Skip to content

Bine te-am găsit!

Sunt Nitsch-Petioky Anikó, consilier psihologic, psihoterapeut și hipnoterapeut.
Ai ajuns aici probabil pentru că ești în căutarea unui psihoterapeut în București, pentru ședințe față în față.
Sau poate ești din alt oraș sau locuiești în altă țară și cauți un psihoterapeut pentru ședințe online.
S-ar putea să te simți singur și trist, îngrijorat, deprimat și să te întrebi dacă cineva te poate înțelege cu adevărat, fără să te critice, fără să te judece.
Sau poate te confrunți cu o problemă personală, ai ajuns să te simți blocat, secat de propriile tale resurse și simți că ceva trebuie să se schimbe.
Sau poate experiențele tale din trecut îți afectează capacitatea de a-ți trăi viața pe deplin astăzi.
Sau poate vrei să scapi de dependența de alcool, de droguri, de jocuri de noroc, de sex sau alte comportamente adictive, cum ar fi mâncatul excesiv care au pus stăpânire pe tine.
Sau este posibil să nu te mai înțelegi cu soțul/soția, cu șeful/subalternii, cu părinții/copiii.
Sau poate ai un copil/adolescent care trece printr-o perioadă mai dificilă.
Sau poate ai suferit o pierdere recentă și simți că nu poți trece peste ea singur.
Sau a intervenit o schimbare în viață care te-a făcut să simți că nu-i poți face față.

A însoți pe cineva în călătoria sa către sine este un privilegiu.
Pentru programare sună la 0772 075 883

Ritual sănătos

Ridici o sprânceană / și parcă ți-e teamă / de ziua care vine.
Sub plapumă-i cald, / dar ceasul isteric trage de tine / și-atunci…
Cafeaua de dimineață / te-ajută să scapi de greață / și-ți crește moralul
Să poți suporta / încă o zi… carnavalul, / încă o zi… carnavalul


(Doru Stănculescu – Cafeaua de dimineață)


Ritual sănătos

Cafeaua de dimineață face parte din ritualul meu de trezire. În fiecare zi îmi încep ziua cu o cafeluță cu mult lapte. Unele persoane preferă cafeaua simplă, alții o beau cu lapte sau cu frișcă. Mă folosesc zilnic de proprietățile cafelei de stimulare psihomotorie datorate prezenței cofeinei.
Studiile au arătat că este în regulă să consumăm maxim 400 mg de cofeină (în jur de patru sau cinci cești de cafea) pe zi. Și aici e valabil că cea ce este prea mult poate dăuna sănătății.
Efectele cofeinei încep să se simtă după câteva înghițituri de cafea după circa 15 minute, dar ele pot apărea și un picuț mai târziu, după o perioadă mai lungă, de până la 60 de minute, după care efectele ei pot continua timp de aproximativ trei până la cinci ore (în caz că aprindeți și o țigară, efectul cofeinei se poate diminua în timp). Cofeina este metabolizată în două molecule care continuă să stimuleze creierul: paraxantina și teobromina (care se găsesc și în ciocolată). Din cauza competiției cu o enzimă hepatică specifică, cofeina devine mai toxică atunci când este consumată în timp ce se iau și unele antidepresive sau medicamente pentru tratarea psoriazisului.
Potrivit unor studii, consumul de cafea în doze limitate au efecte benefice asupra sănătății. La fel ca și extractele din alte plante, cafeaua este un amestec de compuși biologic activi, astfel cafeaua produce multe beneficii pozitive pentru sistemul cardiovascular și pentru creier.
Datorită capacității sale de a stimula straturile musculare externe ale intestinelor, cofeina are și efecte pro-motilitate asupra sistemului gastrointestinal. Numeroase studii au identificat proprietățile antioxidante, antiinflamatorii și anticancerigene ale componentelor unei cești de cafea.
Un lucru interesant este și faptul că unele studii longitudinale de peste patruzeci de ani au confirmat faptul că incidența bolii Parkinson este redusă pe măsură ce crește doza, ajungând să scadă cu până la 85% în timp ce consumul de cafea crește până la cinci cești pe zi.
Numeroase studii pe animale au demonstrat efectele sale de prelungire a duratei de viață. Consumul zilnic de cofeină a fost, de asemenea, corelat în mod semnificativ cu reducerea mortalității și creșterea duratei de sănătate.
Totodată un studiu epidemiologic efectuat între 1990 și 2013 pe un eșantion reprezentativ de mai mult de o sută de mii de persoane, a raportat că a redus riscul de tumori cerebrale cu atât mai mult, cu cât dozajul a fost mai mare.
E important de reținut și faptul că potrivit unui un studiu recent efectuat pe trei mii de subiecți de vârstă mijlocie s-a descoperit că un consum mai mare de cafea a fost asociat cu o prevalență mai mică a infarcturilor cerebrale minore legate de accidentele vasculare cerebrale ischemice. Pacienți care au băut cea mai mare cantitate de cafea au prezentat cele mai bune performanțe la testele de funcții cognitive. Pe lângă acestea, consumul zilnic de cafea sporește sistemele antioxidante endogene ale creierului.
Cu toate că există numeroase beneficii ale consumului zilnic de cafea, utilizarea sa poate fi limitată de efectele secundare cardiovasculare ale cofeinei, mai cu seamă la persoanele mai în vârstă și pentru cele cu un sistem cardiovascular slăbit. În plus, dacă este consumată înainte de culcare ar putea întârzia chiar și adormirea.
Vestea bună este că pentru unele persoane există o alternativă la îndemână: o ceașcă de cafea decofeinizată (care, în ciuda numelui, nu este lipsită de cofeină). Numeroasele substanțe chimice din cafeaua decofeinizată care contribuie la gustul și aroma sa oferă, de asemenea, multe beneficii pentru sănătate, dincolo de acțiunile cofeinei.
De exemplu: acidul cafeic are proprietăți antioxidante și anticancerigene modeste, în funcție de doză. Acidul clorogenic este de asemenea un antioxidant și poate fi responsabil pentru presupusa capacitate a cafelei de a preveni diabetul zaharat de tip 2.
Acidul ferulic poate să scadă nivelul de glucoză din sânge și să reducă nivelul colesterolului și al trigliceridelor, iar aceste acțiuni pot sta la baza potențialelor beneficii cardiovasculare ale consumului de cafea, fie ea decafeinizată sau nu.
Consumul de cafea are numeroase beneficii pentru sănătate, iar acestea depășesc cu mult aspectele negative, evident e indicat ca fiecare persoană, mai ales cele ajunse la o anumită vârstă, să-și consulte medicul de familie în legătură cu consumul indicat de cafea. În general consumul regulat de cafea poate contribui la o viață mai lungă și mai sănătoasă.


Între Cer și Pământ

Există o legendă veche și frumoasă despre un rabin pe care un elev l-a întrebat odată: „Înainte au existat oameni care au văzut fața lui Dumnezeu; de ce nu mai există și astăzi?“ La care rabinul a răspuns: „Pentru că astăzi nimeni nu se mai poate apleca atât de adânc.“ (Carl Gustav Jung: Amintiri, vise, reflecții)

Între Cer și Pământ

Citatul de mai sus este din minunata carte autobiografică a lui Jung și se leagă de experiența mea din partea a II-a a turului ghidat de la Muzeul Satului din București la care am fost duminică în care am vizitat și ne-am delectat cu poveștile din zona Transilvaniei și Satul Nou.
Am rămas profund impresionată de Maramureș, zona etnografică deosebit de bogată în creații populare autentice și chiar mi-am propus ca în viitorul apropiat să vizitez această zonă colorată având o puternică încărcătură nu doar spirituală, ci și emoțională, căci de acolo se trage o persoană foarte dragă mie.
Porțile maramureșene sunt unele din cele mai importante creații populare din România.
Poarta este adesea asociată cu pătrunderea într-un spațiu de o însemnătate aparte, în casa omului sau în biserică, casa lui Dumnezeu. Ritualurile de trecere sunt simbolizate, în cazul a numeroaselor culturi, de intrarea printr-o poartă.
Poarta împarte, în mod simbolic, partea lumească de cea sacră, binele de răul, ba mai mult, chiar trecerea pe sub poartă fiind un simbol în sine. Oamenii credeau că atunci când bărbații se întorceau acasă, încărcați cu toate relele lumii, poarta îi purifica de boli și blesteme pentru a reveni curați alături de familiile lor.
Toate motivele sculptate, toate semnele de pe poartă aveau rolul de purificare, atunci când intrai pe poarta joasă, lăsai practic și toate fricile afară.
În Arta populară din nordul Transilvaniei, Tancred Bănățeanu numește atât de expresiv porțile maramureșene „adevărate arcuri triumfale ale fiecărei gospodării țărănești“.
Poarta maramureșeană este alcătuită din trei stâlpi solizi, ciopliți în patru fețe, uniți în partea de sus de „fruntar“, pe care se ridică acoperișul. Între stâlpi sunt cele două intrări: cea mică, pentru oameni, și cea mare, pentru animale, căruțe.
Stâlpii, și mai cu seamă cele două tăblii ale porților, sunt vast ornamentate, cu o mare varietate de motive decorative. Ornamentica porților maramureșene cuprinde toate tipurile de motive tradiționale, de la cele mai simple, geometrice, vegetale și până la cele mai complexe, care ilustrează simboluri ale universului spiritual și credințele despre lume ale priceputului meșter popular.
Cele mai des întâlnite simboluri întâlnite în decorul porților maramureșene sunt
simbolurile solare, cercurile, rozetele, spiralele, morișca, „roțile“, colacul sunt ilustrări ale astrului zilei, alături de care apare cocoșul, o pasăre solară, care anunță, prin cântecul său, biruința luminii asupra întunericului.
Un motiv care apare frecvent pe porțile din Maramureș este și funia împletită sau răsucită, fiind considerată simbolul infinitului, al coexistenței binelui și răului. De regulă funia este așezată în cadrul ornamentului pe verticală, semnificând atât legătura dintre spațiul terestru și cel celest, cât și aspirația spre înălțimi, spre cer.
Lângă aceste motive apar și dinții de lup, despre care credința populară crede că au rolul de a îndepărta de spațiul curții animalele sălbatice, farmecele și duhurile rele; precum și o serie de motive vegetale sub formă de flori, ramuri înfrunzite și nu în ultimul rând arborele vieții precum și prezența crucii. Adesea motivul arborelui este reprezentat printr-un copac trifurcat, cu vârful în formă de cruce.
Porțile maramureșene îmbină foarte frumos simbolurile credinței populare cu motive pur „estetice“, ajungând la un nivel ridicat al creativității și măiestriei populare.
Un simbol prezintă un conținut inconștient care își croiește drum spre conștiință. Jung asociază simbolul cu o înțelegere a dinamicii psihologice: „Înțelesul simbolului este nu acela de a fi un semn camuflant pentru ceva general cunoscut, ci o încercare de a explica analogic, ceva complet necunoscut și în devenire. Astfel, fantezia ne oferă sub forma unei analogii mai mult sau mai puțin potrivite ceea ce este în curs de devenire.“
După ce am examinat amănunțit intrarea în curte, nu avem cum să nu observăm că undeva lângă poartă se află o băncuță sau o bancă, pagina de facebook a vremurilor trecute…
Mai este un lucru care merită toată atenția noastră și este formulată tot de Jung: „Bineînțeles că în mintea mea se iscă tot mereu întrebarea ce raport există între simbolistica inconștientului și religia creștină sau alte religii. Nu numai că las o poartă deschisă mesajului creștin, ci consider că el își are locul în centrul omului occidental. E adevărat ca are nevoie de o perspectivă nouă, pentru a corespunde modificărilor seculare ale spiritului timpului; altfel se află pe undeva pe lângă timp, iar totalitatea omului pe undeva pe lângă el. Este ceea ce m-am străduit să înfățișez în scrierile mele.“
Biserica de lemn din Dragomirești este poate cea mai zveltă, frumoasă construcție din Muzeul Satului. Ea a fost adusă în București în 1936, fiind ridicată în Maramureș pe locul alteia, arsă de tătari în incursiunea lor de jaf din anul 1717.
Din depărtare atrage privirea silueta zveltă a turnului-clopotniță, înalt de aproximativ 27 m, care este un element de echilibru arhitectural, iar prin înălțimea lui ne face să ne simțim mai aproape de Cer.
Din punct de vedere artistic, se remarcă elementele decorative ale pridvorului deschis pe stâlpi ciopliți și uniți prin elegante arcade la partea superioară și o balustradă traforată, la partea inferioară.
Conform cultului creștin de rit oriental, biserica este împărțită în: pridvor, pronaos, naos, altar. Ținând cont de atribuirea simbolică a fiecărui spațiu, pronaosul care era rezervat femeilor, este numit „biserica femeilor“, naosul, locul bărbaților se numește „biserica bărbaților“, iar altarul este locul preotului. Pronaosul și naosul sunt surmontate de un plafon drept, iar naosul este acoperit cu o boltă semicilindrică din bârne. Pereții sunt pictați în interior de meșteri populari, care au respectat în altar și naos canoanele bisericești, dând frâu liber imaginației în pronaos, ceea ce reflectă credințele poporului legate de fericirea din rai și chinurile din iad. Ochiul atent poate observa aspecte din viața socială și politică a vremii. Iconostasul are bogată sculptură și frumos ornată cu icoane pe lemn.
În biserică se ajunge călcând pragul pridvorului deschis cu stâlpi ciopliți și o balustradă traforată. Aici te pregătești să intri cu capul aplecat în biserică, aici e trecerea despre care vorbeam și la porțile gospodăriilor, e locul în care lași partea lumească afară și intri cea sacră, lași lucrurile exterioare să pălească și intri în contact cu lumea interioară, profundă.
Din păcate pentru unii oameni e dificil să ajungă în aceea stare de contact profund cu sinele, cu Dumnezeu, pentru alții însă e indispensabil. Așa cum spune și Jung: „În fața evenimentelor interioare, celelalte amintiri pălesc – călătoriile, oamenii și lucrurile înconjurătoare. Amintirea faptelor exterioare ale vieții mele s-a estompat în cea mai mare parte sau a dispărut. Însă întâlnirile cu cealaltă realitate, coliziunea cu inconștientul, mi s-au întipărit în memorie și nu mai pot fi șterse. Acolo a fost întotdeauna abundență, a fost întotdeauna bogăție, și orice altceva a trecut pe un plan secundar.“


Leacul minții: muzica

Duminică seara am continuat tot cu un eveniment drag sufletului meu. Care aducea oarecum aminte tot de „rutina“ din copilărie și adolescență. Aminteam că duminica era singura zi liberă, când de regulă ne duceam în excursii, ziua de luni era ziua concertelor simfonice care aveau loc la Teatrul Dramatic din Brașov. Era un prilej de bucurie.

Leacul minții: muzica

După ce sâmbătă am fost într-o drumeție montană, duminică seara ne-am dus la un concert susținut de Camerata Regală la Atheneu. Din program a făcut parte și una din preferatele mele – Simfonia nr. 40 de Mozart. Mi-a plăcut concertul, m-a uns pe suflet muzica lui Mozart și al lui Mendelssohn-Bartholdy. Lume bună, elegantă, deși prea multe „înregistrări live“ cu telefonul mobil, filmări, poze, selfie-uri. Din păcate puțini mai sunt în stare să se poată concentra mai mult de câteva minute pe un lucru, iar majoritatea, în loc să se bucure de moment, îl captează cu telefonul, îl salvează în aparat și uită de el.
În lojă, lângă mine s-au așezat două cucoane aranjate și parfumate care au făcut poze, video în continuu. Cred că din 2 în 2 minute și-au scos telefonul să mai „surprindă“ câte ceva din atmosfera sălii, apoi se uitau cu emoții la reacțiile celor din jur și a celor de pe rețeaua de socializare.
Am observat toate astea doar în scurtele pauze în care am deschis ochii, căci în majoritatea timpului am stat cu ochii închiși. Am intrat practic într-o stare de transă naturală. Căci, după cum spune profesorul Ion Dafinoiu, oamenii intră în transă în mod spontan, destul de frecvent. Capacitatea de a trăi transe în viața de zi cu zi are un rol adaptativ extraordinar. Când citim o carte bună, vizionăm un film sau spectacol, lucrăm la ceva care ne pasionează, ascultăm o piesă muzicală care ne place, trăim deseori transe profunde. Din spectatori devenim actori, suntem absorbiți de muzică sau de acțiunea spectacolului, filmului sau cărții, uităm de corpul nostru, de trecerea timpului și, abia într-un târziu, constatăm că brațul sau piciorul, uitate într-o poziție incomodă, au amorțit.
Trebuie să recunosc că nu întâmplător am ales tocmai această simfonie de Mozart. În copilărie, pe la vârsta de 9-10 ani am început să am dureri de cap aproape insuportabile. Am fost la numeroși doctori, dar n-au găsit nimic în neregulă, spuneau că sunt perfect sănătoasă, deși durerea de cap mă copleșea, într-atât încât uneori se întâmpla să lipsesc de la școală din cauza ei. Stăteam în camera noastră, a copiilor, sigură și ascultam la nesfârșit, de pe un casetofon mono, Simfonia nr. 40 de Mozart. Durerea de cap, o durere fizică fără diagnostic medical, apărută ca din senin (credeam eu pe atunci), care m-a chinuit vreo 2 ani, parcă a fost luată cu mâna.
Cred că Franz Ruppert are dreptate când afirmă că „nu rareori se întâmplă ca simptoamele de boală fizică să fie expresia unei tulburări sufletești. Aceste simptoame de boală fizică pot dispărea numai când blocajele sufletești s-au dizolvat.“
Și mai cred că acest simptom avea legătură cu suferința părinților mei, cu existența unui mare secret de familie, care e posibil să fi ieșit la iveală… Din păcate această ipoteză nu mai am cum să o verific… e prea târziu…
„Doar într-o raportare plină de dragoste față de sine însuși, omul poate găsi ceea ce a sperat inițial de la părinții lui. Poate că, până la urmă, această atitudine va înmuia și inima părinților. Căci dragostea părinților pentru copiii lor există întotdeauna, trebuie doar eliberată din închisoarea traumelor.“ (Franz Ruppert)


Călătorie în timp

Duminică dimineața, de data aceasta la București, am continuat să experimentăm sentimentul de apartenență, participând la un tur ghidat în Muzeul Satului. Am aflat foarte multe informații legate de viața la țară, specificul caselor țărănești din diferite zone ale României, dar, mai presus de orice, m-a impresionat strădania oamenilor simpli de a face parte dintr-o comunitate, spiritul întreprinzător al lor și empatia, concretizată de pildă prin amplasarea lângă poartă a unei „cutii“ pentru merinde, în care se puneau apă, mere, o bucată de pâine pentru cei veniți de pe alte plaiuri, pelerinii sau „sezonierii“ de atunci. Băncile din fața caselor era de fapt un mod de a se aduna rudele, vecinii și a socializa, la cum erau și clăcile, unde fetele se adunau și făceau ceva împreună, în timp ce mai aflau câte o bârfă, iar băieții le țineau de urât și le dădeau câte un „like“ sau „follow“.

Călătorie în timp

Empatia înseamnă capacitatea atât de a simți emoțiile, cât și de a simți în același timp și ce simte celălalt. Empatia nu înseamnă milă, nu înseamnă să te doară sufletul exact cum îl doare pe celălalt, căci dacă simți doar ceea ce simte celălalt înseamnă că ai pierdut ceva din reglajul tău emoțional.
Și, potrivit psihologului Diana Vasile, poate cea mai important resursă și unul din cei mai importanți factori de protecție sunt oamenii importanți din viața noastră. Potrivit cercetărilor, cei încercați de viață au reușesc să-și mențină echilibrul mintal și sănătatea psihică dacă există cel puțin o persoană în jur care are încredere în ei, „care le dorește binele și se comportă adecvat cu ei, văzându-le și arătându-le capacitățile și potențialul și stimulându-le funcționarea bună a psihicului.“
În trecut, pe vreme de război, cotropiri, rată mare a mortalității atât infantile, cât și adulte etc., oamenii se confruntau adesea cu numeroase experiențe traumatice, fie ele singulare sau complexe, care, potrivit lui Ruppert, puteau fi încadrate într-una sau mai multe tipuri de traumă: de identitate, de iubire, sexuală și de a deveni agresor. Iar pentru a face față traumelor, a fost și este nevoie ca în apropierea copiilor să existe măcar o persoană (părinte, bunic sau mătușă/unchi) care să o iubească pentru ceea ce este, nu pentru ceea ce face, să îl sprijine în momentele dificile, să creadă în el și să îl ghideze. Cu siguranță că au existat așa numiții „tutori de reziliență“ cum spune Boris Cyrulnic în cartea sa celebră „Murmurul fantomelor“, care se găseau adesea în sânul familiei. Fiind vorba despre sisteme, familia, familia extinsă, comunitatea au avut și au și acum un rol important în funcționarea sănătoasă a membrilor ei. Rolul familiei este în primul rând unul economic, căci asigură resursele materiale atât de necesare funcționării ei. Pe lângă funcția sexual-reproductivă, familia mai are o funcție foarte importantă, și anume cea de socializare și cea de solidaritate. Scopul funcției de socializare este integrarea în societate a membrilor familiei, iar funcția de solidaritate presupune a asigura unitatea și stabilitatea familiei. Ea implică manifestarea sentimentelor de afecțiune, respect, apartenență la grupul familial, a încrederii membrilor unii în alții, a ajutorării și a susținerii reciproce etc.
În ceea ce privește familia extinsă, aceasta are un mare avantaj: fiind mai mulți membri, există o mai mare diversitate de modele comportamentale care pot fi urmate și adoptate de către copii. Totodată familia extinsă asigură puternice sentimente de apartenență și siguranță, care sunt esențiale dezvoltării copiilor. Într-o familie extinsă este mult mai ușor să se facă față sarcinilor gospodărești, crizelor familiale și să se îndeplinească funcțiile familiei. Iar în cazul comunității, acest sentiment de apartenență este extrapolat, el devine un puternic liant între membri ei.
Vecinii, colegii și prietenii, la fel ca membrii familiei, au un rol semnificativ în dezvoltarea sentimentului de siguranță și calm, precum și în imboldul de a ne stimula dezvoltarea, iar noi, sper, să facem la fel pentru dezvoltarea lor.
Să nu uităm că avem mare nevoie de oameni, comunitatea este foarte importantă pentru sănătatea noastră. E important să fim înconjurați de persoane care să ne considere buni, importanți, care să se bucure de prezența noastră, să ne protejeze, dar și să ne stimuleze și să ne genereze emoții bune.


Destinația: noi înșine

„Un copil își dorește să aibă o apartenență. El percepe lumea prin ochii persoanelor de care depinde și pe care le iubește. De îndată ce vede că aceste persoane consideră un anumit lucru important și sacru, copilul îl acceptă cu toate consecințele lui. Atunci când în fața sistemului său se deschid noi căi, el alege de bună voie același drum, în virtutea iubirii pe care o resimte: Așa condus și dirijat cum e, copilul se poate încrede în ceea ce vede și în ceea ce recunoaște, fie și numai intuitiv.“ (Bert Hellinger)

Destinația: noi înșine

La sfârșitul săptămânii trecute am avut o serie de experiențe care m-au conectat cu părinții mei, sora mea, bunicii mei, strămoșii mei. Au fost două zile cu sens profund. Fiind brașoveancă, aproape că nu exista duminică – pe atunci singura zi „liberă“ pe săptămână, în care nu trebuia să mă duc la grădiniță și mai târziu la școală – în care să nu facem câte o excursie cu familia, iar mai târziu, în adolescență și după, cu prietenii. Cutreieram dealurile și munții din împrejurime, ne odihneam și mâncam câte un sandvici la umbra unui copac, într-o poieniță, ne răcoream picioarele în câte un pârâu cu apa limpede și rece ca gheața. Câte și mai câte amintiri legate de perioada copilăriei…
Sâmbăta trecută am participat la un tur montan ghidat organizat de o agenție bucureșteană. Destinația finală fiind cabana Curmătura din Masivul Piatra Craiului, am pornit din București dis de dimineață, pe traseul Sinaia – Cheile Râșnoavei – Zărnești. Autocarul ne-a lăsat la o parcare din Zărnești, de acolo am pornit pe jos spre Fântâna lui Botorog (820 m alt.). Urmărind marcajul cu banda galbenă, după o urcare susținută de circa 2 ore prin pădure, am ajuns în Poiana Zănoaga, unde în sfârșit am făcut o pauză mai mare și am admirat vederea extraordinară asupra masivului Piatra Craiului. Am făcut poze, am mâncat un sandvici și câte un măr, apoi ne-am continuat drumul prin pădure. După circa o oră de mers domol, am ajuns la Cabana Curmătura, una dintre cele mai frumoase, accesibile și cunoscute cabane din Munții Carpați. Am poposit un timp mai îndelungat pentru a mânca câte o bucată din faimoasa plăcintă cu mere „à la curmătura“, dar și pentru a admira panorama cu adevărat spectaculoasă oferită de crestele zvelte, ascuțite, zimțate ale Pietrei Craiului. Chiar mi-am amintit de un versurile unui cântec drag: „Piatra Craiului, cea mai frumoasă piatră de pe Pământ…“. După ce ne-am răsfățat toate simțurile, am pornit iar la drum. La întoarcere am abordat un traseu diferit: am coborât într-o poieniță, iar după traversarea unui pârâu am intrat în pădure. Ajungând în Poiana Curmătura, am admirat din nou peisajul superb spre creasta Pietrei Craiului. Continuându-ne drumul din nou în pădure după circa o oră am ajuns la cunoscutele Prăpăstii ale Zărneștiului, care este de fapt un defileu impresionant, care șespuiește între pereții înalți de peste 200 de metri, oferind un spectaculos peisaj stâncos, dar pe alocuri plin de vegetație. Am ajuns veseli și obosiți la Fântâna lui Botorog, apoi în parcarea din Zărnești, iar de acolo după circa 3 ore, la București.
În această drumeție am avut mai multe revelații. În primul rând că Barbara Morgan avea dreptate când spunea: „Se pare că nu suntem în nici un fel diferiți de vreun aspect al lumii naturale. Suntem cu toții conectați inextricabil, atât unii cu alții, cât și cu lumea din jurul nostru… Generațiile actuale culeg roadele acțiunilor străbunilor lor.“
Mi-am mai dat seama, încă o data, de puterea vindecătoare a sentimentului de apartenență, în cazul de față la grupul de oameni alături de care am făcut această excursie într-o zi minunată de primăvară. În grup pare totul mai simplu, mai firesc, mai haios, mai bun. Iar apartenența se naște din atașamentul emoțional. Franz Ruppert, bazându-se pe teorema atașamentului al lui John Bowlby, punctează foarte bine când afirmă: „Fără sentimente nu putem să ne apropiem de ceilalți. Iar semenii noștri rămân indiferenți față de noi. Prin atașamentul său față de mamă, copilul dezvoltă această premisă fundamentală, aceea de a crește în comunități mai mari. Prin atașamentul său față de tata, el își primește, în majoritatea societăților, locul recunoscut și repartizat într-un context înrudit. Și, în funcție de modul în care este integrată propria familie într-o comunitate mai mare, copilul își găsește locul acolo.“
Totodată e important să înțelegem că întreaga lume este exact așa cum o percepem, iar în momentul în care ne schimbăm percepțiile, gândurile, împreună cu acestea se va schimba și lumea în care trăim. „Este vorba despre o experiență, care atinge adâncimile a ceea ce suntem cu adevărat, iar aceasta are loc prin intermediul simțurilor noastre.“
Chiar înainte de a începe să urcăm, văzând multitudinea de mașini cu număr de Brașov, m-a cuprins un sentiment de bucurie, era acel sentiment că am ajuns acasă. Acolo, în inima pădurii, la poalele munților eram atât de aproape de părinții mei, încât am simțit cât de importante sunt rădăcinile sociale și emoționale. Am simțit parcă rădăcinile acelea puternice, cu ajutorul cărora sunt legată de părinții, bunicii, strămoșii mei. Și le-am mulțumit în gând.
Am simțit din plin la ce se referă Ruppert când spune: „Când cineva își acceptă părinții, capătă întreaga forță a lor.“
Printre cei mai importanți factori de protecție pentru sănătatea mintală sunt – alături printre altele de o bună funcționare corporală, păstrarea aspectului fizic plăcut, respirația corectă, atenția, reglarea emoțiilor – mișcarea, contactul cu natura, capacitatea de empatie și nevoia existenței unor oameni buni din viața noastră. Mișcarea ajută întreg organismul, inclusiv starea psihică. „A face mișcare într-o formă care respectă organismul și capacitățile fiecăruia ajută atât creierul, cât și musculatura – ambele au nevoie de conexiuni bogate și noi pentru a se dezvolta și pentru a susține activitățile umane, mai ales atunci când există o încărcătură consistentă.“ (Diana Vasile)
S-a demonstrat eficiența mișcării pentru schimbarea stării emoționale, a stării de bine, dar și pentru menținerea și dezvoltarea memoriei, iar drumețiile montane sunt foarte indicate pentru menținerea stării de bine.
Contactul cu natura este foarte important. Fiind ființe vii, suntem făcuți să petrecem timp în natură, în compania altor ființe vii. Metabolismul se poate regla mai bine dacă petrecem perioade suficiente în natură, facem efort fizic interacționând cu diverse plante și animale. Totodată se reglează ritmul respirației și sistemul cardiovascular.


Depresivul tăcut vs. agresorul brutalizat

Ne minunăm să întâlnim copii care triumfă pornind chiar de la propria lor nefericire… În Convenția asupra Drepturilor Copiilor scrie, printre altele, negru pe alb: „copilul are dreptul de a fi protejat împotriva oricăror forme de violență, neglijență, abuz sau rele tratamente“ și „copilul are dreptul să fie crescut într-o atmosferă de afecțiune și de securitate materială și morală“.

Depresivul tăcut vs. agresorul brutalizat

În mod ideal instituția copilăriei ar însemna o grădină înconjurată de ziduri în care copiii, fiind mici și slabi, sunt protejați de duritatea lumii exterioare până când devin îndeajuns de puternici și deștepți să-i facă față. Unii copii își trăiesc copilăria chiar în acest fel.
Însă, din păcate, în viața reală copilăria ca ceva plin de Fericire, Siguranță, Protecție, Inocență nu există pentru mulți copii.
Adesea mulți, prea mulți copii sunt supuși unor acte de agresivitate verbală și/sau fizică, la bătăi, umiliri repetate cauzate de unul sau ambii părinți. Acești copii sunt privați de iubire, de acceptare, de un mediu sigur și protectiv în care să se poată dezvolta un atașament sigur, securizant.
Deoarece copilul este legat emoțional și motivațional de părinte, el este construit, dotat să relaționeze cu părintele și să se regleze emoțional în funcție de acesta. Astfel, chiar și atunci când copilul este certat, adică părintele îi subliniază greșeala ridicând tonul, copilul automat preia automat agitația părintelui și uite așa și el devine stresat… pentru că așa funcționează psihicul său (și al oricărei persoane aflate într-o relație importantă cu celălalt): rezonează emoțional. Copilul face față, se descurcă pe termen scurt cu stresul, dar dacă povestea se repetă, atunci nu mai face față pentru că are mai puține resurse să se regleze, decât are adultul, părintele său. În cazul acesta copilul este supus unui stres cronic, care până la urmă are același efect ca traumatizarea.
Iar ca răspuns la agresivitate, unii copii maltratați, bătuți, traumatizați de familiile lor, de părinți sau alți membrii ai familiei, își înfruntă fizic părintele violent, pe când alții caută scăpare în ei înșiși și se consolează cu gândul că atunci când îl bate, părintele respectiv nu este un adult, nu este matur, căci se lasă dominat de impulsurile sale. În conformitate cu unele studii longitudinale, cei care au ripostat – copiii scandalagii – de regulă ajung adulți violenți, neadaptați societății, pe când în cazul copiilor maltratați care se retrag în lumea lor lăuntrică, deși au fost nefericiți, această stare le-a permis ca mai târziu, după o vreme să-și realizeze o parte din vise și astfel să-și vindece stima de sine anterior călcată în picioare. Ceea ce contează cu adevărat este semnificația dobândită de școală sau de aventura intelectuală.
Copilul maltratat, agresat, care tocmai începe școala, aproape întotdeauna a dobândit deja un atașament insecurizant, iar acest lucru îl face să se simtă marginalizat. Ajungând la școală, el nu caută compania celorlalți copii, fiind neîncrezător în sine și nefericit, evită interacțiunile cu ceilalți, evită chiar privirile colegilor, în schimb poate recurge la manifestări repetitive, își poate suge degetul sau se poate balansa sau se poate uita în depărtare tocmai pentru a se sustrage contactului vizual. Acest tip de comportament evitant atrage însă atenția altui tip de copil: cel brutal, sadic. Cu siguranță că fiecare dintre noi am avut în clasă câte un astfel de coleg violent, bătăuș, pus întotdeauna pe ceartă. Iar copiii agresați acasă devin ținte ușoare pentru acești copii brutali.
Și e foarte posibil ca modul în care copiii supuși agresiunii fizice și psihice acasă se apără de cei care-i bat sau îi umilesc să fie buni predictori pentru problemele cu care se vor confrunta mai târziu.
În urma studiilor, s-a arătat că puțini dintre copiii maltratați acasă se vor revolta împotriva copiilor care-i agresează la școală. Cei mai mulți dintre ei se simt mândri că au ținut piept confruntării fizice cu agresorul din școală și practic îi și ajută (pe cei agresați) să-și recunoască sieși că, în ciuda a tot ce se întâmplă, au totuși o valoare. Pe de altă parte, și copilul-„agresor“ este la rândul lui tot un copil nefericit, care probabil este acasă agresat fizic și/sau emoțional, dar care își „restaurează“ imaginea de sine folosindu-se de convingerea că forța fizică este o cale sau poate singura cale spre a inspira teamă. Copiii care nu protestează la acțiunile brutale ale colegului lor se îndepărtează de ei înșiși și se întăresc mecanismele de apărare, de supraviețuire. Este însă surprinzător să observăm evoluția acestor copilași agresați atât acasă, cât și la școală. Cu toate că ei evoluează către o lungă și ascunsă depresie, în suferință și în durere, totuși în rândurile acestei populații de copii nefericiți vom regăsi mai târziu cel mai mare număr de copii rezilienți. Potrivit psihoterapeutei Diana Vasile, reziliența este „capacitatea oamenilor de a se reîntoarce la echilibrul pe care îl aveau înainte de situația traumatizantă“, deci dacă copilul, în special în primii doi ani de viață, a avut o stare de bine, el, ca persoană rezilientă, poate reveni la starea de funcționare de dinainte de a fi trecut prin dificultăți, bătăi, agresiune fizică și/sau verbală, psihologică.
În schimb, copiii traumatizați, care adoptă la rândul lor un mod de apărare asemănător sau identic celor care-i brutalizează, obțin beneficii psihologice doar de scurtă durată. Ei sunt nevoiți să o ia tot timpul de la capăt. Deși sunt „admirați“ de gașca din care fac parte, acest lucru nu-i face să fie acceptați decât dacă recurg în permanență la acte de violență. Acest mecanism de apărare toxic arată că acești copii suferă în continuare de tulburări de atașament, ceea ce duce la inadaptare socială.
În grupul depresivilor tăcuți, care-și ascund suferința, se activează mecanisme de apărare constructive: reverie, intelectualizare, activism, anticipare și sublimare. Iar în cazul în care apare cineva care e dispus să sprijine copilul supus acțiunilor de agresivitate, care să-i confere celui traumatizat o legătură emoțională bună, un atașament securizant, atunci, cu ajutorul acestuia, s-ar putea activa competențele ascunse ale acestor copii și e foarte posibil ca ei să revină la viață, și, încetul cu încetul, depresia tăcută se va șterge ca urmare a travaliului afectiv, intelectual și social.
În loc de încheiere, iată câteva gânduri de Violet Oaklander: „Copiii fac ceea ce pot pentru a se descurca, pentru a supraviețui. Copiii au tendința naturală de a crește. În fața lipsurilor sau a întreruperilor funcționării lor naturale, ei își vor alege un anumit comportament ce pare să le servească pentru a se descurca. Ei pot acționa într-un mod agresiv, ostil, mânios, hiperactiv. Pot să se retragă într-o lume pe care și-o plăsmuiesc singuri. Pot să vorbească foarte puțin sau poate chiar deloc. Pot să dezvolte o teamă de orice sau de vreun lucru particular care le afectează propria viață și pe cea a tuturor celor care le sunt apropiați în vreun fel. Pot deveni excepționali, exagerat de «buni» și agreabili. Pot să se agațe de adulții din viața lor într-un mod nesuferit. Pot să facă în pat, să facă în pantaloni, să facă astm, alergie, ticuri, dureri de stomac, de cap, accidente. Copilul nu cunoaște nicio limită în încercarea sa de a-și satisface nevoile.“


Psihoterapie... prin executare!

Deși unii experți în vânzări vorbesc despre 6 tipuri de clienți, în urma experiențelor mele terapeutice, cel mai adesea am întâlnit 3 tipuri de clienți/pacienți.

Psihoterapie... prin executare!

Primii sunt cei care dispun de o substanțială motivație intrinsecă, fiind foarte hotărâți pentru a începe și chiar a urma un proces terapeutic și astfel să obțină, mai devreme sau mai târziu, schimbările dorite, îmbunătățirea calității vieții. Aceștia se programează, fie la telefon, fie în scris, sosesc la timp la fiecare ședință, se responsabilizează pentru faptele lor. Când nu pot ajunge, anunță cu cel puțin 24 de ore înainte, cum este de fapt și înțelegerea noastră, și se reprogramează. Ei sunt cei cu care și relația terapeutică se stabilește parcă de la sine.
O altă categorie sunt „turiștii“, care se programează, vin la prima ședință, după care dispar fără urmă. Și e foarte probabil să urmeze același procedeu și în cazul altor psihologi. Ei sunt la cabinet doar în trecere…
Mai există și categoria de client/pacient, care în urma unui conflict, eveniment mai neașteptat, sună la primul psihoterapeut găsit pe Google și îi explică pe îndelete care-i problema lui. El are nevoie să ventileze și speră astfel ca lucrurile să se rezolve instantaneu, de la sine. Într-un final se și programează, dar la psihoterapie nu mai ajunge și nici nu anunță că dorește anularea programării. De aceștia să ne ferească Dumnezeu, căci ne duc direct la faliment…
Ca bonus, mai există o categorie, pe care eu îi numesc „clienți-surpriză“.
De curând m-a sunat o doamnă, după ce îmi expune lung despre ce este vorba, stabilim o programare peste 2 zile, la ora 17. A doua zi, joi, la 16:30, deci era în termen, mă anunță că dorește reprogramarea ședinței pentru vineri la ora 19:30. Până aici totul ca la carte. De regulă la prima întâlnire majoritatea persoanelor ajung cu câteva minute mai devreme. Cabinetul este pregătit, am închis geamul, am aprins lumânarea parfumată, am dat drumul la muzică, în cadrul primitor al cabinetului meu sunt în așteptare. Se face ora stabilită, mai trec câteva minute și doamna tot nu apare. Fiind vineri, mi-am reorganizat seara, am renunțat să o sun și să-i cer plata onorariului, mai bine m-am dus la un film. Weekendul a trecut foarte repede…
Ziua de luni urma să fie foarte aglomerată. De ani de zile sunt într-un proces neplăcut cu instituția în care am lucrat 16 ani, iar acum în sfârșit am câștigat în instanță. Având la mână sentința definitivă, am căutat pe Google cel mai apropiat executor, pentru a-mi recupera cheltuielile de judecată. Sun de pe numărul meu privat și întreb dacă se poate să mă ajute să-mi recuperez banii. Îmi răspunde o doamnă iritată, agitată: „NU, NU SE POATE!“ și închide.
Și atunci observ că din greșeală, în loc să apelez executorul, am sunat de pe numărul meu privat clienta care tocmai mi-a dat țeapă.
În scurt timp rezolv și cu executorul, iar peste nici o oră primesc un apel pe numărul meu privat, pe ecran îmi apare că mă sună clienta cu țeapa, răspund, iar ea îmi spune scurt și la obiect: „SE POATE – BĂIEȚII VĂ REZOLVĂ!“

Succesul depinde de noi

În urmă cu câțiva ani, în drum spre Teheran, m-am împrietenit cu un tânăr, student la litere care fuma ca turcul (de fapt chiar era turc), și care mi-a mărturisit că de ceva vreme încerca să se lase de fumat și nu reușea. Anul trecut ne-am întâlnit la București și, spre surprinderea mea, mi-a spus cu un zâmbet de învingător că pur și simplu a reușit să scape de acest viciu de pe o zi pe alta. La întrebarea mea: „Cum ai reușit?“ mi-a răspuns: „În cele din urmă chiar m-am hotărât să mă las de fumat. Într-o dimineața, după o săptămână în care am fumat exagerat, pentru că eram în ultimele zile din sesiune, după care au urmat chefuri până dimineața, pur și simplu mi-am spus: «Chiar am de gând să mă las de fumat!» și, pentru prima dată, chiar am crezut ceea ce spuneam. După care a fost ușor, totul a mers parcă de la sine, fără să fiu nevoit să fac vreun efort prea mare!“

Succesul depinde de noi

Prietenul meu mi-a mărturisit că, deși anterior încercase în mai multe rânduri să nu mai fumeze, nu crezuse niciodată că va reuși. Își dorea destul de mult să reușească să se lase de fumat și se gândea adesea cum ar fi fost dacă ar fi reușit, dar fără convingere. În decursul timpului încercase diferite metode, la un moment dat a trecut chiar la țigări electronice. Chiar dacă uneori făcea progrese, după un timp recidiva. Uneori avea impresia că succesul este ascuns undeva, nu depindea de el, iar scopul părea de neatins. Dar în acea dimineață, prietenul meu a ajuns să creadă că drumul spre reușită fusese deschis în fața lui tot timpul și că atingerea obiectivului era în principal o chestiune de decizie. Și atunci mi-am adus aminte de vorbele lui Earl Nightingale: devenim suma gândurilor noastre cele mai frecvente. În viață noi nu primim ceea ce ne dorim, ci primim ceea ce ne așteptăm de la viață. Dacă stăm bine să ne gândim, legea atracției se aplică și în cazul persoanelor și împrejurărilor, noi atragem oameni și circumstanțe care se află în concordanță cu gândurile noastre predominante. Cu cât ajungem să credem în reușita strădaniilor noastre, cu atât sunt șanse reale ca ele să se adeverească.
Revenind la experiența prietenului meu, putem să tragem mai multe concluzii. Uneori luăm decizii care sunt din start sortite eșecului, ne pripim să luăm hotărâri de diferite feluri doar pentru a fi încălcate la scurt timp după aceea. La început de an obișnuim să ne stabilim unele rezoluții, sperând din tot sufletul să ne folosească entuziasmul, energia pentru schimbare. Nutrim speranțe deșerte cum că sinele din noul an va fi o versiune îmbunătățită a noastră, doar pentru a descoperi după nici o săptămână sau două, că suntem exact persoana care am fost.
O altă metodă folosită de unii este anunțarea rezoluțiilor pe rețelele de socializare, în speranța că anunțul ar putea servi drept angajament. Considerând că toată lumea știe că încercăm să facem o schimbare, ne va fi rușine în caz că renunțăm. Dar din păcate nici asta nu pare să funcționeze, deoarece majoritatea prietenilor de pe rețelele de socializare seamănă foarte mult cu noi. Așa că știm dinainte că dacă nu reușim ceea ce ne-am propus – așa cum de altfel ne și așteptăm – am putea împărtăși și acest lucru cu ceilalți, și am putea fi chiar apreciați de cei care se află în aceeași barcă cu noi.
E bine să subliniem faptul că, în ciuda aparențelor, cele mai multe rezoluții nu sunt niciodată încălcate; ele mai degrabă nu sunt luate de la bun început. Luarea unei decizii necesită o anumită viziune despre noi înșine pe care adesea nu reușim să o menținem.
Adesea atunci când ne alegem câte un obiectiv și, poate, anunțăm public cu mare tam-tam, vom trudi din greu pentru a-l atinge, noi de fapt nu credem în adâncul sufletului că vom reuși. Și spun acest lucru deoarece ne considerăm că suntem doar niște marionete în mâinile norocului. Nu credem că putem decide ceea să facem.
Este posibil ca, folosind o strategie sau alta, să încercăm totuși să rămânem pe calea cea bună, dar de îndată ce sarcina devine dificilă, avem tendința de a renunța. Important este că eșecul nu se datorează provocărilor din afara controlului nostru, ci a ceea ce noi înșine facem sau nu facem.
Din păcate, intențiile noastre adesea nu implică o hotărâre reală. Deși sunt lucruri pe care dorim să le atingem, ne temem că nu le vom obține pentru că ieșim din zona noastră de confort, din rutina noastră zilnică. E foarte important să ne hotărâm în ce direcție să mergem și să facilităm ajungerea la destinație. Pentru atingerea scopului, unii oameni recurg la diferite trucuri și strategii care însă sunt rareori suficiente prin ele însele. Ele par a fi doar ca niște cârje utile pentru o persoană care încearcă să meargă, dar inutile pentru cineva care nu nici măcar nu se ridică în picioare ca să încerce să meargă.
Iată soluția: totul se reduce la motivație. Cu siguranță, dacă suntem puternic motivați de atingerea unui obiectiv, nu ne vom bloca în fața obstacolelor ci, din contră, le vom învinge cu succes.
Făcând lucruri care ne plac, în care credem sau pe care ne pricepem să le facem, asemenea lui Picasso sau Aman, care au avut impulsuri puternice de a picta sau alt exemplu grăitor ar fi fizicianul Richard Feynman despre care se spune că a fost condus aproape compulsiv să rezolve puzzle-uri, putem să dobândim motivația atât de necesară schimbării. E adevărat și faptul că devenim motivați pentru a trece la acțiune atunci când ne aflăm în fața unui pericol sau în alte circumstanțe de forță majoră. Dar, din păcate, în cea mai mare parte a timpului motivația puternică și persistentă lipsește cu desăvârșire.
Vestea bună este că, deși s-ar putea să ajungem la performanța motivațională a lui Picasso, Aman sau Feynman, putem decide ce să facem și apoi chiar să trecem la fapte, așa cum a făcut-o prietenul meu turc.
Am convingerea că acceptarea faptului este cheia, iar succesul depinde cu adevărat de noi. Chiar și în absența unor circumstanțe perfect favorabile, putem să ne realizăm propriile dorințe, chiar vise.
Precum a spus Walt Disney, „Toate visele noastre pot deveni realitate dacă avem curajul de a le urma.“ Și aș adăuga vorbele lui Brian Tracy: „Știi la ce se gândesc în general cei incapabili de succes? Se gândesc la ce nu vor, la lucrurile care îi îngrijorează, la lucrurile din trecut care îi supără și îi întristează. Și, în special, încearcă să dea vina pa alții pentru situația în care se află. Cei mai buni se gândesc la lucrurile dorite și la felul în care să le obțină.“


Psihoterapie de succes

„Întotdeauna este mai interesant să lucrezi aici-și-acum decât să-ți concentrezi atenția asupra unor aspecte abstracte sau istorice“. (Irvin D. Yalom)

Psihoterapie de succes

În urmă cu câteva zile am primit un e-mail de la unul din foștii mei clienți, care a notat, de-a lungul timpului, câteva din experiențele, ideile, cugetările, sfaturile sale cu scopul de a înțelege mai bine și mai profund propriul său proces terapeutic. Iar după ce lucrurile s-au limpezit, mi l-a trimis să-l citesc și, dacă consider că poate fi de folos și altora, să-l public pe pagina de web al cabinetului meu de psihologie. Asta am și făcut, iată rezultatul:

În urmă cu circa nouă ani, când tocmai mă întorceam de la cabinetul unui psiholog la care mergeam la acea vreme, un gând mă obseda. Mă tot întrebam ce caut eu de fapt la acel psiholog, chiar și mersul în sine la terapie este o mare prostie și chiar n-are sens să mai caut vreodată vreun un terapeut care să mă poată ajuta. Eram pur și simplu disperată, căci până atunci am fost la nenumărați terapeuți, am încercat nenumărate metode și tehnici, dar niciodată nu am simțit cu adevărat că am ajuns acolo unde chiar îmi doream, ci întotdeauna am simțit că îmi tratez doar simptomele și că pur și simplu sunt în același punct de unde am pornit în urmă cu ani buni. Anii au trecut, am continuat terapiile, am tot schimbat terapeuții și pot spune cu mâna pe inimă că acum știu că succesul unei terapii depinde de foarte mulți factori și că, în calitate de client, implicarea mea în succesul terapiei este la fel sau poate chiar mai mult la fel de mult ca al psihoterapeutului.
Știu că părerile sunt împărțite în privința asumării mersului la psiholog, la terapie, dar eu tind să cred că ne îndreptăm într-o direcție bună și că oamenii conștientizează din ce în ce mai mult că nu-i o rușine să te duci la ședințe de psihoterapie și că este nevoie să ne îngrijim și sănătatea mintală. Nu cu mult timp în urmă, adolescentă fiind, trebuia să ascund faptul că mergeam la psiholog, pentru că cei care făceam așa ceva eram considerați bolnavi mintal, nebuni de care lumea se temea. În zilele noastre lucrurile par să se fi schimbat, acum pot să vorbesc deschis și să recunosc în fața lumii că am nevoie de ajutor și apelez la un specialist. Cu toate că participarea la ședințe de psihoterapie a devenit ceva obișnuit, totuși mulți oameni se plâng că uneori se blochează în procesul terapeutic.
Pentru că până să mă „stabilesc“ la terapeutul meu de acum, am „încercat“ nenumărați psihoterapeuți și psihoterapii, așa că îi înțeleg perfect pe acei oameni care se împotmolesc, se blochează la un moment dat, dar mai știu un lucru: pentru a face progrese și schimbări era nevoie să mă implic, să conștientizez și să accept problemele mele, ca, împreună cu terapeutul, să putem ajunge la rezultatele, obiectivele propuse. Unde am greșit înainte? În multe privințe: adesea nu eram suficient de sinceră și deseori am deviat ședința spre subiecte mai ușoare. Au fost momente în care nici metoda, nici tehnicile n-au prea funcționat, deși recunosc că mă simțeam mai bine cu profesioniști mai carismatici. Totodată, uneori au fost momente în care pur și simplu a lipsit chimia, relația terapeutică nu s-a putut consolida și atunci am renunțat.
Acum, după 25 de ani de terapie sunt o serie de lucruri pe care le-am învățat, pe care dacă le-aș fi știut de la început aș fi economisit bani, timp și energie. Aș enumera câteva dintre ele:
Dacă doriți să mergeți la terapie, merită să faceți mai întâi câteva cercetări: ce metode sunt recomandate în mod obișnuit pentru afecțiunile sau problemele similare cu ale dumneavoastră, care credeți că ar fi cea mai potrivită, cu care să vă simțiți cel mai bine, cel mai confortabil și, pentru că poate fi vorba despre un număr mai mare de ședințe, e bine să fie un psihoterapeut disponibil în zona în care locuiți, să nu pierdeți foarte mult timp pe drum.
La ora actuală, deși chiar și omul de rând are acces la cărți de psihologie, de dezvoltare personală, există destul de puține informații disponibile despre care sunt acele metode care se încadrează exact sub umbrela terapiei. Psihologii diferă între ei nu doar ca personalități, ci și în ce privește metodele folosite. De pildă, în timp ce terapia analitică se referă în primul rând la client și la profesionistul care îl ascultă, terapia cognitiv-comportamentală este mult mai interactivă, orientată spre acțiune.
La prima întâlnire, după anamneză, e bine ca terapeutul să vă informeze despre ce consideră că ar trebui să începeți terapia și care ar fi metodele, tehnicile cele mai potrivite.
E bine ca încă de la început să mă gândesc și să decid dacă doresc să lucrez cu un terapeut bărbat sau femeie, cu cineva tânăr sau mai în vârstă. E important să mă simt confortabil cu acesta. E nevoie să se stabilească relația, alianța terapeutică bazată pe încredere și simpatie, deoarece procesul terapeutic nu poate să dea roade fără asta.
Terapeutul nu este doar o persoană căreia îi putem spune ce se întâmplă zi de zi – în mod ideal, putem dezvolta cu el o legătură emoțională, dar și intelectuală, iar natura relației, etapele de deschidere față de el sau de acceptare a vulnerabilității fac parte din munca pe care o facem împreună la fel de mult ca și urmărirea obiectivului.
Dacă ar fi după mine, aș prefera să pun accentul întotdeauna pe confort și pe sentimentul de siguranță, dar unele persoane sugerează că dacă dorim să ne rezolvăm dificultățile interpersonale, ar trebui să ne îndreptăm în direcția rezistenței mai accentuate.
Știm cu toții că adesea problemele noastre „dispar“ în cabinetul de terapie, în timp ce în afară de cele 60 de minute petrecute acolo suntem practic preocupați de gestionarea crizelor, problemelor. La început, după ce ieșeam de la ședința de psihoterapie, îmi făceam reproșuri întrebându-mă de ce nu am adus în discuție cel mai important subiect al zilei, cu timpul m-am obișnuit să mă pregătesc, uneori chiar să-mi fac notițe cu ce voiam să discut cu terapeutul meu, temele care nu-mi dădeau pace.
În drum spre terapie îmi formulez dacă există ceva din ședința precedentă pe care aș vrea să îl reiau, dacă s-a întâmplat ceva în timpul săptămânii despre care este important să vorbesc, sau dacă am o idee pe care aș vrea să o explorez. Acest lucru face ca cele 60 de minute să fie cu adevărat eficiente.
Cred că de mare ajutor și mie, ca client, mi-a fost cartea lui Irvin D. Yalom, Darul psihoterapiei, în care autorul sugerează că „aici și acum este sursa principală a puterii terapeutice, o mină de aur pentru psihoterapie, cel mai bun prieten al terapeutului (prin urmare și al pacientului)“.
Și mai e un lucru important: cheia succesului unei terapii este să implementezi în viața de zi cu zi cele învățate, experimentate în mediul securizant din cabinet. E nevoie de o preocupare constantă în ceea ce privește temele abordate la terapie.
E ca și cum atunci când ne hotărâm să facem o prăjitură delicioasă după rețeta bunicii, cumpărăm toate ingredientele, citim cu atenție rețeta, spargem ouăle, amestecăm gălbenușul cu zahărul și ne oprim. Lăsăm totul acolo pentru a continua să o preparăm în alte 60 de minute, o săptămână mai târziu. Așa stă treaba și cu cele 60 de minute petrecute la cabinetul terapeutului – dacă nu continuați să fiți preocupați de temele discutate, dacă nu vă propuneți să implementați câte ceva în viața reală, atunci le lăsați în urmă de îndată ce ieșiți pe ușa cabinetului.
Putem spune că terapeutul este doar un catalizator, el nu ne rezolvă problemele în locul nostru: el este o cârjă, o busolă, dar rezultatul final depinde de noi, de practică, de recunoașterea și corectarea tiparelor proaste din viața de zi cu zi și de continuarea muncii de autocunoaștere pe cont propriu.
Iar dacă la următoarea ședință venim deja cu o „prăjitură“ gata preparată, care poate nu s-a răcit încă, mai are nevoie să-i punem frișca, ornamentele, atunci sunt șanse s-o analizați împreună cu terapeutul.
Încă o idee care mi se pare bună este ținerea unui jurnal de la o ședință la alta în care să vă notați gândurile, propozițiile-cheie din timpul ședinței, care v-au rămas în minte dintr-un anumit motiv.

Aș dori să închei tot cu un citat din cartea lui Yalom: „Prefer să mă gândesc la pacienții mei și la mine ca la niște tovarăși de drum… Sarcina mea este să înlătur obstacolele care le blochează pacienților mei calea. Nu eu trebuie să fac totul; nu trebuie să-i insuflu pacientului dorința de dezvoltare, curiozitatea, voința, bucuria de a trăi, grija, devotamentul sau oricare dintre miriadele de însușiri care ne fac să fim pe de-a-ntregul umani.“


10 cugetări ale autorului cărții „Vampirismul psihologic“

Renumitul psihiatru și psihoterapeut rus Mihail Litvak a fost primul care a dezvoltat un sistem de gestionare a conflictelor, pe care l-a folosit cu mare succes. Metodologia creată de el este azi folosită nu doar în psihoterapie și educație, ci și în afaceri și sport.

10 cugetări ale autorului cărții Vampirismul psihologic

Autorul crede că este necesar să deprinzi arta comunicării inteligente, pentru a gestiona cu bine situațiile conflictuale. Astfel ți se va îmbunătăți nu doar starea de spirit, ci și însăși sănătatea. Totodată este și un pas important pe calea schimbării.
Iată cele 10 sfaturi ale renumitului psihoterapeut:

1. Capacitatea noastră de a iubi și de a tolera singurătatea este un indicator al propriei noastre dezvoltări spirituale. Pentru că cele mai bune lucruri se fac singur!

2. Dacă o persoană nu poate spune lucruri bune despre ea însăși, începe să răspândească lucruri rele despre alții.

3. Nimeni nu părăsește pe alții, ci doar merge mai departe. Cei care sunt lăsați în urmă cred că au fost abandonați.

4. Depresia este un dar pentru ca o persoană să reflecteze asupra propriei persoane.

5. Ai vrea să-ți cunoști cel mai mare dușman al tău? Privește-te în oglindă și încearcă să te confrunți cu tine însuți!

6. Calea spre succes este necunoscută. Dar cunoaștem calea spre eșec, care este aceeași cu dorința de a mulțumi pe toată lumea!

7. Să vorbești cu prietenii este plăcut, să vorbești cu dușmanii este util!

8. Există un singur motiv serios pentru a rupe contactul cu prietenii sau pentru a renunța la locul de muncă: dacă nu există un mediu potrivit pentru dezvoltarea ta personală.

9. Fericirea nu este altceva decât produsul final al unei activități bine organizate.

10. Visele nu sunt altceva decât vocile propriului nostru potențial!

Interacțiunile față în față vs. online

Până la pandemie doar cei „favorizați“ lucrau de acasă, țineau legătura cu colegii și șefii prin intermediul unor platforme ca Zoom. Cursurile se țineau la școală sau la facultate, iar dacă erai bolnav te prezentai la cabinetul medical. Dacă doreai un împrumut, trebuia musai să te duci personal la bancă etc. În timpul pandemiei multe persoane au fost forțate să își mute aproape toate interacțiunile în mediul online. Unora le-a prins bine, s-au adaptat ușor, căci au conștientizat că această comunicare la distanță este mai comodă și poate chiar mai eficientă decât comunicarea față în față. Alții nu numai că nu s-au putut obișnui, dar după pandemie de exemplu multor elevi le-a fost extrem de greu să se readapteze la participarea efectivă, prezența fizică la ore.

Interacțiunile față în față vs. online

Cu toate că este mult mai confortabil să stăm acasă, la biroul nostru, în fața laptopului nostru, în pantaloni scurți sau în pijama cu o cămașă proaspăt călcată trasă deasupra, cu cafeluța noastră preparată după gustul nostru, poate și cu scrumiera și țigările la îndemână și să participăm la ședințele pe Zoom, Teams, Meet etc., decât să pierdem timp pe drum, să ne înghesuim în mijloacele de transport în comun, să dăm bani pe Uber sau Bolt sau să ne enervăm conducând mașina noastră în traficul infernal.
Experții de la Universitatea Yale au tras un semnal de alarmă – potrivit unui studiu, activitatea cerebrală are serios de suferit în lipsa interacțiunilor față în față, interacțiunea socială pe platformele online ne activează creierul în mod diferit față de comunicarea personală, față în față.
Folosind neuroimagistica avansată, cercetătorii au observat semnale neuronale suprimate în timpul interacțiunilor online. În schimb, comunicarea personală, față în față, a fost prezentă o activitate cerebrală sporită, cu răspunsuri neuronale mai coordonate între participanți, subliniind bogăția interacțiunilor sociale.
Cercetătorii au dezvoltat o serie de tehnologii de neuroimagistică ce oferă o perspectivă mai autentică asupra modului în care creierul uman funcționează în timpul interacțiunilor în mediul obișnuit. Prin această abordare, cercetătorii pot analiza în mod direct modul în care creierul răspunde la semnalele faciale dinamice în timpul interacțiunilor umane reale. Aceste informații ne ajută să înțelegem mai bine complexitatea și subtilitatea proceselor cognitive implicate în interacțiunile sociale și să apreciem cât de esențiale sunt acestea în viața de zi cu zi.
Interacțiunile față în față au dus la o activitate neuronală crescută legată de timpul de privire, dilatarea pupilei și o capacitate sporită de procesare a fețelor, reflectând o mai mare excitare și un schimb de indicii sociale.
Atunci când Joy Hirsch, cercetător în neuroștiințe la Yale, a folosit instrumente sofisticate de imagistică pentru a urmări în timp real activitatea cerebrală a două persoane angajate într-o conversație, a descoperit o corelare complexă a activității neuronale în zonele creierului care guvernează interacțiunile sociale.
Iar atunci când a efectuat experimente similare cu două persoane care discutau pe Zoom, a observat un peisaj neurologic mult diferit față de primul caz.
Cercetătorii au descoperit că semnalizarea neuronală în timpul conversațiilor online a fost suprimată în mod substanțial în comparație cu activitatea observată la cei care purtau conversații față în față.
„În acest studiu am descoperit că sistemele sociale ale creierului uman sunt mai active în timpul întâlnirilor față în față decât online. Se pare că Zoom este un sistem de comunicare socială sărac, în comparație cu comunicarea față în față“, au explicat Joy Hirsch, profesor de psihiatrie, și House Jameson, profesor de medicină comparativă și neuroștiințe, și autorul principal al studiului.
Așadar, când oamenii se întâlnesc în realitate și interacționează față în față, creierul lor este mai receptiv și mai implicat decât în cazul comunicării online prin Zoom. Platformele de videoconferință nu oferă nici pe departe aceeași calitate a interacțiunii sociale de care avem parte atunci când ne vedem și discutăm cu persoana respectivă față în față.
În timpul pandemiei, Zoom a fost o soluție comodă și la îndemână, însă acesta nu poate să redea toate aspectele complexe ale comunicării umane față în față, fără a exista unele pierderi esențiale. „În general, interacțiunile sociale dinamice și naturale care apar în mod spontan în timpul interacțiunilor în persoană par să fie mai puțin evidente sau absente în timpul întâlnirilor Zoom“, a spus Hirsch. Aceste lucruri arată cât de importante sunt interacțiunile față în față pentru comportamentele noastre sociale naturale.
Deci pentru relații sociale sănătoase e bine să ne întâlnim din când în când față în față, decât să stăm toată ziua pe telefon sau laptop online.


Șeful narcisist

Potrivit Tratatului de psihopatologie și psihiatria pentru psihologi, tulburarea de personalitate narcisică se caracterizează prin grandoare, necesitatea de admirație și lipsa empatiei. Persoana narcisistă are sentimentul de autoimportanță, fantasme de succes nelimitat, putere. Necesită admirație excesivă și își subliniază repetat și exagerat calitățile, este sensibil la critică, insucces sau pierdere. Are pretenții exagerate de tratament favorabil și supunere în fața dorințelor sale. Profită de alții pentru a-și atinge scopurile. Are un comportament arogant, sfidător, totodată are sentimente de invidie și de ostilitate, pe care le proiectează asupra interlocutorilor. Afișează o conduită distantă, arogantă, emfatică, fiind nonreceptiv și insensibil la opinii diferite, sfaturi și îndemnuri. Este avid de titluri, demnități, ranguri, pe care le consideră că i se cuvin.

Șeful narcisist

Aceasta este o descriere destul de amplă, cuprinzătoare al tabloului personalității narcisice. Cu toții cunoaștem persoane cărora li se potrivesc ca o mănușă aceste descrieri, caracteristici. Putem avea membri de familie, prieteni, cunoștințe narcisiste.
Foarte mulți oameni au „norocul“ ca cel puțin o dată în viață să ajungă într-un loc de muncă în care trebuie să lucreze sub conducerea șefului nepotrivit. Pentru un angajat, a avea un șef narcisist este o adevărată provocare, căci aceștia dau serioase dureri de cap celor pe care-i au în subordine.
Persoanelor narcisiste, care se simt neajutorați și lipsiți de valoare, își „construiesc“ un sine ideal, care face totul pentru a ieși din mediocritate. Narcisiștii se străduiesc foarte mult să fie deosebiți, ei visează la realizări neobișnuite, putere, frumusețe, succes, recunoaștere.
Din nefericire, ei se pricep foarte bine la devalorizarea celorlalți, au un instinct supradezvoltat pentru slăbiciunile semenilor lor, pe care le verbalizează sub forma criticilor acide.
Stefanie Stahl descrie foarte clar cum anume funcționează aceste persoane: „Narcisiștii nu-și pot suporta slăbiciunile, de aceea nu le suportă nici la cei din jurul lor. Concentrându-se asupra slăbiciunilor acestora, își pierd total din vedere propriile slăbiciuni. Prin criticarea lor, declanșează în semenii lor exact acele sentimente pe care nu vor să le simtă ei înșiși: o profundă nesiguranță și un puternic sentiment de inferioritate. În cazul narcisiștilor, se vede foarte bine prezența principiului preschimbării victimă-agresor.“
Nu de puține ori narcisicii recurg la două „strategii“. Mai întâi idealizează oamenii care sunt aproape de ei, apoi îi devalorizează.
Adesea, o nouă cunoștință, un nou angajat sau o nouă iubire este mai întâi idealizată, după care devalorizată și abandonată.
Să vedem acum cum stau lucrurile cu un șef narcisist. Dorința de succes a persoanelor narcisiste îi pot duce adesea, pe plan profesional, foarte departe, pot ajunge șefi. Iar atunci soarta angajatului este pecetluită, căci oricât de mult s-ar strădui bietul de „subordonat“ să corespundă așteptărilor șefului, acesta urmează să fie un demers condamnat eșecului, deoarece acest lucru nu schimbă cu nimic distorsiunea perceptivă a narcisistului. Angajații cu un șef narcisist pot ajunge să se simtă în permanență vinovați și insuficienți, captivi ai sentimentelor de mediocritate, accentuate de critica șefului narcisist.
De regulă, ambiția și dorința lor de putere îi fac pe narcisiști să fie șefii care nu sunt iubiți de colectiv. O altă caracteristică a acestor șefi dificili este și faptul că sunt foarte ușor de rănit, cu toate că la prima vedere siguranța de sine a lor nu lasă deloc impresia că ar fi vulnerabili. Iar atunci când un șef narcisist este rănit, este cuprins de o furie cumplită. Furia și ranchiuna se numără printre emoțiile predominante ale narcisiștilor. În cazul șefului narcisist acesta consumă foarte multă energie pentru că adesea se străduiește peste măsură să aibă rezultate bune și să arate bine. Dacă șeful narcisist ar reuși să înceteze să mai lupte împotriva presupuselor sale greșeli și ar accepta că este un om ca toți ceilalți, abia atunci s-ar putea și el relaxa – poate pentru prima dată în viață.
Dacă avem un șef narcisist, una dintre cele mai grave consecințe este faptul că încrederea în sine, în forțele noastre proprii este complet și permanent subminată de exprimarea constantă a defectelor noastre și de minimalizarea abilităților de care dispunem. Șefii narcisiști sunt întotdeauna perfecți, noi putem doar să greșim. Acest lucru poate duce cu ușurință la o stare constantă de stres atunci când trebuie să ne confruntăm cu el zi de zi.
Cred că este important să subliniem și faptul că narcisismul este un spectru. Faptul că șeful nostru se gândește uneori doar la el nu îl face neapărat un narcisist – „o doză sănătoasă de narcisism înseamnă că cineva are încredere în sine și stimă de sine. Este ceva normal, nu o personalitate patologică“, spune Marie-Line Germain, care predă studii de leadership și resurse umane la Western Carolina University și este autoarea unei cărți despre liderul narcisist. „Pe de altă parte, persoanele cu trăsături narcisiste extreme au nevoie să se simtă în permanență în centrul lumii, ceea ce, la locul de muncă, poate distruge complet organizația, cultura organizațională și etica de muncă a angajaților.“
Potrivit DSM V, simptomele tulburării narcisiste de personalitate includ un sentiment de grandoare și de importanță de sine, fantezii de perfecțiune și superioritate, un sentiment de specializare și unicitate, o nevoie de adorație și atenție, precum și un sentiment de îndreptățire și o tendință de a profita de alții. Bineînțeles că aici nu ne propunem să punem un diagnostic, această sarcină le revine profesioniștilor din domeniul medical, dar pentru a reuși cât de cât să luăm niște măsuri de precauție, e util să știm cum funcționează astfel de șefi.

Nu recunosc că au greșit
Șefii narcisiști fac tot posibilul pentru a evita responsabilitatea și sunt incapabili să accepte criticile și înfrângerile. „Pentru că sunt perfecți, admiterea unei greșeli este imposibilă pentru ei. Aceasta le-ar zdrobi încrederea. De care, în mod surprinzător, și așa duc lipsă“, a explicat Germain.
Adesea șeful îi învinovățește angajați pentru propriile sale greșeli. Iar atunci când sunt confruntați, șefii se victimizează. „Ne fac mincinoși, spun că noi greșim, că noi suntem de vină, niciodată ei. Își proiectează propriile greșeli asupra altora“, a spus Germain.

Fie ești cu ei, fie împotriva lor
Șefii narcisiști gândesc în termeni absoluți: fie ești dușmanul lor, fie ești aliatul lor. Nu există cale de mijloc. Dacă au impresia (distorsionare perceptivă) că i-am înșelat, putem trece cu ușurință din tabăra aliaților în tabăra dușmanilor. Iar Germain mai adaugă: „în ziua în care devenim dușmani, vor face tot ce le stă în putință pentru a ne distruge“.

Sunt șarmanți și ne întind capcane
După cum spune Stahl, „ei pot fi deosebit de șarmanți, demni de iubire și interesanți. Unii au personalități de-a dreptul carismatice.“
Atunci când începem să lucrăm cu un șef narcisist la un nou loc de muncă, suntem adesea fermecați de carisma lor, generozitatea lor ne poate face să ne simțim ca și cum am fi centrul lumii. Dar starea lor de spirit se schimbă în doi timpi și trei mișcări dacă își dau seama că avem o viziune diferită asupra lumii sau dacă ne permitem să punem la îndoială comportamentul lor inadecvat. În cel mai rău caz, ne izolează sau ne fac să simțim că slujba, munca noastră depinde de el, iar suntem dependenți de jobul nostru. „Manipularea face parte din modul în care operează, pentru a-și menține puterea și statutul“, a spus Germain.

Fură ideile altora
Unii șefii narcisiști se simt îndreptățiți să fure ideile altora, mai ales pe cele ale angajaților. Pentru că se cred perfecți, ei consideră adesea că au dreptul să se folosească pur și simplu de ideile angajaților și să le prezinte ca fiind ale lor, fără să țină cont de etică sau morală. Se folosesc de orice doar pentru a rămâne în top.

Abuz verbal și lipsă de empatie
Dacă ai un șef narcisist care pur și simplu nu are empatia necesară pentru a se pune în locul tău, nu ai voie să greșești. Dacă încercăm să explicăm de ce nu am respectat un termen-limită sau de ce am făcut o greșeală, răspunsul este că „ar fi trebuit să ne descurcăm mai bine. Nu există înțelegere, nu contează ce se întâmplă în fundal, important este să performezi așa cum se așteaptă el. Perfect.“

După ce am descris tabloul șefului narcisist să vedem ce putem face...
Atunci când avem un șef narcisist ar fi bine să fim foarte vigilenți. Poate fi obositor, stresant și demoralizant să fii în subordinea unei astfel de persoană, dar poate că există o doză de speranță să facem față.
O metodă ar fi să nu vorbiți singur cu el. Luați întotdeauna pe cineva cu dumneavoastră la întâlniri și faceți copii ale corespondenței cu alți colegi. Dacă avem martori sau dovezi, îi va fi mai greu să dea vina pe noi.
Luați notițe scrise pentru a vă susține propriul adevăr dacă în viitor va trebui să luați măsuri legale împotriva lui.
Deoarece unul dintre motivele succesului unui șef narcisist este atunci când ceilalți se simt ca niște ratați, este bine să avem pe cineva în care avem încredere în afara serviciului și care să ne asculte fără să ne judece, avem nevoie de relații în afara serviciului.
Deoarece șefii narcisiști sunt fermi convinși că ei sunt „alfa și omega, începutul și sfârșitul“, unii specialiști recomandă ca la locul de muncă să investim timp și energie în crearea relațiilor cu ceilalți colegi. Dar pentru aste e nevoie de colegi care să nu fie pupincuriști.
Iar dacă simțim că am ajuns la limita răbdării și nu mai putem tolera modul în care ne tratează șeful nostru narcisist, există o soluție: demisia. „Prețul pe care-l plătim chiar și în cazul unui șomaj temporar este mult mai mic decât cel în cazul că rămânem la acel loc de muncă toxic“, adaugă Marie-Line Germain.


4 strategii contra văicărelilor

Viața e pavată cu probleme, de-a lungul ei toată lumea se confruntă cu fel și fel de obstacole, iar sarcina noastră și însăși frumusețea vieții este să le rezolvăm, să trecem peste ele. Unele persoane au mai puține probleme, alții mai multe, dar există unele tipuri de personalități care nici măcar nu observă lucrurile bune din viață, partea plină a paharului, ci se concentrează doar pe cele rele, pe partea goală a paharului. Aceștia sunt cei care se plâng tot timpul!

4 strategii contra văicărelilor

De-a lungul vieții, cu toții ajungem să cunoaștem astfel de persoane și fiecare din noi a observat că oamenii care se plâng tot timpul ne consumă energia, sunt efectiv ca niște vampiri energetici. În mod sigur ai simțit că după o întâlnire cu astfel de persoane devii morocănos, te simți chiar neputincios și ești stors ca un burete.
Sărmana persoană care se confruntă cu probleme, care poate să privească lucrurile doar dintr-o singură perspectivă, cea negativă, ar vrea să scape de tensiunea interioară, e dornică să i se ofere cuvinte de încurajare, de empatie, dar faptul că se plânge constant îl seacă pe interlocutor de energie și acesta se epuizează. Asta este problema, căci noi nu dispunem de resurse infinite de energie, putem asculta de câteva ori văicăreala unui prieten sau membru de familie, dar nu în mod constant.
Cu toate că văicărelile neîntrerupte te umplu de energie negativă, nu înseamnă că nu ar trebui să asculți niciodată pe cineva care are probleme, dar dacă cineva se plânge mereu și nu face nimic pentru a-și schimba viața, nu vei putea să-l ajuți, este responsabilitatea fiecăruia să se ajute, să-și rezolve problemele. Iar noi trebuie să ne schimbăm atitudinea și să învățăm să ne descurcăm cu oamenii care se vaită tot timpul.
E important de reținut și faptul că ei se victimizează în permanență, doar se plâng la toată lumea, dar nu fac nimic pentru a-și schimba viața, pentru a-și îmbunătăți calitatea vieții. Și mai e un lucru bine de știut:
persoana care se plânge tot timpul folosește acest lucru, în mod conștient sau inconștient, ca pe un instrument de manipulare. Scopul lor este de a ne face să ne simțim vinovați (astfel că vina pentru toate problemele, situațiile lui problematice este transferată la noi), de a stârni compasiune, de a stârni milă. Poate că pe moment nici nu îți dai seama că, încercând să gândești în locul lor și fiind absorbit complet de problema lor, se activează salvatorul din tine, te încarci cu emoții negative, cu energie negativă, te epuizezi, și cu timpul poți ajunge chiar în situația în care îți pierzi cheful de viață.
Trebuie să înțelegem că frustrarea, vinovăția și tristețea pot provoca schimbări hormonale care la rândul lor pot duce cu ușurință la schimbări emoționale, la scăderea capacităților de concentrare și de rezolvare a problemelor.
Prin urmare, e bine să găsim niște strategii pentru a ne descurca cu oamenii care se vaită tot timpul. Iată câteva sugestii:

1. Stabilește limite clare!
Ești liber să exprimi în mod hotărât și calm, chiar și în timpul unei conversații, că nu mai ești dispus să asculți poveștile negative. Nu e cazul să intri în prea multe detalii. Iar dacă te-ai săturat să auzi asta în fiecare zi, spune în mod direct și la obiect că nu mai poți suporta.

2. Păstrează distanța!
E util, ca pe cât posibil, să păstrezi o distanță sănătoasă față de persoanele care se vaită tot timpul. Cu cât îi asculți mai puțin, cu atât te protejezi mai mult de încărcătura energetică negativă.

3. Nu le arăta empatie!
În momentul în care persoana care se plânge și-a atins scopul, iar tu te grăbești să cauți o soluție la problemele din viața ei, practic tu te încarci și cu problemele ei, le rezolvi în locul ei, ceea ce, pe termen lung, conduce la oboseală, frustrare, chiar tristețe. Nu trebuie să continui să rezolvi probleme care nu te privesc, trăiește-ți propria viață.

4. Învață-i să se responsabilizeze
Noi putem să-i spunem prietenului sau unui membru al familiei sau colegului de muncă care se plânge în mod constant că îl înțelegem pe deplin, dar că fiecare e responsabil pentru viața lui și trebuie să-și rezolve propriile probleme, căci asta e viața: o serie de provocări pe care noi e bine să le rezolvăm singuri. De asemenea, putem să subliniem și faptul că multe probleme apar tocmai din cauza atitudinii negative și că a sosit timpul să ia măsuri pentru a-și schimba propria viață, e liber să facă acest lucru, evident dacă e pregătit pentru asta.

Cât de frumos a formulat marele Constantin Brâncuși: „Lucrurile nu sunt greu de făcut. Greu este să te pui în starea de a le face.“