie, la o modalitate de a stabili relații cu lumea și de a înțelege ce se întâmplă în jur.“
Îmbrățișarea este un act de comunicare foarte complexă, care poate transmite nenumărate mesaje cu grade diferite de intensitate. Îmbrățișarea presupune cea mai mare suprafață de contact fizic între două persoane. Prin îmbrățișare, corpurile a două ființe umane se apropie, iar această apropiere poate fi fie o formă de salut, fie o modalitate extinsă de comunicare nonverbală.
Referitor la practicarea și acceptarea unei îmbrățișări, care poate fi ceva foarte superficial, mecanic, dar la fel de bine poate ajunge chiar foarte departe, Cătălin Ștefănescu spune în Dilema Veche: „De pildă, îmbrățișarea din lumea latină e forțoasă, consistentă, amplă, un adevărat schimb de energii, o înlănțuire de corpuri care se ating fără menajamente. Punctul culminant al acesteia, pupatul pe ambii obraji, nu e tocmai o raritate. În anumite culturi din vastul spațiu oriental sau din cel nord-african, îmbrățișarea poate fi și mai viguroasă, iar pupatul pe obraji, repetat de trei ori, sau chiar pupatul pe gură fac parte din structura firească a întregului ansamblu gestual. Evident, lucrurile nu se petrec deloc la fel între femei și bărbați, granițele fiind trasate cu precizie extremă. În spațiul occidental, îmbrățișarea cu grade diferite de intensitate nu discriminează absolut deloc între sex.“
Îmbrățișarea este una dintre cele mai frumoase lucruri pe care ni le putem oferi. Putem chiar afirma că o îmbrățișare este practic o terapie în sine. Fiecare om are nevoie de dragoste, acceptare, apartenență, iar atunci când suntem îmbrățișați, nu ne mai simțim singuri, e cineva căruia îi pasă de noi, ne simțim în siguranță, iubiți, înțeleși, acceptați. Fiecare dată când primim câte o îmbrățișare, în interiorul nostru au loc o serie de procese dovedite științific.
Potrivit unui studiu publicat în Comprehensive Psychology, psihoterapeuta Virginia Satir a declarat: „Avem nevoie de 4 îmbrățișări pentru a supraviețui, de 8 pentru a ne menține și de 12 îmbrățișări pentru a crește“.
Atunci când suntem îmbrățișați, experimentăm schimbări fiziologice profunde care ne fac să ne simțim profund umani.
Iată câteva beneficii ale îmbrățișării:

1. Ne dă o stare de bine
Atunci când îmbrățișezi pe cineva, nivelul de serotonină (hormonul fericirii) începe să crească, ceea ce conduce la stimularea atitudinii pozitive și a stării de spirit, totodată contribuie la creșterea încrederii în sine. În cazul în care îmbrățișezi pe cineva, creierul produce mai multă serotonină și endorfine, ceea ce alungă tristețea și îți dă o stare de bine, de acceptare, de mulțumire.
2. Echilibrează sistemul nervos
Doar simpla îmbrățișare a cuiva conduce la echilibrarea sistemul nervos. Cu îmbrățișări, receptorii din dermă numiți corpusculi Pacinieni sunt activați automat, care sunt conectați la creierul nostru prin intermediul nervului vag. În practică, acest lucru înseamnă că simțim atunci când suntem atinși. Prin îmbrățișări pielea se excită și, în acest proces, efectele psihologice și fiziologice interconectate echilibrează sistemul nervos parasimpatic.
3. Relaxează corpul
Putem să spunem că îmbrățișarea este modalitatea cea mai bună de relaxare a mușchilor, deoarece prin îmbrățișare are loc detensionarea mușchilor. Ceea ce ne duce cu gândul că îmbrățișarea nu este niciodată de ajuns!
4. Reduce stresul
Îmbrățișarea este o modalitate instantanee, dar și foarte și eficientă de a reduce stresul, însă beneficiile îmbrățișării sunt adesea subestimate. Atunci când îmbrățișăm pe cineva, nivelul de cortizol (hormonul stresului) din corpul nostru scade semnificativ, permițându-ne să ne calmăm și să avem capul limpede și liniștit. Nu ezitați deci să vă îmbrățișați cât mai des partenerul, copiii, părinții, prietenii!
5. Încetinește ritmul cardiac
Una din beneficiile foarte utile ale îmbrățișării este faptul că încetinește bătăile inimii. Potrivit unui studiu de la Universitatea Chapel Hill din Carolina de Nord, s-a arătat că la subiecții care au primit îmbrățișări mai rar sau deloc din partea partenerul lor, ritmul cardiac a suferit modificări considerabile – pulsul a fost mai mare față de cei care au fost îmbrățișați mai des.

Avem nevoie de îmbrățișări, avem nevoie să ne luăm în brațe chiar dacă „nu ne vine să credem că o îmbrățișare e ceva atât de profund și de necesar, care ne lipsește. Unora ni se pare că e o slăbiciune. Nu ne dăm seama că acest fel de nevoie interioară, asemenea apei care trece peste orice obstacol, taie breșe în locuri neașteptate și erodează cele mai solide suprafețe lăuntrice, tăindu-și drum spre lumină, spre manifestare. Și țâșnește în locuri și în feluri profund surprinzătoare, pierzându-și cu totul sau camuflându-și perfect firul care poate conduce spre «izvor». Absența posibilității sau permisiunii de a ne îmbrățișa ne irită, ne alimentează diferitele feluri de vehemență și ne aruncă în melancolie deopotrivă. Simțim că ne lipsește ceva esențial, dar de cele mai multe ori refuzăm să-i acordăm acestui gest importanța reală pe care o ocupă în viețile noastre.“

Canabisul sau marijuana, sau, mai popular, „iarba“ este drogul cu cea mai mare răspândire.
Cei care susțin consumul de canabis în scop medical au raportat că acesta ar ameliora anxietatea, episoadele depresive, dar și durerea, și ar îmbunătăți somnul. Astfel că marijuana este administrată, de obicei, în aceste scopuri.


Cu toate acestea, conform unor statistici din SUA, unde există și așa numitul „card de marijuana medicală“, 3 din 10 adulți din SUA care consumă canabis dezvoltă dependență de droguri, iar 23% dezvoltă o dependență severă și simptome de sevraj. În plus, consumul de canabis a fost asociat cu tulburări psihotice și depresive, manie, sinucidere și tulburări cognitive.
Din păcate, tinerii sunt cei mai predispuși la a deveni dependenți de canabis, care poate avea efecte deosebit de negative. Persoanele care încep să consume marijuana înainte de vârsta de 18 ani au un risc de patru până la șapte ori mai mare să dezvolte o tulburare de consum de canabis decât adulții. Tulburarea consumului de marijuana devine dependență atunci când persoana nu poate opri consumul de droguri, chiar dacă acesta are consecințe devastatoare în ceea ce privește multe aspecte ale vieții sale.
Literatura de specialitate privind consumul de canabis abundă de exemple de cercetători care dezvoltă instrumente din ce în ce mai îmbunătățite și protocoale experimentale ce descoperă efecte din ce în ce mai subtile ale consumului frecvent de canabis. De exemplu, Nadia Solowij a documentat pentru prima dată dificultăți de învățare și de memorie la consumatorii de canabis pe termen lung. Apoi, după îmbunătățirea metodelor de cercetare, ea a reușit să măsoare declinul în privința învățării și memoriei la adolescenți, în urma unui consum săptămânal.
Concluzia logică la care se poate ajunge, având ca bază acest model, este că, probabil, nu există un prag dincolo de care canabisul începe să aibă un impact negativ. Mai degrabă, există un continuum de impact care începe cu orice cantitate cât de mică de consum. Să luăm un exemplu: în timp ce numărul receptorilor canabinoizi din creierul nostru începe să fie redus în cazul unui singur episod de consum de canabis, această reducere este destul de temporară. Dacă nu se repetă prea curând consumul, numărul de receptori canabinoizi revine rapid la normal. Aceasta este o veste bună, deoarece o sănătate mentală și emoțională satisfăcătoare depinde de un sistem canabinoidian endogen bine echilibrat, cu un număr normal de receptori canabinoizi. Dar atunci când consumul de canabis este repetat prea des, reducerea receptorilor devine cumulativă și poate ajunge la 20 până la 60 la sută în diferite zone ale creierului.
Noile cercetări privind corelarea dintre consumul de canabis și evenimentele psihosociale adverse subliniază, de asemenea, faptul că impactul canabisului pare să se afle pe un continuum, mai degrabă decât să aibă efect numai după atingerea unui anumit prag.
Psihiatrul și psihoterapeutul american Ryan Sultan a raportat recent o progresie treptată a evenimentelor psihosociale adverse în rândul non-consumatorilor de canabis, al consumatorilor non-dependenți și al consumatorilor care îndeplinesc criteriile pentru tulburarea de consum de canabis (CUD). Acest studiu transversal, realizat între 2015 și 2019 de către National Survey on Drug Use and Health, a fost realizat pe un eșantion reprezentativ la nivel național de adolescenți cu vârste cuprinse între 12 și 17 ani. Cei peste 68.000 de participanți s-au încadrat în trei grupuri: 87% au raportat că nu au consumat canabis în anul precedent, 10% au consumat, dar nu au îndeplinit criteriile DSM-5 pentru tulburarea de consum de canabis (CUD) și 2,5% au îndeplinit trei sau mai multe criterii DSM-5 pentru CUD. Cele trei grupuri au fost etichetate drept non-consumatori, consumatori de canabis fără tulburări (NDCU), numiți și consumatori moderați, și consumatori de canabis cu tulburări de consum.
Ryan Sultan a continuat cercetarea comparând prevalența unui set de nouă evenimente adverse suferite de fiecare dintre cele trei grupuri. Cele nouă evenimente adverse au inclus depresie majoră, ideație suicidară, gândire mai lentă, dificultăți de concentrare, absenteism școlar, note mai mici, arest, bătaie și agresivitate. Prevalența diverselor evenimente adverse pentru adolescenții cu CUD a variat de la 12,6% la 41,9%, în timp ce pentru consumatorii moderați de canabis această pondere a variat între 5% și 30,4%, iar în cazul non-consumatori era între 0,8% și 17,3%. În comparație cu non-consumatorii, consumatorii moderați de canabis au avut șanse de aproximativ două până la patru ori mai mari de a manifesta toate cele nouă evenimente adverse asociate psihosociale.
Totodată, trebuie să menționăm și faptul că acest studiu are o singură limitare majoră. Nu poate spune nimic despre faptul că canabisul ar fi cauzat prevalența mai mare a evenimentelor adverse. Poate că există factori subiacenți care conduc în mod independent atât la o prevalență crescută a consumului de canabis, cât și la o prevalență crescută a evenimentelor negative.
În ceea ce privește această limitare, trebuie totuși să menționăm și faptul că, chiar dacă relația dintre consumul de canabis și evenimentele negative este doar o asociere și nu o cauzalitate, consumul moderat de canabis poate fi totuși utilizat ca marker clinic pentru a identifica persoanele cu risc crescut de evenimente negative, fie că este din cauza canabisului sau nu. Și dacă ne raportăm doar la acest aspect, ne dăm seama că studiul lui Sultan oferă informații clinice valoroase.
Cunoaștem și faptul că și alte studii susțin posibilitatea rolului pe care îl are canabisul în producerea de consecințe adverse. Studiile pe animale constată în mod constant modificări structurale cauzate de THC în zonele creierului care servesc funcțiilor cognitive și emoționale legate de evenimentele adverse identificate de Sultan. În plus, să nu uităm nici faptul că debutul timpuriu al consumului de canabis este asociat cu o probabilitate mai mare de consecințe negative.
Totodată e posibil ca autorii studiului amintit să aibă dreptate referitor la faptul că criteriile utilizate de DSM-5 pot fi adecvate mai degrabă pentru diagnosticarea adulților cu consum problematic de canabis, decât pentru adolescenți. Acest lucru poate fi adevărat în special pentru că, după cum se știe, creierul adolescenților, aflat încă în plină dezvoltare, se confruntă cu unele potențiale efecte negative ale canabisului pe care adulții nu le experimentează.

Părinte „elicopter“ este o metaforă folosită atunci când dorim să descriem cât mai vizual părintele care pare să survoleze constant în preajma copilului, oferindu-i în mod permanent suport și sfaturi. Părintele elicopter supraveghează și protejează în mod excesiv copilul, anulându-i orice încercare de a se exprima liber și de a fi independent.


Părinții elicopter sunt cei care își controlează și își îndrumă în mod constant copiii, spunându-le în permanență cu cine să se joace, ce să facă cu o jucărie, cum să facă ordine după ce se joacă. Adesea ei sunt prea rigizi și au așteptări foarte mari de la copii, care reacționează în moduri diferite. Unii manifestă atitudini sfidătoare, alții frustrare, sau devin pur și simplu apatici.
Iată câteva atitudini tipice ale unui părinte-elicopter:
- Își menajează copilul în diferite situații și se străduiește să-i facă viața super-ușoară.
- Rezolvă probleme în locul copiilor, adesea îi face chiar și temele.
- Își ține copilul „în lesă“, nu-l lasă să facă nimic, de teamă să nu fie rănit.
- Adesea se comportă ca o servitoare personală pentru copil.
- Nu-i permit să greșească.

Iată câteva motive care conduc la manifestarea acestui tip de parenting:
1. Anxietatea unuia sau ambilor părinți îi pot împinge să preia mai mult control asupra vieții copilului lor, în încercarea de a-l proteja.
2. Teama de consecințe cumplite, catastrofale, care are oarecum legătură cu anxietatea lor. Părinții s-ar putea teme de o notă scăzută, de respingerea din partea colegilor de clasă etc. Totodată părinții se pot teme și de faptul că nu-și ajută îndeajuns copilul.
3. Supracompensare din partea părinților. Acei adulți care s-au simțit neglijați, ignorați sau neiubiți când erau copii, pot recurge adesea la supracompensare, oferindu-le propriilor copii mai mult decât au nevoie. Atenția și monitorizarea excesive sunt încercări de a remedia o deficiență pe care părinții au simțit-o pe propria lor piele, în propria lor copilărie.

Chiar dacă acționează cu bune intenții, supraprotejarea copilului poate fi în detrimentul dezvoltării lui. Acest comportament al părinților poate afecta independența și încrederea copilului, căci pentru a deveni o persoană independentă, încrezătoare în forțele proprii și a învăța să-și gestioneze emoțiile, orice copil trebuie să aibă diverse experiențe și să exploreze singur lumea, adică: fiecare are nevoie să treacă atât prin succese, cât și prin insuccese, eșecuri, din care să învețe. Deci este absolut normal ca cel mic să întâmpine dificultăți, iar rolul părintelui este ca uneori să-l ajute să găsească soluții, dar nu în mod permanent.
Evident că, deși are intenții bune, părintele-elicopter îi trimite copilului mesajul că lumea e rea, periculoasă, nesigură, iar copilul înțelege că nu poate face față și că nu este capabil să facă lucrurile singur, se nasc convingerile „Nu sunt suficient de bun“, „Nu mă descurc singur“, „Nu voi reuși singur“, „Depind de tine“ etc.
Să nu uităm că nevoia de autonomie și siguranță face parte din cele patru nevoi fundamentale psihologice ale omului. Autonomia înseamnă control, iar controlul înseamnă siguranță.
Întotdeauna e bine să avem în vedere că la orice vârstă fiecare copil este capabil să facă față anumitor sarcini, care sunt în puterea lui, să găsească soluții, să le rezolve. Dar, din păcate, adulții uită uneori acest aspect.
Pe lângă părintele-elicopter, în zilele noastre o altă metaforă pare să prindă contur: părintele „plug de zăpadă“. Este acel părinte superprotectiv care „curăță“ în fața copiilor, îndepărtând tot ce ar putea reprezenta un obstacol în viața lor, înainte de a se putea lovi de el.
Folosim această expresie pentru a descrie părinții (în special mamele) care elimină literalmente absolut toate obstacolele din calea copilului lor și duc supraprotecția la un nivel și mai înalt. Obiectivul acestora este ca pruncul lor să atingă cu orice preț obiectivul dorit, iar pentru realizarea acestui lucru, ele sunt capabile să înlăture toate dificultățile din fața copilului. Acum întrebarea este: ce anume îi determină pe acești părinți, în special pe mame, să aibă un asemenea comportament, stil parental, să aleagă acest drum pavat cu bune intenții, care însă pot face, fără să vrea, mult rău, copiilor lor?
Adesea părinții „plug de zăpadă“ fac temele în locul copilului. Atunci când performanța școlară a unui copil nu are nimic de-a face cu tema de acasă impecabilă cu care vine copilul la școală, profesorii își dau seama instantaneu că părintele nu numai că a corectat temele copilului, dar le-a făcut de fapt în locul lui. Iar în mod surprinzător acest „ajutor“ nu se referă doar în cazul copiilor din clasele primare, ci acest tip de exagerare este prezent chiar și în cazul unui mic „adult“ care își continua studiile universitare, când, de exemplu, mama „plug de zăpadă“ îi rostește în căști răspunsurile la subiectele din examen.
Adesea acești părinți „plug de zăpadă“ sunt inteligenți, foarte educați și sunt persoane care au succes profesional. Ei sunt conștienți că o educație bună este un punct forte în construirea unei cariere. De aceea, sunt dispuși să facă orice sacrificiu pentru a se asigura că copilul lor obține cele mai bune note și trece toate examenele. Dacă este necesar, sunt în stare să caute profesorul și să facă scandal, sau, în cazuri extreme, vor lua măsuri legale și vor folosi toate mijloacele pe care le au la dispoziție pentru a se asigura că rezultatele școlare ale copilului sunt impecabile.
Cu toate că intenția este lăudabilă, singurul lucru pe care părinții „plug de zăpadă“ nu îl iau în considerare este faptul că, „eliminând“ toate obstacolele din calea copilului lor, ei provoacă de fapt daune, cu consecințe foarte grave. Scopul dezvoltării unui copil este de a deveni independent, responsabil, capabil să suporte consecințele alegerilor sale. Prin înlăturarea tuturor obstacolelor, copilul nu învață cum să se lupte, să rezolve probleme, să ia decizii sau să experimenteze cele mai importante lucruri pentru dezvoltarea sa. Acești copii ratează exact o lecție de viață esențială și anume că pentru a rezolva o problemă e nevoie să te maturizezi, să crești, sau că prin perseverență și sârguință poți face multe lucruri, poți ajunge departe în viață.
De aceea, este absolut dăunător dacă copilul nu învață, nu își lărgește aria de cunoștințe pentru a se descurca în viață, ci doar pentru a le face pe plac părinților, care adesea au așteptări mult prea mari. Acești copii sunt îngroziți de ideea de a aduce acasă o notă proastă.
Părinții care își educă copiii în acest fel nu ar trebui să fie surprinși dacă, mai devreme sau mai târziu, copilul devine pasiv și nemotivat, dependent de părinți și indecis.
Să nu uităm că cei mici au nevoie de experiență și de conștientizarea faptului că lumea nu se sfârșește dacă lucrurile nu merg așa cum au fost planificate, că e posibil ca uneori chiar să piardă și că e normal să nu se descurce întotdeauna bine sau cum și-au propus. Orice eșec poate fi transformat într-un succes dacă învățăm lecțiile de viață pe care ni le oferă.
Iar pentru a face acest lucru, este nevoie de un părinte care are răbdare și încredere în copilul său, care îi permite acestuia uneori să și greșească, să o ia pe drumuri greșite.

Oricine încearcă să elimine toate obstacole din calea copilului său, care încearcă să-l protejeze de toate dezamăgirile și eșecurile nu face decât să crească un copil imatur care are toate șansele să devină mai târziu un adult nefericit.

Orice copil poate fi rănit atât prin pedeapsă corporală, cât și prin abuzul verbal. În mod sigur fiecare mama sau tată a ridicat tonul sau a țipat măcar o singură dată la copilul său. Acesta poate fi considerat un lucru uman și nu înseamnă neapărat că educația parentală este un eșec, însă este de dorit ca părinții să fie mai atenți.


Daniella Graf, autoare de bestselleruri, consideră că țipatul este otravă pentru sufletul unui copil. Țipatul poate afecta atât dezvoltarea psihologică a copilului, cât și relația părinte-copil pe viață.
E foarte important ca încă de la început să ne fie foarte clar că provocarea adresată de copil adultului nu este un act voit, ci o acțiune involuntară.
În cazul în care între un adult (mamă, tată, bunică, bunic, educator etc.) și un copil apare o neînțelegere de orice fel, adulții pot avea impresia că cel mic a încercat în mod deliberat să îi supere. De regulă, părinții își pierd adesea răbdarea și încep imediat să ridice tonul, să-l certe, să țipe.
În stadiile de dezvoltare timpurii, copiii mici nu sunt capabili să provoace părintele în mod deliberat. Potrivit lui Harville Hendrix și Helen Hunt, copilul până la vârsta de 4 ani nici măcar nu se poate pune în locul altcuiva și nu își poate da seama că ei înșiși sunt responsabili pentru declanșarea un anumit comportament la cealaltă persoană. Ei practic nu realizează că de exemplu „Mami s-a supărat pentru că m-am comportat într-un fel sau altul.“
Din păcate atunci când adultul țipă, acesta își demonstrează puterea și creează un sentiment de neputință în copil, iar țipatul îl face pe copil trist și nesigur pe el, totodată dăunează mult relației dintre cei doi.
Orice copil la care se țipă trăiește o serie de emoții: tristețe, vinovăție, nesiguranță, neputință, durere, neajutorare, iar toate acestea îi provoacă teamă.
Toți copiii vor să facă parte din familie, să fie membri cu drepturi depline ai familiei, ei au nevoie să fie ascultați și să li se ofere recunoaștere. Totodată, copiii la care se țipă încep chiar să se îndoiască de dragostea, iubirea părinților lor.
Potrivit cercetătorului în neuroștiințe Gerald Hüther, copiii au nevoie în primul rând de iubire, dragoste necondiționată, pentru a putea crește și a-și dezvolta liber abilitățile. El subliniază că lucrul de care au cea mai mare nevoie copiii este să se simtă iubiți pentru ceea ce sunt, pentru ei înșiși și acceptați în mod necondiționat.
„Copiii pot fi îngroziți de faptul că părinții lor nu îi vor mai iubi. Iar țipătul este un moment în care acest sentiment este amplificat“, spune Graf.
Potrivit unor studii științifice, până și cuvintele pot provoca răni adânci și chiar cicatrici. S-a arătat că abuzul verbal este la fel de dăunător ca cel fizic.
Într-un studiu recent, efectuat în rândul a 1000 de copii de gimnaziu și al părinților acestora, coordonat de Ming-Te Wang de la Universitatea din Pittsburgh, s-a arătat că adolescenții ai căror părinți utilizează adesea țipatul sau insultele sunt mult mai predispuși să se confrunte cu probleme comportamentale precum și simptome de depresie și/sau de anxietate. Totodată s-a arătat și că acești copii sunt mai predispuși și la minciună și înșelăciune.
Un alt studiu se referă la faptul că țipatul la copii poate avea consecințe care le pot depăși ca gravitate pe cele ale palmelor date ocazional. E bine de reținut că efectele negative ale pălmuitului pot fi ameliorate ulterior printr-un comportament de duioșie și afecțiune, însă nu și cele ale țipatului.
Cred că toți părinții și cei care se ocupă de copii ar trebui să aibă în vedere că atunci când țipă la un copil, îi rănesc stima de sine, îl fac să se simtă inutil și lipsit de valoare.
În Centrul de Traumatologie din Massachusetts (SUA) s-a arătat că acei copii care sunt victime ale abuzului emoțional sunt la fel de predispuși la depresie, pot avea o stimă de sine scăzută, totodată idei și tendințe suicidare și să sufere de stres post-traumatic ca și copiii care au suferit abuzuri fizice.
Din studiile efectuate la Universitatea Harvard a reieșit că la copiii care sunt abuzați deosebit de des – indiferent de forma pe care o îmbracă abuzul – li se poate modifica și structura creierului. Astfel s-a ajuns la concluzia că nu doar abuzul fizic și sexual poate modifica conexiunile cerebrale, ci și agresiunea verbală.

Părinții trebuie să conștientizeze faptul că ceea ce face copilul nu este în niciun caz făcut cu rea intenție. E important ca atunci când cerem copiilor să facă ceva, să formulăm corect, exact ceea ce dorim de la ei, astfel încât să existe cât mai puține neînțelegeri.
Dacă ajungem să înțelegem că micuțul nostru nu încearcă să ne provoace pe noi, părinții, atunci vom privi copilul într-un mod foarte diferit, prin alți ochelari.
Până la urmă această nouă perspectivă este de un real ajutor chiar și părinților, adulților care se ocupă cu copii, căci cei care nu ridică vocea, nu țipă la copii nu se vor simți ulterior vinovați și vor fi în stare să crească copii liberi, fericiți, încrezători în forțele proprii și în cei din jur.

Din experiențele mele de părinte mi-am dat seama că încercările de a-mi încuraja băiatul nu îl ajutau de fapt să depășească momentele dificile din viața lui. De fapt, cuvintele mele de încurajare păreau uneori să intensifice sentimentele negative ale copilului.
Apoi, câțiva ani mai târziu, în timpul formării mele de psihoterapeut, am înțeles de fapt unde am greșit, totul a căpătat în sfârșit sens. Mi-am dat seama de ce cuvintele de încurajare pentru copii nu sunt cea mai bună soluție pentru momentele în care copilul se simte descurajat sau frustrat.


Este foarte important să înțelegem de ce anume cuvintele de încurajare nu funcționează întotdeauna.
Putem să ne imaginăm o situație din propria noastră experiență, când, simțindu-ne descurajați, ne-am destăinuit unui prieten sau partenerului, soțului/soției. Însă, în loc ca persoana iubită să recunoască starea noastră de dezamăgire, să o simțim că este alături de noi, empatizează cu noi, ne-a trântit doar câteva propoziții „motivaționale“ de genul: „Totul se va rezolva!“ sau celebrul „You can do it!“. Probabil că v-ați simți frustrat, v-ați simți neauzit și nevăzut.
Cu siguranță că atât în calitate de părinți, cât și de terapeuți, nu ne place să ne vedem copiii frustrați și descurajați, așa că suntem nerăbdători să trecem direct la cuvinte de încurajare sau să îi spunem copilului nostru cum să rezolve problema.
Dar cercetările arată că atunci când cineva se confruntă cu o decepție, o neplăcere, supărare, are nevoie în primul rând de validare. De fapt, fără validare, este foarte posibil ca starea lor de spirit chiar să se înrăutățească.
Deci fără acest prim pas esențial de validare a sentimentelor copilului, este inutil să-l copleșești cu toate cuvintele de încurajare posibile, căci aceste cuvinte bine intenționate ar intra pe o ureche și ar ieși pe cealaltă.
Atunci când copilul tău trece prin momente de descurajare, este ca și cum s-ar fi pierdut într-un labirint și nu-și poate găsi ieșirea. În orice direcție se uită, vede doar ziduri, garduri înalte care îl apasă, este copleșit de sentimente negative înfricoșătoare și nu are experiența de viață sau maturitatea creierului pentru a ști că aceste sentimente vor trece.
Vestea bună este că noi, în calitate de părinte, ne putem ajuta copilul să se deblocheze și să găsească calea de ieșire din acel labirint, astfel încât să poată învăța și să se dezvolte din această experiență. Tot ce trebuie să facem pentru a-i ajuta să iasă din labirint este să le oferim o hartă.
Așadar, înainte de a rosti cuvinte de încurajare pentru copil, asigură-te că nu se pierde în labirintul emoțiilor. Există o cale simplă de a ne ajuta copiii care se confruntă cu astfel de situații, aceasta este tehnica celor trei pași:

1. Oglindește
În cartea Dăruiește iubirea care vindecă, autorii spun că „oglindirea reprezintă procesul de reflectare corectă a conținutului unui mesaj“.
Putem spune că oglindirea este primul și cel mai important pas al tehnicii amintite și poate dura între în jur de 1 minut și 10 minute – sau mai mult, în funcție de cât de supărat este copilul tău.
Prefă-te că ești o oglindă și reflectă ceea ce trăiește copilul tău, numind emoția pe care pare să o experimenteze.
În cartea Creierul copilului tău, autorii, neurologul Daniel J. Siegel și psihoterapeutul Tina Payne Bryson, numesc această tehnică „Numește-l pentru a-l îmblânzi“, ceea ce înseamnă să numești temerile sau emoțiile copilului tău pentru ca acesta să le poată îmblânzi.
Cercetările arată că simpla atribuire a unui nume sau a unei etichete la ceea ce simțim calmează literalmente activitatea circuitelor emoționale din emisfera dreaptă… Uneori, părinții evită să vorbească despre experiențele supărătoare, gândindu-se că făcând acest lucru vor întări durerea copiilor lor sau vor înrăutăți lucrurile. De fapt, de multe ori, a povesti este exact ceea ce au nevoie copiii, atât pentru a da sens evenimentului, cât și pentru a se simți în siguranță, a găsi un loc în care să se simtă mai bine în legătură cu ceea ce s-a întâmplat… Dorința de a înțelege de ce ni se întâmplă lucrurile este atât de puternică încât creierul va continua să încerce să dea sens unei experiențe până când va reuși. În calitate de părinți, putem ajuta acest proces prin intermediul povestirii.
Iată câteva afirmații de oglindire care pot funcționa bine:
– Se pare că aceasta este o situație dificilă.
– Te simți frustrat/dezamăgit/nemulțumit/descurajat și înțeleg de ce.
– Este logic că te simți frustrat/dezamăgit/nemulțumit/nemulțumit/descurajat.
– Se pare că a apărut un gând de genul „Nu pot să o fac“ sau o convingere de genul „Nu sunt suficient de bun“.
– S-ar putea să mă înșel, dar se pare că te simți frustrat/dezamăgit/nemulțumit/neîncrezător/descurajat în acest moment.
– Pari frustrat/dezamăgit/nemulțumit/nemulțumit/descurajat, iar asta este de înțeles etc.
Uneori, o simplă oglindire este suficientă pentru a dezamorsa emoția negativă. Alteori însă copilul poate avea nevoie de mai mult confort, siguranță. În aceste situații, ai putea să-l iei în brațe sau să îi masezi spatele sau umărul.
Dacă pare în continuare copleșit de emoții negative, petreceți 5 sau 10 minute pentru a vă conecta unul la altul. Ați putea să faceți o plimbare rapidă în jurul blocului, să dați startul unei petreceri de dans improvizate sau să citiți o carte împreună. Acest lucru nu este întotdeauna necesar, însă doar câteva minute îl pot ajuta pe copilul tău să-și limpezească mintea, astfel încât să poată găsi calea de ieșire din acel labirint înfricoșător.
Studiile au arătat că atunci când validezi în mod constant sentimentele copilului tău, acesta tinde să se înțeleagă mai bine cu prietenii săi, are mai puține probleme de comportament și este mai rezistent.

2. Întreabă
După ce copilul pare să se simtă validat, iar emoțiile sale negative au început să se diminueze, poți trece la următorul pas.
Pune o întrebare copilului pentru a implica abilitățile de rezolvare a problemelor astfel încât să poată merge mai departe într-un mod pozitiv.
În cartea sa „Disciplină pozitivă“, expertul în parenting pozitiv Dr. Jane Nelsen numește acest lucru o întrebare de curiozitate: „Adesea, adulții le spun copiilor ce s-a întâmplat sau ce este greșit, ce a cauzat cutare lucru, cum ar trebui să se simtă copilul în legătură cu acest lucru, ce ar trebui să învețe copilul din acest lucru și ce ar trebui să facă în legătură cu acest lucru. Este mult mai respectuos, mai încurajator și mai stimulativ pentru dezvoltarea abilităților atunci când întrebăm ce s-a întâmplat sau ce este greșit, ce crede copilul că a cauzat acest lucru, ce simte în legătură cu el, ce a învățat, ce idei are pentru a rezolva problema sau cum poate folosi în viitor ceea ce a învățat. Acesta este adevăratul sens al educației, care provine din cuvântul latin „educare“, care înseamnă „a scoate la iveală“.
Atunci când pui o întrebare în această etapă, încearcă să adopți tonul unui prieten curios, fără să pară că îți învinovățești copilul sau că îl judeci. Iată câteva întrebări de curiozitate care te pot ajuta:
– Poți să-mi spui/să-mi arăți ce încerci să faci?
– Poți să-mi spui/ să-mi arăți partea dificilă?
– Ce ai învățat din asta până acum?
– Ce idei ți-a venit pentru a rezolva acest lucru?
– Care este un lucru pe care ai putea să îl faci în continuare pentru a putea…?
– Dacă ai avea o baghetă magică pentru a rezolva această situație, care este primul lucru pe care ai dori ca bagheta ta magică să îl facă?
Acest al doilea pas este foarte important, deoarece cultivarea abilităților de rezolvare a problemelor copilului tău este unul dintre cele mai mari daruri pe care i le poți oferi. Copiii care nu dispun abilități de rezolvare a problemelor pot avea un risc mai mare de depresie și sinucidere. Pe de altă parte, atunci când copiii sunt învățați cu abilitățile de rezolvare a problemelor, cercetările arată că este mai puțin probabil ca aceștia să aibă probleme de comportament, în plus, devin mai buni în a-și controla propriul comportament impulsiv.

3. Încurajează
După ce primii doi pași au fost încununați de succes, copilul devine capabil să găsească o potențială soluție, iar acum urmează pasul final: împărtășește cuvinte pozitive de încurajare.
În trecut, când obișnuiam să sar direct la acest pas final cu băiatul meu și să sar peste cei doi pași anteriori, acest lucru nu a funcționat niciodată.
Lăsând cuvintele de încurajare ca ultim pas, copilul va simți că a meritat și merită acea încurajare, în loc să simtă că îi transmiți doar laude, vorbe goale.
Cu toate că există o serie de cuvinte de încurajare pentru copii, totuși cuvintele specifice pe care le folosești pentru a-ți încuraja copilul vor depinde de situație, așa că iată câteva idei directoare care te vor ajuta să găsești propriile fraze de încurajare pentru copii:
• Fii sincer. Copiii nu apreciază laudele exagerate, nefondate, iar acest tip de laudă poate mai degrabă răni decât ajuta.
• Fii specific. În loc de „Ai făcut o treabă bună“ sau „Te-ai descurcat“ poți formula ceva de genul: „Ai dat peste o problemă dificilă și ai reușit să o rezolvi. A fost nevoie de perseverență“. Nu uita deci validarea… Încurajarea specifică este mult mai puternică decât frazele cu conținut general.
• Laudă acțiunile și alegerile copilului tău. Dar e bine să eviți să lauzi abilitățile copilului tău. Frazele de genul „Ești atât de deștept“ pot afecta stima de sine și/sau motivația copilului tău, și chiar îi pot încuraja narcisismul.
Și mai e ceva. Adesea mai puțin înseamnă mai mult. Nu este nevoie să îți copleșești copilul cu laude de fiecare dată când face ceva – mai ales când este vorba de ceva ce îi place să facă. Prea multă laudă poate de fapt să-i scadă motivația. De asemenea, dacă ai tendința de a folosi aceleași fraze de încurajare în mod regulat, cu timpul acele fraze pot să-și piardă din efectul asupra copilului.
Un truc la îndemână este să începi lauda cu „Tu…“, apoi să complezi propoziția descriind ceea ce a făcut copilul tău.
Și acest pas este foarte important, deoarece recompensele modelează comportamentul uman, iar creierul răspunde la aprobarea socială, cum ar fi lauda, în același mod în care răspunde la recompensele monetare. Lauda verbală și gesturile de susținere, cum ar fi „bate palma“, ne fac să ne simțim bine, în plus îi pot încuraja pe copii să nu renunțe și încerce din nou după un eșec sau o greșeală.
Totodată, cuvintele de încurajare pot ajuta la dezvoltarea abilităților sociale ale copilului tău, de exemplu încurajarea lui de a-i ajuta pe alții în viitor.
Iată câteva fraze de încurajare pentru copii:
– Ai muncit din greu pentru asta.
– Te-ai confruntat cu o problemă și ai găsit o soluție. Asta a necesitat perseverență.
– Ai reușit! Trebuie să te simți foarte mândru de tine.
– Acest lucru merită sărbătorit! Ce zici de o petrecere/o ciocolată/un joc de cărți?
– Mă bucur foarte mult pentru tine.
– Trebuie să te simți atât de bine!
– A fost o situație dificilă și ai trecut peste ea. O astfel de determinare îți va fi de folos în viață!
– Ai reușit!
– Văzându-te cum încerci până când ai reușit, îmi face inima să se simtă plină.
– A fost nevoie de creativitate/concentrare pentru a găsi acea soluție.
– Ai continuat să încerci, și de data asta ai reușit!
– Asta se întâmplă atunci când continui să încerci.
– Felicitări!
– Te-ai lovit de un obstacol și ai cerut ajutor. Asta a necesitat curaj.
– Acum, că ai găsit o soluție, pari și mai entuziasmat de proiectul tău!
– A fost o muncă grea și ai continuat să o faci.
– Ai făcut asta de unul singur.
– Chiar a trebuit să te concentrezi pentru a reuși să treci peste asta.
– Ai găsit soluția de unul singur.
– Sunt impresionat!
– Se pare că ai învățat multe din asta.
– Ai învățat dintr-o greșeală și așa te dezvolți.
– Ești pe drumul cel bun acum!
– Să înveți ceva nou este o muncă grea pentru creierul tău.
– Meriți o pauză după asta.
– Chiar te-ai străduit până ai reușit să treci peste asta.
– Ai căzut, dar te-ai ridicat din nou și ai continuat.
– Ați reușit! Te simți mândru de tine însuți?
– Care a fost cea mai dificilă parte a acestui demers?
– De ce parte ești cel mai mândru?
– Ce anume nu știai înainte de a începe, dar acum știi?
– Cum vrei să sărbătorești victoria ta?
– Ești atât de aproape!
– Eu cred în tine.
– Indiferent ce se va întâmpla, sunt mândru de tine pentru că ai reușit să treci peste asta.
– Un lucru care te poate ajuta este să primești mai mult oxigen în creierul tău. Putem să respirăm adânc, împreună, de trei ori?
– Aproape ai reușit!
– Sunt aici pentru tine.
– Ai făcut deja multe progrese.
– Te descurci foarte bine!
– Ai parcurs deja un drum lung.
– Uite cât de departe ai ajuns.
– Toată lumea are zile proaste. Nu ești singur.
– Ai reușit să treci peste acea zi proastă, iar acum îți poți lua timp să îți tragi sufletul.
– Zilele proaste pot fi obositoare. Pun pariu că te bucuri că s-a terminat.
– Mă bucur că ești acasă acum, ca să-ți poți reîncărca bateriile.
– Zilele de genul acesta sunt un fel de zile furtunoase, cu nori mari și gri. Dar, uneori, dacă am noroc, mai pot vedea raze de soare care se strecoară pe ici, pe colo. Ai avut parte de mici raze de soare astăzi?
– Uneori, lucrurile rele se întâmplă pur și simplu, și nu e vina ta.
– Apreciez faptul că ai sărit în ajutor.
– Totul merge mai repede când o facem împreună.
– Suntem ca niște albinuțe muncitoare, lucrăm împreună la asta!
– Uneori este greu să faci alegerea bună, dar tu ai făcut-o.
– Ai o inimă mare, ești generos. Mă inspiri.
– Alegerile tale contează.

În decursul anilor am încercat nenumărate tehnici parentale pentru a-mi crește băiatul într-un climat de iubire, parteneriat. Unele din ele m-au ajutat, cu altele am dat greș. Sunt absolut convinsă că tehnica prezentată mai sus este de mare ajutor atât părinților, cât mai ales copiilor. Vă invit să vă înarmați cu multă răbdare, deschidere, disponibilitate emoțională și practicând această tehnică veți obține rezultate bune, astfel încât să ajungeți să descoperiți viziunea unui parentaj care reușește să păstreze atât plenitudinea voastră, cât și pe cea a copilului vostru.

Viața persoanelor perfecționiste, fie că este vorba de perfecționismul auto-orientat, orientat spre ceilalți sau perfecționismul prescris social, este îngreunată de tendința de a atinge perfecțiunea, progresul nelimitat.


Cei care nu sunt siguri de propria valoare își duc viața în defensivă, acestea evită existența oricărui motiv pentru care să fie atacați. Pentru ei „perfect“ înseamnă „lipsit de greșeli“. Însă, din păcate, pe termen mediu și mai ales lung, perfecționiștii sunt amenințați de epuizare totală. Problema majoră este faptul că pentru perfecționiști nu există noțiunea de „suficient“. Există mereu mai sus, mai bine, mai departe, fără încetare. Iar după cum spune Stefanie Stahl: „Cei în cauză aleargă mereu în urma propriilor aspirații. Abia a fost cucerit un trofeu, și deja trebuie obținut următorul. Succesele dorite le dau satisfacție doar pe termen scurt… Au îndoieli profunde și nu sunt niciodată cu adevărat mulțumiți de ei înșiși, deși, dacă situația este privită obiectiv, sunt oameni realizați. Aceștia cred, adesea, că succesul lor se datorează mai degrabă norocului și că, de fapt, nu l-au meritat.“
Deși perfecționismul în sine nu este considerat o trăsătură patologică, totuși s-a arătat contribuția sa ca factor de vulnerabilitate la psihopatologii multiple, cele legate de anxietate, tulburări de dispoziție etc. Totodată, perfecționismul neînfrânat poate duce la o rigiditate exagerată.
Există însă și opinii conform cărora perfecționismul nu este o problemă sau inconvenient, cel puțin atunci când este ajustat la o serie de parametri. Astfel au fost descrise atât forme adaptive, cât și dezadaptative ale perfecționismului, în funcție de modul concret în care interacționează scopurile și preocupările.
În cazul perfecționismului adaptativ, s-a arătat că acesta este adesea asociat cu un sentiment intens de plenitudine în ceea ce privește viața și că poate să aibă adesea și un rol de protecție împotriva diverselor probleme emoționale. În cazul perfecționismului patologic este vorba despre insatisfacția vieții și riscul crescut de suferință psihologică.
În cazul în care dorim să descriem emoțiile, sentimentele pe care le poate declanșa în noi, cuvântul „perfecționism“ poate avea înțelesuri multiple. Cel mai adesea este asociat cu eticheta de anxietate și cu des întâlnita convingere de a nu fi suficient de bun. Potrivit unui studiu publicat în revista de psihologie Psychological Bulletin, numărul persoanelor cu perfecționism a crescut semnificativ în cei aproape 30 de ani dintre 1989 și 2016.
În continuare să vedem câteva caracteristici ale perfecționismului dezadaptativ.

1. Standarde extrem de ridicate
Persoanele perfecționiste își stabilesc de multe ori obiective foarte înalte și uneori dificile pe termen scurt, acestea devenind adesea o sursă de frustrare și durere. Perfecționismul se referă la mai toate domeniile funcționării zilnice, deși sunt deosebit de frecvente în muncă și în mediul academic.
Aici avem de-a face cu „modele ideale“ de comportament/gândire, nerealiste, care scad naturalețea și adaugă o componentă forțată aproape tuturor activităților de zi cu zi.

2. Așteptări exagerat de mari
Perfecționiștii se așteaptă să existe o echivalență între rezultatele acțiunilor lor și investițiile pe care le fac, ignorând total în acest proces toate variabilele confuze care pot contribui la acestea.
Știm cu toții că din păcate lumea nu este întotdeauna corectă în modul în care distribuie recompensele și/sau pedepsele. La persoanele perfecționiste nu este surprinzător faptul că toate consecințele nefavorabile sunt interpretate ca un eșec inacceptabil, care subminează imaginea de sine. Unor persoane perfecționiste le este adesea dificil să lucreze într-un colectiv pentru că în acel cadru ei nu pot controla totul.

3. Exagerarea grijii față de a face greșeli
Perfecționiștii adesea urmăresc constant posibilitatea de a face o greșeală, ceea ce îi împiedică să se bucure pe deplin de preocupările cotidiene dar și de cele de la muncă sau școală. Știm că avem nevoie de un anumit grad de precauție pentru ca rezultatul unei acțiuni să fie optim, însă excesul duce la o verificare permanentă, care, în loc să producă o îmbunătățire obiectivă a produsului final, conduce la un consum de energie exagerat, la sacrificiul multor resurse cognitive și la o senzație neplăcută.

4. Exagerarea auto-judecății
De regulă, atunci când ne confruntăm cu o situație dificilă, încercăm să ne mobilizăm forțele cu ajutorul unor propoziții de genul: „Nu este atât de dificil pe cât pare…“, „Sunt sigur că totul funcționează…“ etc.
Cu toate acestea, perfecționiștii consideră aproape întotdeauna că este vorba despre o sarcină titanică, care necesită investiția masivă a tuturor energiilor lor. De aceea, atunci când scopul așteptat nu este atins, apare o disonanță între efort și rezultat. În schimb, după atingerea scopului, când ar fi de așteptat cel puțin un gest de felicitare, bucurie, apreciere, se ajunge doar la tăcerea mentală sau ușurarea temporară.

5. Exces de organizare și planificare
Perfecționismul poate fi văzut ca o percepție negativă a problemelor care apar în viața de zi cu zi, care sunt privite ca o amenințare pentru imaginea dorită pentru sine. Astfel apare o disociere între eul ideal și eul real, lucru perceput într-un mod absolut catastrofal. Iar pentru a evita o astfel de circumstanță, perfecționistul face în prealabil pregătiri temeinice – recurge deseori la excese de organizare și planificare.

Potrivit specialiștilor în domeniu, putem distinge trei subtipuri de perfecționism. Aceste categorii ne pot ajuta să ne identificăm și să ne înțelegem mai bine pe noi înșine și propriul perfecționism, astfel încât să ne putem proteja mai bine împotriva efectelor acestuia și să găsim soluții pentru depășirea lui.

Perfecționismul auto-orientat
Perfecționistul orientat către sine are așteptări exagerate de la el însuși, în cazul său „mai puțin“ este practic inacceptabil. Potrivit lui Emily Simonian, psihoterapeut de familie, „printre semnele perfecționismului auto-orientat se numără faptul că persoana în cauză este prea dură cu sine însuși, că adesea se simte epuizată sau are impresia unui eșec constant în strădania sa de a se ridica la nivelul propriilor așteptări“.
Acest sentiment poate fi foarte frustrant pentru că, chiar și atunci când facem tot ce putem, avem o permanentă teamă și niciodată nu simțim că facem suficient. Acest tip de perfecționism poate duce la o mare productivitate, dar de multe ori nu este suficient: perfecționiștii egocentrici nu sunt mulțumiți nici de acest lucru, în loc să își sărbătorească succesele, se uită unde au dat greș, unde nu au fost la nivelul propriilor așteptări și unde ar fi putut face mai bine.
Atunci când această trăsătură este legată de îngrijorare scăzută și, prin urmare, adaptativă, de obicei duce la performanțe extraordinare. Dar dacă persoana perfecționistă orientată către sine trece prin reacții emoționale puternic negative, dificile, acestea îl pot condamna să „sufere“ stări constante de disperare și autorealizare personală minimă, indiferent de realizări.
Întrebarea este cum facem față, există oare șanse de a atenua acest perfecționism egocentric? Sugestia psihologului este: „Dacă simți că ceva este prea mult, că este peste puterile tale de înțelegere, de acțiune, fă un pas înapoi și privește doar la un singur domeniu specific din viața ta în care ești în stare să ceri ajutorul și sprijinul altora. Totodată mai pot fi de folos grija față de sine, precum și un stil de viață echilibrat, care să includă socializarea și hobby-urile.“
O tehnică eficientă este și să practici recunoștința conștientă față de tine însuți. Poți folosi afirmații care să separe comportamentul tău de ceea ce ești. De exemplu, „dacă sunt total neîmpăcat, mă simt fericit că am sărit peste antrenamentul de astăzi, dar practic duc o viață sănătoasă, uneori chiar pot să-mi permit să mai lipsesc din când în când, este în regulă să mai sar peste câte un antrenament“.

Perfecționismul orientat spre ceilalți
Poate că nu i-am numit astfel, nu am auzit niciodată de ei, dar cu siguranță i-am întâlnit adesea atât la școală sau acasă, cât și la serviciu.
Persoanele care prezintă acest subtip de perfecționism impun altora cum ar trebui să acționeze, având pretenția ca ceilalți să atingă permanent niveluri de performanță exagerate, care devin copleșitoare și generatoare de stres copleșitor. Perfecționismul orientat spre ceilalți apare frecvent în tulburările de personalitate, de exemplu în narcisism sau tulburarea antisocială.
În caz că lipsește orice componentă anxioasă, deci când e vorba de versiunea sa adaptativă, nuanța empatiei emoționale se adaugă relațiilor cu ceilalți, din care rezultă bune abilități de conducere. Astfel, cu condiția menținerii unei structuri ierarhice clare, pare să fie benefică o anumită orizontalitate în comunicare.
Cum facem față acestei situații, care e soluția? În caz că așteptăm perfecțiunea de la ceilalți și acest lucru ne afectează cu adevărat relațiile, primul lucru este să devenim mai înțelegători cu ceilalți, practicarea empatiei este esențială. De exemplu, dacă suntem supărați, nervoși pe partenerul nostru, care niciodată nu se descalță la ușă, e util să analizăm motivele. Poate că după o zi lungă la serviciu este obosit și pur și simplu uită. Sau poate că nu este la fel ordonat ca noi. Toate acestea sunt în regulă.
Iar de îndată ce am înțeles motivul, practicați recunoștința și atenția. Faceți o listă cu lucrurile pentru care sunteți recunoscător pentru cei apropiați, poate să fie o listă cu doar câteva sau poate să fie o listă cu până la 99 de diverse lucruri. Folosind mindfulness, practicarea stării de prezență conștientă, putem să ne îmbunătățim relațiile umane, putem deveni mai mulțumiți dacă ne concentrăm asupra lucrurilor despre ceilalți care ne aduc bucurie, în loc ca tot timpul să avem de la ei așteptări mult prea mari.

Perfecționismul prescris social
Perfecționismul prescris social se manifestă atunci când credem că ceilalți au așteptări extrem de înalte de la noi. Acest tip de perfecționism este strâns legat de anxietatea interpersonală, de asertivitatea scăzută, precum și de o puternică teamă de abandon sau respingere. Perfecționismul prescris social apare frecvent în cazul unor tulburările de personalitate, în special în cel dependent.
În cazul în care ne întrebăm în mod constant ce cred ceilalți despre noi și ne temem de respingerea lor sau credem că ceilalți se așteaptă de la noi să ne comportăm într-un fel sau altul, am putea face parte din „familia“ celor caracterizați de perfecționismul prescris social.
Potrivit psihologului Emily Simonian, „este important de reținut că este perfect normal să ne pese de ceea ce cred alții despre noi. Perfecționismul este atunci când acordăm o atenție extremă opiniilor și aprobării celorlalți. Semnele perfecționismului prescris social se bazează adesea pe aparențe, de exemplu controlul intens al unei persoane asupra aspectului său, a manierelor sale, atenția constantă la cât de atrăgătoare și de inteligentă li se pare. Acesta poate fi atât de puternic încât îi afectează încrederea în sine și stima de sine“. Cu alte cuvinte, imaginea de sine a celor cu perfecționismul prescris social provine din opiniile celorlalți. Ei practic sunt convinși că valoarea lor este egală cu cea apreciată de ceilalți.
Întrebarea este ce-i de făcut, cum putem scăpa de acest inconvenient, cum ne putem lupta cu perfecționismul prescris social? În primul rând ar fi benefic să nu mai lăsăm aceste voci să se amplifice în noi și să ne consolidăm vocea interioară pozitivă. Iar pentru acest lucru, putem face o listă cu punctele noastre forte, calitățile pozitive, resursele noastre și lucrurile de care suntem mândri la noi înșine. Dacă acest lucru este prea dificil, putem la început să facem o listă dintr-o perspectivă neutră.
Totodată este important să înțelegem că îngrijorările noastre sunt nefondate. „Avem vreo dovadă că ceilalți ne judecă, crezând că nu suntem suficient de buni? De cele mai multe ori, aceste presupuneri nu au nicio bază reală“, afirmă Simonian.

Vestea bună este că nu trebuie să rămânem perfecționiști pentru totdeauna. Indiferent tipul de persoană, perfecționismul poate fi depășit, dar este nevoie de răbdare și perseverență. Schimbarea, recuperarea din perfecționism nu va fi bruscă, ci, folosind tehnica pașilor mărunți, e nevoie de multă practică, mult exercițiu, concentrând pe obiective mici, imediate, stabilind întotdeauna obiective realizabile, fără a încerca schimbarea imaginii de ansamblu.

Ei nu ne întrerup neapărat pentru că sunt plictisiți – pentru unii oameni, conversațiile sunt mai dinamice și mai captivante dacă au un ritm rapid și se întrepătrund. Dacă doriți să-l confruntați pe cel care vă întrerupe, fiți asertiv în acest sens, și, înainte de toate, înțelegeți ce ar putea duce la acest comportament.


Sunteți în centrul atenției – spuneți o poveste despre care știți că va avea feedback pozitiv și vă va pune într-o lumină favorabilă. Transmiteți un punct de vedere pe care îl considerați foarte important, faceți o sugestie care va rezolva problema pe care o discutați sau reușiți în sfârșit să vă împărtășiți gândurile după ce ați așteptat cu răbdare să vă vină rândul... Și deodată cineva vă întrerupe, ducând conversația într-o direcție complet diferită...
Întreruperea oamenilor în mijlocul frazei poate fi foarte iritantă, în special pentru cei care se trezesc opriți din drumul lor, fie că este vorba de o întâlnire de afaceri, de o conferință online sau de un eveniment de socializare. În cercetările efectuate pentru cartea sa What Do I Say Next, Susan RoAne a identificat întreruperea, fie în mijlocul ideii sau în mijlocul frazei, ca fiind unul dintre cei trei factori care ucid conversația. Este de la sine înțeles să vrem să fim ascultați.
Sunt oamenii care întrerup pur și simplu nepoliticoși sau există și alte motive pentru care o fac? O întrerupere nu este neapărat o încercare de a-i salva pe ascultători de la a muri de plictiseală. Poate fi mai mult din cauza celui care întrerupe decât din cauza vorbitorului inițial.
Modul în care oamenii conversează cu ceilalți este influențat de o serie de factori – tipul de personalitate, educația, mediul familial, sexul, cultura etc. Abilitățile sociale pe care mulți dintre noi le considerăm de la sine înțelese, inclusiv abilitatea de a ști când să întrerupi pe altcineva, nu sunt la fel de clare pentru persoanele neurodivergente, cum ar fi cele din spectrul autist sau cele care suferă de ADHD. Unul dintre simptomele ADHD, de exemplu, este lipsa de control al impulsurilor. De asemenea, persoanele cu ADHD au dificultăți în filtrarea stimulilor irelevanți sau chiar în filtrarea propriilor gânduri de cele ale celorlalți, ceea ce înseamnă că acestea pot fi capabile să se concentreze asupra unei discuții doar timp de câteva minute. În acel moment, pot simți nevoia de a întrerupe sau de a schimba subiectul. Este posibil chiar să fi fost atât de distrași de ceva din afara conversației, încât să fi uitat ce se spunea și să fi schimbat subiectul fără să-și dea seama.
Persoanele cu probleme de memorie pe termen scurt pot de asemenea să simtă nevoia de a întrerupe, în special dacă și-au amintit brusc ceva important sau au o idee grozavă și simt nevoia să o împărtășească imediat înainte de a uita ce voiau să spună.
Persoanele neurotipice se pot lăsa purtate de fluxul conversației în același mod, dorind să întrerupă cu o idee nouă sau cu ceea ce consideră a fi o contribuție interesantă la discuție. În special, în timp ce introvertiții vor să asculte cu atenție și să digere comentariile altora înainte de a-și adăuga eventual propriile gânduri, extrovertiții vor să avanseze conversația.
Pentru majoritatea oamenilor, o conversație bună se îndreaptă către direcții variate, iar diferitele voci nu întrerup, ci mai degrabă mențin dinamica și energia conversației la un nivel ridicat. Însă unora tocmai faptul că toată lumea vorbește în același timp le demonstrează că toți sunt implicați în conversație și nu ignoră ceea ce au de spus ceilalți – de exemplu, cineva care a crescut într-o familie numeroasă poate foarte bine să aibă o asemenea așteptare de la o conversație.
Cum puteți răspunde la o întrerupere? Puteți să o ignorați și să urmați fluxul conversației, să așteptați momentul potrivit pentru a reveni la punctul dumneavoastră de vedere sau să sancționați instant comportamentul inadecvat. Această din urmă alegere riscă, evident, să genereze un conflict, dar ar putea fi necesară dacă doriți ca ideile dumneavoastră să fie luate în serios.
Cunoscând motivul pentru care cineva vă întrerupe, devine mai ușor de gestionat. Înțelegerea faptului că s-ar putea să nu fie vorba de o lipsă de interes față de ceea ce spuneți, ci altceva îl motivează pe interlocutor poate fi mai ușor de acceptat.
Dar nu trebuie neapărat să acceptați pur și simplu întreruperea – dacă nu spuneți nimic, aprobați tacit acest comportament. De asemenea, acest lucru arată că puteți fi redus la tăcere. Mai bine confruntați-l pe cel care vă întrerupe calm și politicos, menținând contactul vizual direct. Dar evitați să cereți permisiunea celui care vă întrerupe. În loc să spuneți: „Pot să continui?“, spuneți: „Vreau să-mi termin gândul“.

Dragostea părintească ajută la dezvoltarea fizică și emoțională a copilului, în plus contribuie la dezvoltarea inteligenței. Se crede că dragostea maternă este piatra de temelie a unei creșteri armonioase a copilului, deoarece legătura profundă dintre bebeluș și mamă este cheia dezvoltării sănătoase a celor mici. Dragostea maternă ajută la dezvoltarea personalității copilului, la adaptarea la mediu și are un rol deosebit de important în primele luni de viață.


Potrivit unor studii de la Universitatea din New York, gesturile emoționale ale mamei afectează creierul bebelușilor, influențând astfel dezvoltarea inteligenței. Cercetătorii au descoperit că atunci când bebelușii sunt îmbrățișați, alintați, iubiți și protejați de mamele lor, neurogeneza se accelerează, adică celulele creierului se nasc mai repede decât atunci când mama este departe de copilaș.
Așadar prezența mamei are un efect pozitiv asupra dezvoltării creierului copiilor, iar experții speră că această descoperire va ajuta știința medicală să dezvolte noi metode de diagnostic și terapii pentru persoanele care au suferit leziuni cerebrale în primii ani de viață.
Este foarte important să comunicăm cât mai mult cu copilul nostru, contribuind astfel la dezvoltarea optimă a creierului.
Este benefic să vorbim mult cu bebelușul, căci astfel cel mic va putea distinge vocea mamei, vocile celor apropiați de alte zgomote ambientale. Până la vârsta de șapte luni, bebelușii sunt capabili să facă distincția între vocile umane și alte voci, chiar dacă nu pot vedea persoana care vorbește, iar până la vârsta 11 luni, ei ajung să deja să distingă limba maternă de alte limbi.
Totodată, pentru copil e foarte important să audă cuvintele, să observe trăsăturile, gesturile mamei, părinților sau al persoanei care îl are în grijă.
Potrivit cercetătorilor de la Universitatea din Washington, în cazul comunicării copil-părinte, cuvintele, expresiile articulate au o însemnătate mare, îl ajută pe copil să vorbească mai repede și mai fluent mai târziu.
Potrivit unor studii din Germania, mamele care-și alăptează copiii de până la 1 an, uitându-se între timp pe ecranul mobilului, e foarte posibil să se plângă că bebelușii lor au probleme cu somnul. Copiii au nevoie să simtă prezența mamei, mama trebuie să fie prezentă fizic, dar să aibă și disponibilitate emoțională, căci dacă mama nu acordă atenție celui mic, nu se leagă un atașament sigur între mamă și copil. Mesajul care ajunge la copilaș este: nu sunt important, nu sunt dorit, trebuie să mă descurc singur și atunci plâng mai mult și am probleme cu somnul. Devenind adulți, convingerile negative formate în copilărie și mecanismele de apărare le vor da multă bătaie de cap.
Copiii noștri ne-au fost încredințați ca să îi pregătim, cu iubire, pentru lumea plină de provocări care îi așteaptă. Ca să le facem față împreună, Rebecca Eanes ne recomandă parentingul pozitiv: o metodă alternativă de educare a copiilor bazată pe atașament, respect reciproc, atitudine proactivă, empatie și disciplină pozitivă. Convinsă că problemele vieții nu se rezolvă prin pedepse și că lipsa lor nu este totuna cu lipsa disciplinei, autoarea ne îndeamnă să ne apropiem sufletește de copiii noștri, fără teamă, și ne propune soluții simple cu ajutorul cărora putem ajunge la armonie în viața de familie.

Se pare că unele persoane au abilități ieșite din comun – încearcă să rezolve concomitent două sau mai multe sarcini, trec printr-o succesiune extrem de rapidă și în mod haotic de la o sarcină la alta și se străduiesc să rezolve, aparent simultan, cât mai multe probleme.


Am întâlnit persoane ale căror telefoane sunau, vibrau încontinuu, în timp ce ferestrele de chat de pe Facebook, Messenger, Whatsapp, Slack sau Skype le bombardau cu diferite mesaje, inboxul din mail se tot umplea, pe birou, pe monitor erau așezate fel și fel de bilețele care se tot înmulțeau în timpul zilei...
Prin definiție, multitaskingul înseamnă că îți muți atenția foarte rapid de la un task la altul, treci extrem de rapid de la o sarcină la alta.
S-a arătat că în urma multitaskingului, mai devreme sau mai târziu, ne pierdem abilitatea de a ne concentra asupra unui singur lucru. După un timp, multitaskingul ajunge să ne influențeze memoria de scurtă durată. Un studiu de la Universitatea California din San Francisco a descoperit că multitudinea de „bilețele“ din creier sunt de fapt una dintre motivele pentru care uităm de detalii. Avem atâtea mici „ciorne“ de informație dezorganizate în capul nostru, încât creierul obosește practic și le trimite direct în Recycle Bin.
În plus, un alt studiu, efectuat la Universitatea Stanford, a demonstrat că persoanele care fac multitasking au probleme de organizare și planificare, au dificultăți în a face diferența între detaliile relevante și irelevante ale unei sarcini.
Totodată, multitaskingul ne seacă de energie, scade puterea de concentrare și chiar să ne facă mai anxioși. Această activitate ar putea influența în mod negativ creativitatea și îngustează perspectiva, flexibilitatea gândirii și, nu în ultimul rând, poate duce și la apariția greșelilor și scăderea productivității.
Din păcate, multitaskingul a devenit pentru mulți adulți un mod de viață, pare să fie soluția „salvatoare“ în goana după mai mult, mai bine, mai eficient. Adesea viteza înlocuiește calitatea, experiențele sunt tratate mai superficial, chiar și relațiile noastre au de suferit din cauza multitaskingului, iar o consecință dureroasă al acestuia ar putea fi burnoutul. S-a arătat că doar circa 2% din populație pot fi considerați „supertaskers“. Totodată s-a demonstrat și faptul că prin repetiție și exercițiu putem să ne îmbunătățim concentrarea creierului – dacă de exemplu citim în jur de 30 de minute pe zi. Atenție: creierul este plastic, dar nu elastic! Contrar așteptărilor, femeile nu sunt mai bune în multitasking, ci pur și simplu fac mai multe lucruri în general.
Există unele metode de a reduce consecințele multitaskingului.
Una din ele ar fi să vă concentrați atenția 100% asupra unui singur task timp de 20 de minute, înainte să treceți la următorul. Prioritizarea sarcinilor poate fi soluția cei mai bună pentru a scăpa de prostul obicei de a face multitasking. Puteți începe cu taskurile cele mai stresante, dificile. Când vă concentrați asupra unui singur task, deveniți concentrat și, dacă vă și place ceea ce faceți, intrați în starea de flow și rezolvați problema bine și într-un timp rezonabil.
O altă modalitate de prim-ajutor în cazul multitaskingului ar fi să nu vă începeți ziua verificându-vă mobilul. Dacă imediat după ce vă treziți începeți să vă citiți notificările, mesajele și mailurile, atunci mintea intră în starea în care receptează absolut toată informația fără a le filtra. E indicat să vă oferiți timpul de care aveți nevoie, unic și personal, pentru a intra în starea de veghe, de aici și acum și să începeți să vă apucați de treabă treptat-treptat, fără să fiți bombardat de atâtea și atâtea informații chiar începând cu momentul în care deschideți ochii.