„La 50 de ani, fiecare are fața pe care o merită.“ (George Orwell)


Prenumele nostru este o etichetă socială asociată cu noi la începutul vieții. Se știa deja de ceva vreme că există o corelație între aspectul facial al persoanelor și prenumele lor. Un studiu recent a vrut să afle răspunsul la întrebarea: oare numele sunt date pe baza caracteristicilor faciale înnăscute, ori aspectul facial se schimbă în timp pentru a se potrivi cu numele? Utilizând teste atât cu oameni, cât și cu algoritmi de învățare automată, s-a constatat că această corelație există în rândul adulților, în schimb lipsește total la copii și la fețele copiilor îmbătrânite digital la aspectul de adult. Această discrepanță indică un proces prin care indivizii dobândesc congruența față-nume pe măsură ce se maturizează. Astfel, caracteristicile faciale asociate stereotipurilor date de prenume nu sunt înnăscute, ci se pot dezvolta prin intermediul unei profeții care se autoîmplinește.
Rezultatele sugerează că până și aspectul nostru facial poate fi influențat de un factor social precum numele nostru, confirmând impactul puternic al așteptărilor sociale.
Schimbările în aspectul facial de-a lungul anilor ar putea fi afectate de personalitate și comportament.
Un nume este un stereotip care poartă semnificații și așteptări sociale. Pe măsură ce trec anii, oamenii internalizează caracteristicile și așteptările asociate cu numele lor și le îmbrățișează, conștient sau inconștient, în identitatea și alegerile lor. Aspectul facial poate fi afectat de acest proces în mod direct, ca atunci când o persoană alege caracteristici specifice în funcție de aceste așteptări – de exemplu, coafura, ochelarii, machiajul –, sau indirect, prin intermediul altor comportamente care afectează aspectul feței – de exemplu, expresiile faciale (cum ar fi faptul că cei care râd mai rar au mai puține riduri). Ipoteza din spatele efectului de potrivire față-nume este că aspectul facial se poate schimba în timp pentru a reprezenta în cele din urmă modul în care „ar trebui“ să arătăm.
Deși există multe cazuri în care părinții se gândesc în prealabil la un anumit nume pentru viitorul lui copilul, dar au fost nevoiți să îl schimbe odată ce și-au văzut copilul și au simțit că numele nu i se potrivește, deci ne-am putea gândi că mai întâi a fost fața, apoi numele, această posibilă explicație n-are suport statistic.
În concluzie, noi toți suntem ca portretul lui Dorian Gray, în care fiecare faptă, fiecare an trecut lasă pe chipul pictat încă un semn…

Mintea noastră este un instrument de vindecare foarte puternic – chiar și un pseudo-medicament poate avea rezultate terapeutice reale.


Impactul pe care îl poate avea un placebo – de exemplu, o pilulă care seamănă cu un medicament adevărat, dar care nu conține ingrediente active – asupra îmbunătățirii stării de sănătate este considerată a fi un fenomen psihologic și apare atunci când pacientul se așteaptă ca „medicamentul“ pe care îl ia să îi trateze boala. La aproximativ 30% din populație poate apărea efectul placebo, iar un medicament nou este aprobat numai atunci când – printre multe alte cerințe – efectul lui este mai mare decât al unui placebo.
Însă un placebo nu întotdeauna va avea efecte pozitive. La anumiți pacienți simptomele se vor înrăutăți în loc să se amelioreze atunci când este luat un placebo. Autosugestia că ar putea exista efecte secundare negative îi determina pe oameni să experimenteze efectiv acele efecte secundare, chiar și atunci când tratamentul nu este real. Acest răspuns negativ se numește efectul nocebo. Se crede că mecanismele de producere a efectelor placebo și nocebo sunt similare – ambele implică așteptările și condiționarea.
Efectul placebo a fost confirmat de nenumărate experimente. De exemplu, studiile imagistice cerebrale efectuate asupra persoanelor suferinde de migrenă au demonstrat că administrarea unui placebo la pacienții care credeau că primesc un medicament analgezic a determinat activarea sistemului opioid endogen din creier, iar aceste opioide sunt substanțe chimice naturale care ameliorează durerea. Un alt exemplu ar fi cel legat de tulburarea depresivă majoră. Studiile imagistice la nivelul creierului au arătat că există o creștere a activității creierului în ariile legate de reglarea stresului și procesarea emoțiilor la pacienții care au primit placebo.
Însă, după toate experimentele din ultimele decenii, a rămas un mister cum și de ce apare efectul placebo. Dar de curând neurocercetătorii au descoperit o piesă-cheie a acestui puzzle.
Grupul de cercetători de la University of North Carolina School of Medicine au arătat (deocamdată la șoareci) că anumiți neuroni și sinapse de-a lungul unei căi de control al durerii – care leagă cortexul cingular de partea anterioară a creierului – sunt foarte activi atunci când subiecții au expectanțe pozitive în privința ameliorării durerii și experimentează ameliorarea durerii, chiar și atunci când nu există niciun medicament implicat.
Rezultatul deschide posibilitatea de a activa această cale prin alte mijloace terapeutice, cum ar fi medicamentele sau metodele de neuro-stimulare pentru a trata durerea.
Această cercetare oferă un nou cadru pentru investigarea căilor cerebrale care stau la baza altor interacțiuni minte-corp și efecte placebo, dincolo de cele implicate în gestionarea durerii.

Pe termen lung, dispozitivele digitale folosite de părinți pentru a calma accesele de furie ale copiilor lor duc la probleme grave în ceea ce privește reglarea emoțiilor și a comportamentului.


În ultima vreme, utilizarea dispozitivelor digitale de către copiii mici este în creștere semnificativă. Ei sunt familiarizați cu telefoanele și/sau tabletele în stadii de dezvoltare din ce în ce mai timpurii. Activitățile bazate pe acestea ocupă cea mai mare parte din timpul liber al copiilor, în comparație cu joaca în aer liber sau alte activități offline. Aproape jumătate dintre copiii cu vârste cuprinse între 2 și 4 ani au propriul dispozitiv mobil. Aproximativ 26% dintre copiii cu vârste cuprinse între 0 și 4 ani petrec zilnic mai mult de 4 ore în fața unui ecran. În ciuda acestor tendințe, efectele timpului petrecut în fața ecranului asupra dezvoltării emoționale și cognitive a copiilor sunt în mare parte necunoscute. Utilizarea pe scară largă a mijloacelor electronice și a dispozitivelor digitale (TV, jocuri video, PC, smartphone-uri, tablete etc.) poate influența cogniția, emoțiile și sănătatea mintală chiar și în rândul adulților. În plus, creierul și procesele cognitive ale copiilor mici sunt caracterizate de neuroplasticitate, ceea ce le face și mai vulnerabile la influențele puternice și de lungă durată ale gadgeturilor.
Copilăria timpurie este o perioadă critică pentru învățarea abilităților de bază de autoreglare. Autoreglarea este conceptualizată ca organizarea sau modularea răspunsurilor afective, mentale și comportamentale, inclusiv controlul asupra experiențelor și expresiilor emoționale și procesele cognitive.
Reglarea emoțiilor implică încercări implicite sau explicite de a modifica traiectoria naturală a unuia sau mai multor parametri ai emoțiilor, inclusiv excitația fiziologică, expresia, intensitatea sau durata. Ea este legată de reactivitatea emoțională temperamentală și de coping. Reglarea emoțiilor apare în forme rudimentare în copilărie și progresează treptat. Anumite experiențe din copilăria timpurie – de exemplu interacțiunile familiale adecvate – sunt necesare pentru acest proces de dezvoltare.
În ultimele decenii, dispozitivele digitale au devenit din ce în ce mai răspândite în viața oamenilor și au devenit obiecte cu ajutorul cărora pot fi reglementate emoțiile, cogniția și comportamentul. Prin urmare, dispozitivele și activitățile bazate pe aceste dispozitive au devenit instrumente externe de autoreglare. De exemplu, activitățile digitale (de exemplu, jocurile video, vizionarea videoclipurilor, mesageria instantanee) servesc adesea unui scop de reglare a emoțiilor la adulți. Acestea ajută la confruntarea cu emoțiile negative și stresul sau la recuperarea acestora, oferind un sentiment de stăpânire și control, o experiență imersivă sau „flow“ și oferind o distragere a atenției de la problemele din viața reală sau o evadare din realitate în lumea virtuală. Activitățile digitale oferă recompense instantanee care pot modula starea de spirit și emoțiile unei persoane. Activitățile digitale pot contribui, de asemenea, la reglarea excitației pentru persoanele cu excitabilitate scăzută, oferind stimulare prin stimuli rapizi, intensivi, simultani sau conținuturi excitante, care activează producerea dopaminei și alte căi de recompensă din creier.
Părinții le oferă adesea copiilor dispozitive digitale (tablete, smartphone-uri) pentru a le regla emoțiile negative. Pentru a evalua consecințele pe termen mai lung, psihologii au cerut sutelor de părinți ai unor copii cu vârste cuprinse între 2 și 5 ani să completeze un chestionar detaliat care să evalueze utilizarea mediilor digitale în familie și abilitățile de autoreglare ale copiilor, precum și schimbările în aceste abilități.
Analiza răspunsurilor a arătat că, atunci când părinții au folosit mai des reglarea emoțiilor digitale, copiii au arătat abilități mai slabe de reglare a emoțiilor un an mai târziu – copiii deveneau furioși și frustrați atunci când nu li se permitea să facă ceva (de exemplu, să nu li se permită să mănânce mai multe gustări, să nu li se permită să aibă o jucărie nouă sau să nu stea treji noaptea). Reglarea digitală a emoțiilor de către părinți a afectat negativ mai târziu nu numai emoțiile, ci și alte procese cognitive, cum ar fi reglarea atenției.

Celebrul matematician și fizician, laureat al Premiului Nobel, Roger Penrose susține că legile cunoscute ale fizicii sunt inadecvate pentru a explica fenomenul conștiinței. El se opune punctului de vedere conform căruia procesele raționale ale minții sunt complet deterministe și pot fi astfel duplicate de un calculator suficient de complex, ceea ce contrastează cu susținătorii inteligenței artificiale, care afirmă că gândirea poate fi simulată algoritmic. Potrivit lui Penrose, conștiința transcende logica formală, iar unele teoreme matematice împiedică un sistem logic bazat pe algoritmi să reproducă trăsături ale inteligenței umane precum perspicacitatea matematică.


Astfel a luat naștere modelul Orch-OR (Orchestrated Objective Reduction), care se bazează pe ipoteza că în creier conștiința își are originea în procesele cuantice din interiorul neuronilor, mai degrabă decât în conexiunile dintre neuroni (cum ar fi conform viziunii convenționale). Mecanismul este asociat cu structuri moleculare numite microtubuli din interiorul celulelor.
La baza rolului jucat de fizica cuantică în conștiință se află ideea de superpoziție, în care particule precum electronii sau fotonii se pot afla în două sau mai multe stări sau poziții în același timp. Atunci când starea sau poziția acestor particule sunt observate, funcția de undă colapsează, iar sistemul se află într-o singură stare sau locație definită.
Penrose a sugerat că fiecare colaps al unei superpoziții cuantice creează un moment de „proto-conștiință“. El presupune că mici structuri din neuronii noștri (și din alte celule), numite microtubuli, ar putea împleti aceste momente pentru a deveni o conștiință deplină.
De asemenea, această teorie implică un model gradat al conștiinței, în care complexitatea conștiinței este corelată cu numărul de stări potențiale dintr-o superpoziție. Ceea ce nu este surprinzător – cu toții am observat dezvoltarea conștiinței de la copilărie la vârsta adultă.
Multă vreme oamenii de știință au fost sceptici în privința acestor idei, dar în ultima vreme apar tot mai multe rezultate experimentale care susțin originile cuantice ale conștiinței.
Un exemplu ar fi diferențele dintre efectele anestezice ale gazului xenon, în funcție de spinul particulelor, ceea ce sugerează o legătură între procesele cuantice și modularea conștiinței.
Însă există și un contraargument la această teorie: pentru ca procesele cuantice să prevaleze, este necesar un mediu foarte rece (apropiat de zero Kelvin) și cât mai apropiat de vid, nicidecum un mediu „fierbinte“ și „umed“, cum este creierul. Mulți sunt convinși că acest cadru pur și simplu nu poate susține procesele cuantice, cu atât mai puțin pe cele legate de conștiință.
Dar așa pare că viața a găsit modalități de a se folosi de efectele cuantice într-o serie de fenomene esențiale, de la fotosinteză și abilitățile de navigare ale păsărilor până la conștiință – apar tot mai multe dovezi care arată comportamente cuantice în mașinăria celulelor și indicii că biologia cuantică ar putea să nu respecte regulile, ridicând noi întrebări cu privire la granița dintre domeniul clasic și cel cuantic.
Ideea de biologie cuantică va deveni cu adevărat interesantă doar cu posibilitatea de a explica comportamente macroscopice care nu pot fi prezise cu ajutorul legilor clasice.

Ridici o sprânceană / și parcă ți-e teamă / de ziua care vine.
Sub plapumă-i cald, / dar ceasul isteric trage de tine / și-atunci…
Cafeaua de dimineață / te-ajută să scapi de greață / și-ți crește moralul
Să poți suporta / încă o zi… carnavalul, / încă o zi… carnavalul



Cafeaua de dimineață face parte din ritualul meu de trezire. În fiecare zi îmi încep ziua cu o cafeluță cu mult lapte. Unele persoane preferă cafeaua simplă, alții o beau cu lapte sau cu frișcă. Mă folosesc zilnic de proprietățile cafelei de stimulare psihomotorie datorate prezenței cofeinei.
Studiile au arătat că este în regulă să consumăm maxim 400 mg de cofeină (în jur de patru sau cinci cești de cafea) pe zi. Și aici e valabil că cea ce este prea mult poate dăuna sănătății.
Efectele cofeinei încep să se simtă după câteva înghițituri de cafea după circa 15 minute, dar ele pot apărea și un picuț mai târziu, după o perioadă mai lungă, de până la 60 de minute, după care efectele ei pot continua timp de aproximativ trei până la cinci ore (în caz că aprindeți și o țigară, efectul cofeinei se poate diminua în timp). Cofeina este metabolizată în două molecule care continuă să stimuleze creierul: paraxantina și teobromina (care se găsesc și în ciocolată). Din cauza competiției cu o enzimă hepatică specifică, cofeina devine mai toxică atunci când este consumată în timp ce se iau și unele antidepresive sau medicamente pentru tratarea psoriazisului.
Potrivit unor studii, consumul de cafea în doze limitate au efecte benefice asupra sănătății. La fel ca și extractele din alte plante, cafeaua este un amestec de compuși biologic activi, astfel cafeaua produce multe beneficii pozitive pentru sistemul cardiovascular și pentru creier.
Datorită capacității sale de a stimula straturile musculare externe ale intestinelor, cofeina are și efecte pro-motilitate asupra sistemului gastrointestinal. Numeroase studii au identificat proprietățile antioxidante, antiinflamatorii și anticancerigene ale componentelor unei cești de cafea.
Un lucru interesant este și faptul că unele studii longitudinale de peste patruzeci de ani au confirmat faptul că incidența bolii Parkinson este redusă pe măsură ce crește doza, ajungând să scadă cu până la 85% în timp ce consumul de cafea crește până la cinci cești pe zi.
Numeroase studii pe animale au demonstrat efectele sale de prelungire a duratei de viață. Consumul zilnic de cofeină a fost, de asemenea, corelat în mod semnificativ cu reducerea mortalității și creșterea duratei de sănătate.
Totodată un studiu epidemiologic efectuat între 1990 și 2013 pe un eșantion reprezentativ de mai mult de o sută de mii de persoane, a raportat că a redus riscul de tumori cerebrale cu atât mai mult, cu cât dozajul a fost mai mare.
E important de reținut și faptul că potrivit unui un studiu recent efectuat pe trei mii de subiecți de vârstă mijlocie s-a descoperit că un consum mai mare de cafea a fost asociat cu o prevalență mai mică a infarcturilor cerebrale minore legate de accidentele vasculare cerebrale ischemice. Pacienți care au băut cea mai mare cantitate de cafea au prezentat cele mai bune performanțe la testele de funcții cognitive. Pe lângă acestea, consumul zilnic de cafea sporește sistemele antioxidante endogene ale creierului.
Cu toate că există numeroase beneficii ale consumului zilnic de cafea, utilizarea sa poate fi limitată de efectele secundare cardiovasculare ale cofeinei, mai cu seamă la persoanele mai în vârstă și pentru cele cu un sistem cardiovascular slăbit. În plus, dacă este consumată înainte de culcare ar putea întârzia chiar și adormirea.
Vestea bună este că pentru unele persoane există o alternativă la îndemână: o ceașcă de cafea decofeinizată (care, în ciuda numelui, nu este lipsită de cofeină). Numeroasele substanțe chimice din cafeaua decofeinizată care contribuie la gustul și aroma sa oferă, de asemenea, multe beneficii pentru sănătate, dincolo de acțiunile cofeinei.
De exemplu: acidul cafeic are proprietăți antioxidante și anticancerigene modeste, în funcție de doză. Acidul clorogenic este de asemenea un antioxidant și poate fi responsabil pentru presupusa capacitate a cafelei de a preveni diabetul zaharat de tip 2.
Acidul ferulic poate să scadă nivelul de glucoză din sânge și să reducă nivelul colesterolului și al trigliceridelor, iar aceste acțiuni pot sta la baza potențialelor beneficii cardiovasculare ale consumului de cafea, fie ea decafeinizată sau nu.
Consumul de cafea are numeroase beneficii pentru sănătate, iar acestea depășesc cu mult aspectele negative, evident e indicat ca fiecare persoană, mai ales cele ajunse la o anumită vârstă, să-și consulte medicul de familie în legătură cu consumul indicat de cafea. În general consumul regulat de cafea poate contribui la o viață mai lungă și mai sănătoasă.

Există o legendă veche și frumoasă despre un rabin pe care un elev l-a întrebat odată: „Înainte au existat oameni care au văzut fața lui Dumnezeu; de ce nu mai există și astăzi?“ La care rabinul a răspuns: „Pentru că astăzi nimeni nu se mai poate apleca atât de adânc.“ (Carl Gustav Jung: Amintiri, vise, reflecții)


Citatul de mai sus este din minunata carte autobiografică a lui Jung și se leagă de experiența mea din partea a II-a a turului ghidat de la Muzeul Satului din București la care am fost duminică în care am vizitat și ne-am delectat cu poveștile din zona Transilvaniei și Satul Nou.
Am rămas profund impresionată de Maramureș, zona etnografică deosebit de bogată în creații populare autentice și chiar mi-am propus ca în viitorul apropiat să vizitez această zonă colorată având o puternică încărcătură nu doar spirituală, ci și emoțională, căci de acolo se trage o persoană foarte dragă mie.
Porțile maramureșene sunt unele din cele mai importante creații populare din România.
Poarta este adesea asociată cu pătrunderea într-un spațiu de o însemnătate aparte, în casa omului sau în biserică, casa lui Dumnezeu. Ritualurile de trecere sunt simbolizate, în cazul a numeroaselor culturi, de intrarea printr-o poartă.
Poarta împarte, în mod simbolic, partea lumească de cea sacră, binele de răul, ba mai mult, chiar trecerea pe sub poartă fiind un simbol în sine. Oamenii credeau că atunci când bărbații se întorceau acasă, încărcați cu toate relele lumii, poarta îi purifica de boli și blesteme pentru a reveni curați alături de familiile lor.
Toate motivele sculptate, toate semnele de pe poartă aveau rolul de purificare, atunci când intrai pe poarta joasă, lăsai practic și toate fricile afară.
În Arta populară din nordul Transilvaniei, Tancred Bănățeanu numește atât de expresiv porțile maramureșene „adevărate arcuri triumfale ale fiecărei gospodării țărănești“.
Poarta maramureșeană este alcătuită din trei stâlpi solizi, ciopliți în patru fețe, uniți în partea de sus de „fruntar“, pe care se ridică acoperișul. Între stâlpi sunt cele două intrări: cea mică, pentru oameni, și cea mare, pentru animale, căruțe.
Stâlpii, și mai cu seamă cele două tăblii ale porților, sunt vast ornamentate, cu o mare varietate de motive decorative. Ornamentica porților maramureșene cuprinde toate tipurile de motive tradiționale, de la cele mai simple, geometrice, vegetale și până la cele mai complexe, care ilustrează simboluri ale universului spiritual și credințele despre lume ale priceputului meșter popular.
Cele mai des întâlnite simboluri întâlnite în decorul porților maramureșene sunt
simbolurile solare, cercurile, rozetele, spiralele, morișca, „roțile“, colacul sunt ilustrări ale astrului zilei, alături de care apare cocoșul, o pasăre solară, care anunță, prin cântecul său, biruința luminii asupra întunericului.
Un motiv care apare frecvent pe porțile din Maramureș este și funia împletită sau răsucită, fiind considerată simbolul infinitului, al coexistenței binelui și răului. De regulă funia este așezată în cadrul ornamentului pe verticală, semnificând atât legătura dintre spațiul terestru și cel celest, cât și aspirația spre înălțimi, spre cer.
Lângă aceste motive apar și dinții de lup, despre care credința populară crede că au rolul de a îndepărta de spațiul curții animalele sălbatice, farmecele și duhurile rele; precum și o serie de motive vegetale sub formă de flori, ramuri înfrunzite și nu în ultimul rând arborele vieții precum și prezența crucii. Adesea motivul arborelui este reprezentat printr-un copac trifurcat, cu vârful în formă de cruce.
Porțile maramureșene îmbină foarte frumos simbolurile credinței populare cu motive pur „estetice“, ajungând la un nivel ridicat al creativității și măiestriei populare.
Un simbol prezintă un conținut inconștient care își croiește drum spre conștiință. Jung asociază simbolul cu o înțelegere a dinamicii psihologice: „Înțelesul simbolului este nu acela de a fi un semn camuflant pentru ceva general cunoscut, ci o încercare de a explica analogic, ceva complet necunoscut și în devenire. Astfel, fantezia ne oferă sub forma unei analogii mai mult sau mai puțin potrivite ceea ce este în curs de devenire.“
După ce am examinat amănunțit intrarea în curte, nu avem cum să nu observăm că undeva lângă poartă se află o băncuță sau o bancă, pagina de facebook a vremurilor trecute…
Mai este un lucru care merită toată atenția noastră și este formulată tot de Jung: „Bineînțeles că în mintea mea se iscă tot mereu întrebarea ce raport există între simbolistica inconștientului și religia creștină sau alte religii. Nu numai că las o poartă deschisă mesajului creștin, ci consider că el își are locul în centrul omului occidental. E adevărat ca are nevoie de o perspectivă nouă, pentru a corespunde modificărilor seculare ale spiritului timpului; altfel se află pe undeva pe lângă timp, iar totalitatea omului pe undeva pe lângă el. Este ceea ce m-am străduit să înfățișez în scrierile mele.“
Biserica de lemn din Dragomirești este poate cea mai zveltă, frumoasă construcție din Muzeul Satului. Ea a fost adusă în București în 1936, fiind ridicată în Maramureș pe locul alteia, arsă de tătari în incursiunea lor de jaf din anul 1717.
Din depărtare atrage privirea silueta zveltă a turnului-clopotniță, înalt de aproximativ 27 m, care este un element de echilibru arhitectural, iar prin înălțimea lui ne face să ne simțim mai aproape de Cer.
Din punct de vedere artistic, se remarcă elementele decorative ale pridvorului deschis pe stâlpi ciopliți și uniți prin elegante arcade la partea superioară și o balustradă traforată, la partea inferioară.
Conform cultului creștin de rit oriental, biserica este împărțită în: pridvor, pronaos, naos, altar. Ținând cont de atribuirea simbolică a fiecărui spațiu, pronaosul care era rezervat femeilor, este numit „biserica femeilor“, naosul, locul bărbaților se numește „biserica bărbaților“, iar altarul este locul preotului. Pronaosul și naosul sunt surmontate de un plafon drept, iar naosul este acoperit cu o boltă semicilindrică din bârne. Pereții sunt pictați în interior de meșteri populari, care au respectat în altar și naos canoanele bisericești, dând frâu liber imaginației în pronaos, ceea ce reflectă credințele poporului legate de fericirea din rai și chinurile din iad. Ochiul atent poate observa aspecte din viața socială și politică a vremii. Iconostasul are bogată sculptură și frumos ornată cu icoane pe lemn.
În biserică se ajunge călcând pragul pridvorului deschis cu stâlpi ciopliți și o balustradă traforată. Aici te pregătești să intri cu capul aplecat în biserică, aici e trecerea despre care vorbeam și la porțile gospodăriilor, e locul în care lași partea lumească afară și intri cea sacră, lași lucrurile exterioare să pălească și intri în contact cu lumea interioară, profundă.
Din păcate pentru unii oameni e dificil să ajungă în aceea stare de contact profund cu sinele, cu Dumnezeu, pentru alții însă e indispensabil. Așa cum spune și Jung: „În fața evenimentelor interioare, celelalte amintiri pălesc – călătoriile, oamenii și lucrurile înconjurătoare. Amintirea faptelor exterioare ale vieții mele s-a estompat în cea mai mare parte sau a dispărut. Însă întâlnirile cu cealaltă realitate, coliziunea cu inconștientul, mi s-au întipărit în memorie și nu mai pot fi șterse. Acolo a fost întotdeauna abundență, a fost întotdeauna bogăție, și orice altceva a trecut pe un plan secundar.“

Duminică seara am continuat tot cu un eveniment drag sufletului meu. Care aducea oarecum aminte tot de „rutina“ din copilărie și adolescență. Aminteam că duminica era singura zi liberă, când de regulă ne duceam în excursii, ziua de luni era ziua concertelor simfonice care aveau loc la Teatrul Dramatic din Brașov. Era un prilej de bucurie.


După ce sâmbătă am fost într-o drumeție montană, duminică seara ne-am dus la un concert susținut de Camerata Regală la Atheneu. Din program a făcut parte și una din preferatele mele – Simfonia nr. 40 de Mozart. Mi-a plăcut concertul, m-a uns pe suflet muzica lui Mozart și al lui Mendelssohn-Bartholdy. Lume bună, elegantă, deși prea multe „înregistrări live“ cu telefonul mobil, filmări, poze, selfie-uri. Din păcate puțini mai sunt în stare să se poată concentra mai mult de câteva minute pe un lucru, iar majoritatea, în loc să se bucure de moment, îl captează cu telefonul, îl salvează în aparat și uită de el.
În lojă, lângă mine s-au așezat două cucoane aranjate și parfumate care au făcut poze, video în continuu. Cred că din 2 în 2 minute și-au scos telefonul să mai „surprindă“ câte ceva din atmosfera sălii, apoi se uitau cu emoții la reacțiile celor din jur și a celor de pe rețeaua de socializare.
Am observat toate astea doar în scurtele pauze în care am deschis ochii, căci în majoritatea timpului am stat cu ochii închiși. Am intrat practic într-o stare de transă naturală. Căci, după cum spune profesorul Ion Dafinoiu, oamenii intră în transă în mod spontan, destul de frecvent. Capacitatea de a trăi transe în viața de zi cu zi are un rol adaptativ extraordinar. Când citim o carte bună, vizionăm un film sau spectacol, lucrăm la ceva care ne pasionează, ascultăm o piesă muzicală care ne place, trăim deseori transe profunde. Din spectatori devenim actori, suntem absorbiți de muzică sau de acțiunea spectacolului, filmului sau cărții, uităm de corpul nostru, de trecerea timpului și, abia într-un târziu, constatăm că brațul sau piciorul, uitate într-o poziție incomodă, au amorțit.
Trebuie să recunosc că nu întâmplător am ales tocmai această simfonie de Mozart. În copilărie, pe la vârsta de 9-10 ani am început să am dureri de cap aproape insuportabile. Am fost la numeroși doctori, dar n-au găsit nimic în neregulă, spuneau că sunt perfect sănătoasă, deși durerea de cap mă copleșea, într-atât încât uneori se întâmpla să lipsesc de la școală din cauza ei. Stăteam în camera noastră, a copiilor, sigură și ascultam la nesfârșit, de pe un casetofon mono, Simfonia nr. 40 de Mozart. Durerea de cap, o durere fizică fără diagnostic medical, apărută ca din senin (credeam eu pe atunci), care m-a chinuit vreo 2 ani, parcă a fost luată cu mâna.
Cred că Franz Ruppert are dreptate când afirmă că „nu rareori se întâmplă ca simptoamele de boală fizică să fie expresia unei tulburări sufletești. Aceste simptoame de boală fizică pot dispărea numai când blocajele sufletești s-au dizolvat.“
Și mai cred că acest simptom avea legătură cu suferința părinților mei, cu existența unui mare secret de familie, care e posibil să fi ieșit la iveală… Din păcate această ipoteză nu mai am cum să o verific… e prea târziu…
„Doar într-o raportare plină de dragoste față de sine însuși, omul poate găsi ceea ce a sperat inițial de la părinții lui. Poate că, până la urmă, această atitudine va înmuia și inima părinților. Căci dragostea părinților pentru copiii lor există întotdeauna, trebuie doar eliberată din închisoarea traumelor.“ (Franz Ruppert)

Duminică dimineața, de data aceasta la București, am continuat să experimentăm sentimentul de apartenență, participând la un tur ghidat în Muzeul Satului. Am aflat foarte multe informații legate de viața la țară, specificul caselor țărănești din diferite zone ale României, dar, mai presus de orice, m-a impresionat strădania oamenilor simpli de a face parte dintr-o comunitate, spiritul întreprinzător al lor și empatia, concretizată de pildă prin amplasarea lângă poartă a unei „cutii“ pentru merinde, în care se puneau apă, mere, o bucată de pâine pentru cei veniți de pe alte plaiuri, pelerinii sau „sezonierii“ de atunci. Băncile din fața caselor era de fapt un mod de a se aduna rudele, vecinii și a socializa, la cum erau și clăcile, unde fetele se adunau și făceau ceva împreună, în timp ce mai aflau câte o bârfă, iar băieții le țineau de urât și le dădeau câte un „like“ sau „follow“.


Empatia înseamnă capacitatea atât de a simți emoțiile, cât și de a simți în același timp și ce simte celălalt. Empatia nu înseamnă milă, nu înseamnă să te doară sufletul exact cum îl doare pe celălalt, căci dacă simți doar ceea ce simte celălalt înseamnă că ai pierdut ceva din reglajul tău emoțional.
Și, potrivit psihologului Diana Vasile, poate cea mai important resursă și unul din cei mai importanți factori de protecție sunt oamenii importanți din viața noastră. Potrivit cercetărilor, cei încercați de viață au reușesc să-și mențină echilibrul mintal și sănătatea psihică dacă există cel puțin o persoană în jur care are încredere în ei, „care le dorește binele și se comportă adecvat cu ei, văzându-le și arătându-le capacitățile și potențialul și stimulându-le funcționarea bună a psihicului.“
În trecut, pe vreme de război, cotropiri, rată mare a mortalității atât infantile, cât și adulte etc., oamenii se confruntau adesea cu numeroase experiențe traumatice, fie ele singulare sau complexe, care, potrivit lui Ruppert, puteau fi încadrate într-una sau mai multe tipuri de traumă: de identitate, de iubire, sexuală și de a deveni agresor. Iar pentru a face față traumelor, a fost și este nevoie ca în apropierea copiilor să existe măcar o persoană (părinte, bunic sau mătușă/unchi) care să o iubească pentru ceea ce este, nu pentru ceea ce face, să îl sprijine în momentele dificile, să creadă în el și să îl ghideze. Cu siguranță că au existat așa numiții „tutori de reziliență“ cum spune Boris Cyrulnic în cartea sa celebră „Murmurul fantomelor“, care se găseau adesea în sânul familiei. Fiind vorba despre sisteme, familia, familia extinsă, comunitatea au avut și au și acum un rol important în funcționarea sănătoasă a membrilor ei. Rolul familiei este în primul rând unul economic, căci asigură resursele materiale atât de necesare funcționării ei. Pe lângă funcția sexual-reproductivă, familia mai are o funcție foarte importantă, și anume cea de socializare și cea de solidaritate. Scopul funcției de socializare este integrarea în societate a membrilor familiei, iar funcția de solidaritate presupune a asigura unitatea și stabilitatea familiei. Ea implică manifestarea sentimentelor de afecțiune, respect, apartenență la grupul familial, a încrederii membrilor unii în alții, a ajutorării și a susținerii reciproce etc.
În ceea ce privește familia extinsă, aceasta are un mare avantaj: fiind mai mulți membri, există o mai mare diversitate de modele comportamentale care pot fi urmate și adoptate de către copii. Totodată familia extinsă asigură puternice sentimente de apartenență și siguranță, care sunt esențiale dezvoltării copiilor. Într-o familie extinsă este mult mai ușor să se facă față sarcinilor gospodărești, crizelor familiale și să se îndeplinească funcțiile familiei. Iar în cazul comunității, acest sentiment de apartenență este extrapolat, el devine un puternic liant între membri ei.
Vecinii, colegii și prietenii, la fel ca membrii familiei, au un rol semnificativ în dezvoltarea sentimentului de siguranță și calm, precum și în imboldul de a ne stimula dezvoltarea, iar noi, sper, să facem la fel pentru dezvoltarea lor.
Să nu uităm că avem mare nevoie de oameni, comunitatea este foarte importantă pentru sănătatea noastră. E important să fim înconjurați de persoane care să ne considere buni, importanți, care să se bucure de prezența noastră, să ne protejeze, dar și să ne stimuleze și să ne genereze emoții bune.

„Un copil își dorește să aibă o apartenență. El percepe lumea prin ochii persoanelor de care depinde și pe care le iubește. De îndată ce vede că aceste persoane consideră un anumit lucru important și sacru, copilul îl acceptă cu toate consecințele lui. Atunci când în fața sistemului său se deschid noi căi, el alege de bună voie același drum, în virtutea iubirii pe care o resimte: Așa condus și dirijat cum e, copilul se poate încrede în ceea ce vede și în ceea ce recunoaște, fie și numai intuitiv.“ (Bert Hellinger)


La sfârșitul săptămânii trecute am avut o serie de experiențe care m-au conectat cu părinții mei, sora mea, bunicii mei, strămoșii mei. Au fost două zile cu sens profund. Fiind brașoveancă, aproape că nu exista duminică – pe atunci singura zi „liberă“ pe săptămână, în care nu trebuia să mă duc la grădiniță și mai târziu la școală – în care să nu facem câte o excursie cu familia, iar mai târziu, în adolescență și după, cu prietenii. Cutreieram dealurile și munții din împrejurime, ne odihneam și mâncam câte un sandvici la umbra unui copac, într-o poieniță, ne răcoream picioarele în câte un pârâu cu apa limpede și rece ca gheața. Câte și mai câte amintiri legate de perioada copilăriei…
Sâmbăta trecută am participat la un tur montan ghidat organizat de o agenție bucureșteană. Destinația finală fiind cabana Curmătura din Masivul Piatra Craiului, am pornit din București dis de dimineață, pe traseul Sinaia – Cheile Râșnoavei – Zărnești. Autocarul ne-a lăsat la o parcare din Zărnești, de acolo am pornit pe jos spre Fântâna lui Botorog (820 m alt.). Urmărind marcajul cu banda galbenă, după o urcare susținută de circa 2 ore prin pădure, am ajuns în Poiana Zănoaga, unde în sfârșit am făcut o pauză mai mare și am admirat vederea extraordinară asupra masivului Piatra Craiului. Am făcut poze, am mâncat un sandvici și câte un măr, apoi ne-am continuat drumul prin pădure. După circa o oră de mers domol, am ajuns la Cabana Curmătura, una dintre cele mai frumoase, accesibile și cunoscute cabane din Munții Carpați. Am poposit un timp mai îndelungat pentru a mânca câte o bucată din faimoasa plăcintă cu mere „à la curmătura“, dar și pentru a admira panorama cu adevărat spectaculoasă oferită de crestele zvelte, ascuțite, zimțate ale Pietrei Craiului. Chiar mi-am amintit de un versurile unui cântec drag: „Piatra Craiului, cea mai frumoasă piatră de pe Pământ…“. După ce ne-am răsfățat toate simțurile, am pornit iar la drum. La întoarcere am abordat un traseu diferit: am coborât într-o poieniță, iar după traversarea unui pârâu am intrat în pădure. Ajungând în Poiana Curmătura, am admirat din nou peisajul superb spre creasta Pietrei Craiului. Continuându-ne drumul din nou în pădure după circa o oră am ajuns la cunoscutele Prăpăstii ale Zărneștiului, care este de fapt un defileu impresionant, care șespuiește între pereții înalți de peste 200 de metri, oferind un spectaculos peisaj stâncos, dar pe alocuri plin de vegetație. Am ajuns veseli și obosiți la Fântâna lui Botorog, apoi în parcarea din Zărnești, iar de acolo după circa 3 ore, la București.
În această drumeție am avut mai multe revelații. În primul rând că Barbara Morgan avea dreptate când spunea: „Se pare că nu suntem în nici un fel diferiți de vreun aspect al lumii naturale. Suntem cu toții conectați inextricabil, atât unii cu alții, cât și cu lumea din jurul nostru… Generațiile actuale culeg roadele acțiunilor străbunilor lor.“
Mi-am mai dat seama, încă o data, de puterea vindecătoare a sentimentului de apartenență, în cazul de față la grupul de oameni alături de care am făcut această excursie într-o zi minunată de primăvară. În grup pare totul mai simplu, mai firesc, mai haios, mai bun. Iar apartenența se naște din atașamentul emoțional. Franz Ruppert, bazându-se pe teorema atașamentului al lui John Bowlby, punctează foarte bine când afirmă: „Fără sentimente nu putem să ne apropiem de ceilalți. Iar semenii noștri rămân indiferenți față de noi. Prin atașamentul său față de mamă, copilul dezvoltă această premisă fundamentală, aceea de a crește în comunități mai mari. Prin atașamentul său față de tata, el își primește, în majoritatea societăților, locul recunoscut și repartizat într-un context înrudit. Și, în funcție de modul în care este integrată propria familie într-o comunitate mai mare, copilul își găsește locul acolo.“
Totodată e important să înțelegem că întreaga lume este exact așa cum o percepem, iar în momentul în care ne schimbăm percepțiile, gândurile, împreună cu acestea se va schimba și lumea în care trăim. „Este vorba despre o experiență, care atinge adâncimile a ceea ce suntem cu adevărat, iar aceasta are loc prin intermediul simțurilor noastre.“
Chiar înainte de a începe să urcăm, văzând multitudinea de mașini cu număr de Brașov, m-a cuprins un sentiment de bucurie, era acel sentiment că am ajuns acasă. Acolo, în inima pădurii, la poalele munților eram atât de aproape de părinții mei, încât am simțit cât de importante sunt rădăcinile sociale și emoționale. Am simțit parcă rădăcinile acelea puternice, cu ajutorul cărora sunt legată de părinții, bunicii, strămoșii mei. Și le-am mulțumit în gând.
Am simțit din plin la ce se referă Ruppert când spune: „Când cineva își acceptă părinții, capătă întreaga forță a lor.“
Printre cei mai importanți factori de protecție pentru sănătatea mintală sunt – alături printre altele de o bună funcționare corporală, păstrarea aspectului fizic plăcut, respirația corectă, atenția, reglarea emoțiilor – mișcarea, contactul cu natura, capacitatea de empatie și nevoia existenței unor oameni buni din viața noastră. Mișcarea ajută întreg organismul, inclusiv starea psihică. „A face mișcare într-o formă care respectă organismul și capacitățile fiecăruia ajută atât creierul, cât și musculatura – ambele au nevoie de conexiuni bogate și noi pentru a se dezvolta și pentru a susține activitățile umane, mai ales atunci când există o încărcătură consistentă.“ (Diana Vasile)
S-a demonstrat eficiența mișcării pentru schimbarea stării emoționale, a stării de bine, dar și pentru menținerea și dezvoltarea memoriei, iar drumețiile montane sunt foarte indicate pentru menținerea stării de bine.
Contactul cu natura este foarte important. Fiind ființe vii, suntem făcuți să petrecem timp în natură, în compania altor ființe vii. Metabolismul se poate regla mai bine dacă petrecem perioade suficiente în natură, facem efort fizic interacționând cu diverse plante și animale. Totodată se reglează ritmul respirației și sistemul cardiovascular.

Ne minunăm să întâlnim copii care triumfă pornind chiar de la propria lor nefericire… În Convenția asupra Drepturilor Copiilor scrie, printre altele, negru pe alb: „copilul are dreptul de a fi protejat împotriva oricăror forme de violență, neglijență, abuz sau rele tratamente“ și „copilul are dreptul să fie crescut într-o atmosferă de afecțiune și de securitate materială și morală“.


În mod ideal instituția copilăriei ar însemna o grădină înconjurată de ziduri în care copiii, fiind mici și slabi, sunt protejați de duritatea lumii exterioare până când devin îndeajuns de puternici și deștepți să-i facă față. Unii copii își trăiesc copilăria chiar în acest fel.
Însă, din păcate, în viața reală copilăria ca ceva plin de Fericire, Siguranță, Protecție, Inocență nu există pentru mulți copii.
Adesea mulți, prea mulți copii sunt supuși unor acte de agresivitate verbală și/sau fizică, la bătăi, umiliri repetate cauzate de unul sau ambii părinți. Acești copii sunt privați de iubire, de acceptare, de un mediu sigur și protectiv în care să se poată dezvolta un atașament sigur, securizant.
Deoarece copilul este legat emoțional și motivațional de părinte, el este construit, dotat să relaționeze cu părintele și să se regleze emoțional în funcție de acesta. Astfel, chiar și atunci când copilul este certat, adică părintele îi subliniază greșeala ridicând tonul, copilul automat preia automat agitația părintelui și uite așa și el devine stresat… pentru că așa funcționează psihicul său (și al oricărei persoane aflate într-o relație importantă cu celălalt): rezonează emoțional. Copilul face față, se descurcă pe termen scurt cu stresul, dar dacă povestea se repetă, atunci nu mai face față pentru că are mai puține resurse să se regleze, decât are adultul, părintele său. În cazul acesta copilul este supus unui stres cronic, care până la urmă are același efect ca traumatizarea.
Iar ca răspuns la agresivitate, unii copii maltratați, bătuți, traumatizați de familiile lor, de părinți sau alți membrii ai familiei, își înfruntă fizic părintele violent, pe când alții caută scăpare în ei înșiși și se consolează cu gândul că atunci când îl bate, părintele respectiv nu este un adult, nu este matur, căci se lasă dominat de impulsurile sale. În conformitate cu unele studii longitudinale, cei care au ripostat – copiii scandalagii – de regulă ajung adulți violenți, neadaptați societății, pe când în cazul copiilor maltratați care se retrag în lumea lor lăuntrică, deși au fost nefericiți, această stare le-a permis ca mai târziu, după o vreme să-și realizeze o parte din vise și astfel să-și vindece stima de sine anterior călcată în picioare. Ceea ce contează cu adevărat este semnificația dobândită de școală sau de aventura intelectuală.
Copilul maltratat, agresat, care tocmai începe școala, aproape întotdeauna a dobândit deja un atașament insecurizant, iar acest lucru îl face să se simtă marginalizat. Ajungând la școală, el nu caută compania celorlalți copii, fiind neîncrezător în sine și nefericit, evită interacțiunile cu ceilalți, evită chiar privirile colegilor, în schimb poate recurge la manifestări repetitive, își poate suge degetul sau se poate balansa sau se poate uita în depărtare tocmai pentru a se sustrage contactului vizual. Acest tip de comportament evitant atrage însă atenția altui tip de copil: cel brutal, sadic. Cu siguranță că fiecare dintre noi am avut în clasă câte un astfel de coleg violent, bătăuș, pus întotdeauna pe ceartă. Iar copiii agresați acasă devin ținte ușoare pentru acești copii brutali.
Și e foarte posibil ca modul în care copiii supuși agresiunii fizice și psihice acasă se apără de cei care-i bat sau îi umilesc să fie buni predictori pentru problemele cu care se vor confrunta mai târziu.
În urma studiilor, s-a arătat că puțini dintre copiii maltratați acasă se vor revolta împotriva copiilor care-i agresează la școală. Cei mai mulți dintre ei se simt mândri că au ținut piept confruntării fizice cu agresorul din școală și practic îi și ajută (pe cei agresați) să-și recunoască sieși că, în ciuda a tot ce se întâmplă, au totuși o valoare. Pe de altă parte, și copilul-„agresor“ este la rândul lui tot un copil nefericit, care probabil este acasă agresat fizic și/sau emoțional, dar care își „restaurează“ imaginea de sine folosindu-se de convingerea că forța fizică este o cale sau poate singura cale spre a inspira teamă. Copiii care nu protestează la acțiunile brutale ale colegului lor se îndepărtează de ei înșiși și se întăresc mecanismele de apărare, de supraviețuire. Este însă surprinzător să observăm evoluția acestor copilași agresați atât acasă, cât și la școală. Cu toate că ei evoluează către o lungă și ascunsă depresie, în suferință și în durere, totuși în rândurile acestei populații de copii nefericiți vom regăsi mai târziu cel mai mare număr de copii rezilienți. Potrivit psihoterapeutei Diana Vasile, reziliența este „capacitatea oamenilor de a se reîntoarce la echilibrul pe care îl aveau înainte de situația traumatizantă“, deci dacă copilul, în special în primii doi ani de viață, a avut o stare de bine, el, ca persoană rezilientă, poate reveni la starea de funcționare de dinainte de a fi trecut prin dificultăți, bătăi, agresiune fizică și/sau verbală, psihologică.
În schimb, copiii traumatizați, care adoptă la rândul lor un mod de apărare asemănător sau identic celor care-i brutalizează, obțin beneficii psihologice doar de scurtă durată. Ei sunt nevoiți să o ia tot timpul de la capăt. Deși sunt „admirați“ de gașca din care fac parte, acest lucru nu-i face să fie acceptați decât dacă recurg în permanență la acte de violență. Acest mecanism de apărare toxic arată că acești copii suferă în continuare de tulburări de atașament, ceea ce duce la inadaptare socială.
În grupul depresivilor tăcuți, care-și ascund suferința, se activează mecanisme de apărare constructive: reverie, intelectualizare, activism, anticipare și sublimare. Iar în cazul în care apare cineva care e dispus să sprijine copilul supus acțiunilor de agresivitate, care să-i confere celui traumatizat o legătură emoțională bună, un atașament securizant, atunci, cu ajutorul acestuia, s-ar putea activa competențele ascunse ale acestor copii și e foarte posibil ca ei să revină la viață, și, încetul cu încetul, depresia tăcută se va șterge ca urmare a travaliului afectiv, intelectual și social.
În loc de încheiere, iată câteva gânduri de Violet Oaklander: „Copiii fac ceea ce pot pentru a se descurca, pentru a supraviețui. Copiii au tendința naturală de a crește. În fața lipsurilor sau a întreruperilor funcționării lor naturale, ei își vor alege un anumit comportament ce pare să le servească pentru a se descurca. Ei pot acționa într-un mod agresiv, ostil, mânios, hiperactiv. Pot să se retragă într-o lume pe care și-o plăsmuiesc singuri. Pot să vorbească foarte puțin sau poate chiar deloc. Pot să dezvolte o teamă de orice sau de vreun lucru particular care le afectează propria viață și pe cea a tuturor celor care le sunt apropiați în vreun fel. Pot deveni excepționali, exagerat de «buni» și agreabili. Pot să se agațe de adulții din viața lor într-un mod nesuferit. Pot să facă în pat, să facă în pantaloni, să facă astm, alergie, ticuri, dureri de stomac, de cap, accidente. Copilul nu cunoaște nicio limită în încercarea sa de a-și satisface nevoile.“

Deși unii experți în vânzări vorbesc despre 6 tipuri de clienți, în urma experiențelor mele terapeutice, cel mai adesea am întâlnit 3 tipuri de clienți/pacienți.


Primii sunt cei care dispun de o substanțială motivație intrinsecă, fiind foarte hotărâți pentru a începe și chiar a urma un proces terapeutic și astfel să obțină, mai devreme sau mai târziu, schimbările dorite, îmbunătățirea calității vieții. Aceștia se programează, fie la telefon, fie în scris, sosesc la timp la fiecare ședință, se responsabilizează pentru faptele lor. Când nu pot ajunge, anunță cu cel puțin 24 de ore înainte, cum este de fapt și înțelegerea noastră, și se reprogramează. Ei sunt cei cu care și relația terapeutică se stabilește parcă de la sine.
O altă categorie sunt „turiștii“, care se programează, vin la prima ședință, după care dispar fără urmă. Și e foarte probabil să urmeze același procedeu și în cazul altor psihologi. Ei sunt la cabinet doar în trecere…
Mai există și categoria de client/pacient, care în urma unui conflict, eveniment mai neașteptat, sună la primul psihoterapeut găsit pe Google și îi explică pe îndelete care-i problema lui. El are nevoie să ventileze și speră astfel ca lucrurile să se rezolve instantaneu, de la sine. Într-un final se și programează, dar la psihoterapie nu mai ajunge și nici nu anunță că dorește anularea programării. De aceștia să ne ferească Dumnezeu, căci ne duc direct la faliment…
Ca bonus, mai există o categorie, pe care eu îi numesc „clienți-surpriză“.
De curând m-a sunat o doamnă, după ce îmi expune lung despre ce este vorba, stabilim o programare peste 2 zile, la ora 17. A doua zi, joi, la 16:30, deci era în termen, mă anunță că dorește reprogramarea ședinței pentru vineri la ora 19:30. Până aici totul ca la carte. De regulă la prima întâlnire majoritatea persoanelor ajung cu câteva minute mai devreme. Cabinetul este pregătit, am închis geamul, am aprins lumânarea parfumată, am dat drumul la muzică, în cadrul primitor al cabinetului meu sunt în așteptare. Se face ora stabilită, mai trec câteva minute și doamna tot nu apare. Fiind vineri, mi-am reorganizat seara, am renunțat să o sun și să-i cer plata onorariului, mai bine m-am dus la un film. Weekendul a trecut foarte repede…
Ziua de luni urma să fie foarte aglomerată. De ani de zile sunt într-un proces neplăcut cu instituția în care am lucrat 16 ani, iar acum în sfârșit am câștigat în instanță. Având la mână sentința definitivă, am căutat pe Google cel mai apropiat executor, pentru a-mi recupera cheltuielile de judecată. Sun de pe numărul meu privat și întreb dacă se poate să mă ajute să-mi recuperez banii. Îmi răspunde o doamnă iritată, agitată: „NU, NU SE POATE!“ și închide.
Și atunci observ că din greșeală, în loc să apelez executorul, am sunat de pe numărul meu privat clienta care tocmai mi-a dat țeapă.
În scurt timp rezolv și cu executorul, iar peste nici o oră primesc un apel pe numărul meu privat, pe ecran îmi apare că mă sună clienta cu țeapa, răspund, iar ea îmi spune scurt și la obiect: „SE POATE – BĂIEȚII VĂ REZOLVĂ!“

În urmă cu câțiva ani, în drum spre Teheran, m-am împrietenit cu un tânăr, student la litere care fuma ca turcul (de fapt chiar era turc), și care mi-a mărturisit că de ceva vreme încerca să se lase de fumat și nu reușea. Anul trecut ne-am întâlnit la București și, spre surprinderea mea, mi-a spus cu un zâmbet de învingător că pur și simplu a reușit să scape de acest viciu de pe o zi pe alta. La întrebarea mea: „Cum ai reușit?“ mi-a răspuns: „În cele din urmă chiar m-am hotărât să mă las de fumat. Într-o dimineața, după o săptămână în care am fumat exagerat, pentru că eram în ultimele zile din sesiune, după care au urmat chefuri până dimineața, pur și simplu mi-am spus: «Chiar am de gând să mă las de fumat!» și, pentru prima dată, chiar am crezut ceea ce spuneam. După care a fost ușor, totul a mers parcă de la sine, fără să fiu nevoit să fac vreun efort prea mare!“


Prietenul meu mi-a mărturisit că, deși anterior încercase în mai multe rânduri să nu mai fumeze, nu crezuse niciodată că va reuși. Își dorea destul de mult să reușească să se lase de fumat și se gândea adesea cum ar fi fost dacă ar fi reușit, dar fără convingere. În decursul timpului încercase diferite metode, la un moment dat a trecut chiar la țigări electronice. Chiar dacă uneori făcea progrese, după un timp recidiva. Uneori avea impresia că succesul este ascuns undeva, nu depindea de el, iar scopul părea de neatins. Dar în acea dimineață, prietenul meu a ajuns să creadă că drumul spre reușită fusese deschis în fața lui tot timpul și că atingerea obiectivului era în principal o chestiune de decizie. Și atunci mi-am adus aminte de vorbele lui Earl Nightingale: devenim suma gândurilor noastre cele mai frecvente. În viață noi nu primim ceea ce ne dorim, ci primim ceea ce ne așteptăm de la viață. Dacă stăm bine să ne gândim, legea atracției se aplică și în cazul persoanelor și împrejurărilor, noi atragem oameni și circumstanțe care se află în concordanță cu gândurile noastre predominante. Cu cât ajungem să credem în reușita strădaniilor noastre, cu atât sunt șanse reale ca ele să se adeverească.
Revenind la experiența prietenului meu, putem să tragem mai multe concluzii. Uneori luăm decizii care sunt din start sortite eșecului, ne pripim să luăm hotărâri de diferite feluri doar pentru a fi încălcate la scurt timp după aceea. La început de an obișnuim să ne stabilim unele rezoluții, sperând din tot sufletul să ne folosească entuziasmul, energia pentru schimbare. Nutrim speranțe deșerte cum că sinele din noul an va fi o versiune îmbunătățită a noastră, doar pentru a descoperi după nici o săptămână sau două, că suntem exact persoana care am fost.
O altă metodă folosită de unii este anunțarea rezoluțiilor pe rețelele de socializare, în speranța că anunțul ar putea servi drept angajament. Considerând că toată lumea știe că încercăm să facem o schimbare, ne va fi rușine în caz că renunțăm. Dar din păcate nici asta nu pare să funcționeze, deoarece majoritatea prietenilor de pe rețelele de socializare seamănă foarte mult cu noi. Așa că știm dinainte că dacă nu reușim ceea ce ne-am propus – așa cum de altfel ne și așteptăm – am putea împărtăși și acest lucru cu ceilalți, și am putea fi chiar apreciați de cei care se află în aceeași barcă cu noi.
E bine să subliniem faptul că, în ciuda aparențelor, cele mai multe rezoluții nu sunt niciodată încălcate; ele mai degrabă nu sunt luate de la bun început. Luarea unei decizii necesită o anumită viziune despre noi înșine pe care adesea nu reușim să o menținem.
Adesea atunci când ne alegem câte un obiectiv și, poate, anunțăm public cu mare tam-tam, vom trudi din greu pentru a-l atinge, noi de fapt nu credem în adâncul sufletului că vom reuși. Și spun acest lucru deoarece ne considerăm că suntem doar niște marionete în mâinile norocului. Nu credem că putem decide ceea să facem.
Este posibil ca, folosind o strategie sau alta, să încercăm totuși să rămânem pe calea cea bună, dar de îndată ce sarcina devine dificilă, avem tendința de a renunța. Important este că eșecul nu se datorează provocărilor din afara controlului nostru, ci a ceea ce noi înșine facem sau nu facem.
Din păcate, intențiile noastre adesea nu implică o hotărâre reală. Deși sunt lucruri pe care dorim să le atingem, ne temem că nu le vom obține pentru că ieșim din zona noastră de confort, din rutina noastră zilnică. E foarte important să ne hotărâm în ce direcție să mergem și să facilităm ajungerea la destinație. Pentru atingerea scopului, unii oameni recurg la diferite trucuri și strategii care însă sunt rareori suficiente prin ele însele. Ele par a fi doar ca niște cârje utile pentru o persoană care încearcă să meargă, dar inutile pentru cineva care nu nici măcar nu se ridică în picioare ca să încerce să meargă.
Iată soluția: totul se reduce la motivație. Cu siguranță, dacă suntem puternic motivați de atingerea unui obiectiv, nu ne vom bloca în fața obstacolelor ci, din contră, le vom învinge cu succes.
Făcând lucruri care ne plac, în care credem sau pe care ne pricepem să le facem, asemenea lui Picasso sau Aman, care au avut impulsuri puternice de a picta sau alt exemplu grăitor ar fi fizicianul Richard Feynman despre care se spune că a fost condus aproape compulsiv să rezolve puzzle-uri, putem să dobândim motivația atât de necesară schimbării. E adevărat și faptul că devenim motivați pentru a trece la acțiune atunci când ne aflăm în fața unui pericol sau în alte circumstanțe de forță majoră. Dar, din păcate, în cea mai mare parte a timpului motivația puternică și persistentă lipsește cu desăvârșire.
Vestea bună este că, deși s-ar putea să ajungem la performanța motivațională a lui Picasso, Aman sau Feynman, putem decide ce să facem și apoi chiar să trecem la fapte, așa cum a făcut-o prietenul meu turc.
Am convingerea că acceptarea faptului este cheia, iar succesul depinde cu adevărat de noi. Chiar și în absența unor circumstanțe perfect favorabile, putem să ne realizăm propriile dorințe, chiar vise.
Precum a spus Walt Disney, „Toate visele noastre pot deveni realitate dacă avem curajul de a le urma.“ Și aș adăuga vorbele lui Brian Tracy: „Știi la ce se gândesc în general cei incapabili de succes? Se gândesc la ce nu vor, la lucrurile care îi îngrijorează, la lucrurile din trecut care îi supără și îi întristează. Și, în special, încearcă să dea vina pa alții pentru situația în care se află. Cei mai buni se gândesc la lucrurile dorite și la felul în care să le obțină.“

„Întotdeauna este mai interesant să lucrezi aici-și-acum decât să-ți concentrezi atenția asupra unor aspecte abstracte sau istorice“. (Irvin D. Yalom)


În urmă cu câteva zile am primit un e-mail de la unul din foștii mei clienți, care a notat, de-a lungul timpului, câteva din experiențele, ideile, cugetările, sfaturile sale cu scopul de a înțelege mai bine și mai profund propriul său proces terapeutic. Iar după ce lucrurile s-au limpezit, mi l-a trimis să-l citesc și, dacă consider că poate fi de folos și altora, să-l public pe pagina de web al cabinetului meu de psihologie. Asta am și făcut, iată rezultatul:

În urmă cu circa nouă ani, când tocmai mă întorceam de la cabinetul unui psiholog la care mergeam la acea vreme, un gând mă obseda. Mă tot întrebam ce caut eu de fapt la acel psiholog, chiar și mersul în sine la terapie este o mare prostie și chiar n-are sens să mai caut vreodată vreun un terapeut care să mă poată ajuta. Eram pur și simplu disperată, căci până atunci am fost la nenumărați terapeuți, am încercat nenumărate metode și tehnici, dar niciodată nu am simțit cu adevărat că am ajuns acolo unde chiar îmi doream, ci întotdeauna am simțit că îmi tratez doar simptomele și că pur și simplu sunt în același punct de unde am pornit în urmă cu ani buni. Anii au trecut, am continuat terapiile, am tot schimbat terapeuții și pot spune cu mâna pe inimă că acum știu că succesul unei terapii depinde de foarte mulți factori și că, în calitate de client, implicarea mea în succesul terapiei este la fel sau poate chiar mai mult la fel de mult ca al psihoterapeutului.
Știu că părerile sunt împărțite în privința asumării mersului la psiholog, la terapie, dar eu tind să cred că ne îndreptăm într-o direcție bună și că oamenii conștientizează din ce în ce mai mult că nu-i o rușine să te duci la ședințe de psihoterapie și că este nevoie să ne îngrijim și sănătatea mintală. Nu cu mult timp în urmă, adolescentă fiind, trebuia să ascund faptul că mergeam la psiholog, pentru că cei care făceam așa ceva eram considerați bolnavi mintal, nebuni de care lumea se temea. În zilele noastre lucrurile par să se fi schimbat, acum pot să vorbesc deschis și să recunosc în fața lumii că am nevoie de ajutor și apelez la un specialist. Cu toate că participarea la ședințe de psihoterapie a devenit ceva obișnuit, totuși mulți oameni se plâng că uneori se blochează în procesul terapeutic.
Pentru că până să mă „stabilesc“ la terapeutul meu de acum, am „încercat“ nenumărați psihoterapeuți și psihoterapii, așa că îi înțeleg perfect pe acei oameni care se împotmolesc, se blochează la un moment dat, dar mai știu un lucru: pentru a face progrese și schimbări era nevoie să mă implic, să conștientizez și să accept problemele mele, ca, împreună cu terapeutul, să putem ajunge la rezultatele, obiectivele propuse. Unde am greșit înainte? În multe privințe: adesea nu eram suficient de sinceră și deseori am deviat ședința spre subiecte mai ușoare. Au fost momente în care nici metoda, nici tehnicile n-au prea funcționat, deși recunosc că mă simțeam mai bine cu profesioniști mai carismatici. Totodată, uneori au fost momente în care pur și simplu a lipsit chimia, relația terapeutică nu s-a putut consolida și atunci am renunțat.
Acum, după 25 de ani de terapie sunt o serie de lucruri pe care le-am învățat, pe care dacă le-aș fi știut de la început aș fi economisit bani, timp și energie. Aș enumera câteva dintre ele:
Dacă doriți să mergeți la terapie, merită să faceți mai întâi câteva cercetări: ce metode sunt recomandate în mod obișnuit pentru afecțiunile sau problemele similare cu ale dumneavoastră, care credeți că ar fi cea mai potrivită, cu care să vă simțiți cel mai bine, cel mai confortabil și, pentru că poate fi vorba despre un număr mai mare de ședințe, e bine să fie un psihoterapeut disponibil în zona în care locuiți, să nu pierdeți foarte mult timp pe drum.
La ora actuală, deși chiar și omul de rând are acces la cărți de psihologie, de dezvoltare personală, există destul de puține informații disponibile despre care sunt acele metode care se încadrează exact sub umbrela terapiei. Psihologii diferă între ei nu doar ca personalități, ci și în ce privește metodele folosite. De pildă, în timp ce terapia analitică se referă în primul rând la client și la profesionistul care îl ascultă, terapia cognitiv-comportamentală este mult mai interactivă, orientată spre acțiune.
La prima întâlnire, după anamneză, e bine ca terapeutul să vă informeze despre ce consideră că ar trebui să începeți terapia și care ar fi metodele, tehnicile cele mai potrivite.
E bine ca încă de la început să mă gândesc și să decid dacă doresc să lucrez cu un terapeut bărbat sau femeie, cu cineva tânăr sau mai în vârstă. E important să mă simt confortabil cu acesta. E nevoie să se stabilească relația, alianța terapeutică bazată pe încredere și simpatie, deoarece procesul terapeutic nu poate să dea roade fără asta.
Terapeutul nu este doar o persoană căreia îi putem spune ce se întâmplă zi de zi – în mod ideal, putem dezvolta cu el o legătură emoțională, dar și intelectuală, iar natura relației, etapele de deschidere față de el sau de acceptare a vulnerabilității fac parte din munca pe care o facem împreună la fel de mult ca și urmărirea obiectivului.
Dacă ar fi după mine, aș prefera să pun accentul întotdeauna pe confort și pe sentimentul de siguranță, dar unele persoane sugerează că dacă dorim să ne rezolvăm dificultățile interpersonale, ar trebui să ne îndreptăm în direcția rezistenței mai accentuate.
Știm cu toții că adesea problemele noastre „dispar“ în cabinetul de terapie, în timp ce în afară de cele 60 de minute petrecute acolo suntem practic preocupați de gestionarea crizelor, problemelor. La început, după ce ieșeam de la ședința de psihoterapie, îmi făceam reproșuri întrebându-mă de ce nu am adus în discuție cel mai important subiect al zilei, cu timpul m-am obișnuit să mă pregătesc, uneori chiar să-mi fac notițe cu ce voiam să discut cu terapeutul meu, temele care nu-mi dădeau pace.
În drum spre terapie îmi formulez dacă există ceva din ședința precedentă pe care aș vrea să îl reiau, dacă s-a întâmplat ceva în timpul săptămânii despre care este important să vorbesc, sau dacă am o idee pe care aș vrea să o explorez. Acest lucru face ca cele 60 de minute să fie cu adevărat eficiente.
Cred că de mare ajutor și mie, ca client, mi-a fost cartea lui Irvin D. Yalom, Darul psihoterapiei, în care autorul sugerează că „aici și acum este sursa principală a puterii terapeutice, o mină de aur pentru psihoterapie, cel mai bun prieten al terapeutului (prin urmare și al pacientului)“.
Și mai e un lucru important: cheia succesului unei terapii este să implementezi în viața de zi cu zi cele învățate, experimentate în mediul securizant din cabinet. E nevoie de o preocupare constantă în ceea ce privește temele abordate la terapie.
E ca și cum atunci când ne hotărâm să facem o prăjitură delicioasă după rețeta bunicii, cumpărăm toate ingredientele, citim cu atenție rețeta, spargem ouăle, amestecăm gălbenușul cu zahărul și ne oprim. Lăsăm totul acolo pentru a continua să o preparăm în alte 60 de minute, o săptămână mai târziu. Așa stă treaba și cu cele 60 de minute petrecute la cabinetul terapeutului – dacă nu continuați să fiți preocupați de temele discutate, dacă nu vă propuneți să implementați câte ceva în viața reală, atunci le lăsați în urmă de îndată ce ieșiți pe ușa cabinetului.
Putem spune că terapeutul este doar un catalizator, el nu ne rezolvă problemele în locul nostru: el este o cârjă, o busolă, dar rezultatul final depinde de noi, de practică, de recunoașterea și corectarea tiparelor proaste din viața de zi cu zi și de continuarea muncii de autocunoaștere pe cont propriu.
Iar dacă la următoarea ședință venim deja cu o „prăjitură“ gata preparată, care poate nu s-a răcit încă, mai are nevoie să-i punem frișca, ornamentele, atunci sunt șanse s-o analizați împreună cu terapeutul.
Încă o idee care mi se pare bună este ținerea unui jurnal de la o ședință la alta în care să vă notați gândurile, propozițiile-cheie din timpul ședinței, care v-au rămas în minte dintr-un anumit motiv.

Aș dori să închei tot cu un citat din cartea lui Yalom: „Prefer să mă gândesc la pacienții mei și la mine ca la niște tovarăși de drum… Sarcina mea este să înlătur obstacolele care le blochează pacienților mei calea. Nu eu trebuie să fac totul; nu trebuie să-i insuflu pacientului dorința de dezvoltare, curiozitatea, voința, bucuria de a trăi, grija, devotamentul sau oricare dintre miriadele de însușiri care ne fac să fim pe de-a-ntregul umani.“