Skip to content

Glosar de termeni


Anaclitic (sau anaclisis) – termen introdus de Freud pentru a desemna relația primitivă dintre pulsiunile sexuale și pulsiunile de autoconservare: pulsiunile sexuale, care nu devin independente decât secundar, se sprijină pe funcțiile vitale care le furnizează o sursă organică, o direcție și un obiect. În consecință, se va vorbi de anaclisis și pentru a desemna faptul că subiectul se sprijină pe obiectul pulsiunilor de autoconservare în alegerea unui obiect al iubirii; este ceea ce Freud a numit tipul de alegere anaclitică.

Abalienare – pierdere sau diminuare marcată și evidentă a facultăților mintale.

Abandon – stare a unei persoane afectată de dispariția unei legături afective sau materiale și care uneori se poate manifesta printr-o dereglare profundă (exemple: abandonul minorului, abandon familial).

Abandonic – persoană care trăiește cu teama patologică de a fi abandonat.

Abazie – tulburare a sistemului nervos, care se manifestă prin incapacitatea de a merge normal.

Aberație mentală – instabilitatea gândirii manifestată printr-o dezordine momentană a actelor și proceselor de gândire.

Abilitate – capacitatea cu care individul desfășoară anumite activități, implicând autoorganizare adecvată sarcinii concrete, adaptare suplă, eficientă.

Abisal – termen care desemnează dinamica straturilor inconștiente, instinctive, psihoorganice, de adâncime a psihicului, opuse fenomenelor psihice care apar la suprafață.

Abjecție – stare de disconfort ce însoțește trăirea unor evenimente neplăcute sau la vederea unor lucruri neplăcute.

Ablutofobie – teama patologică de a se spăla sau de a face baie.

Ablutomanie – tendință obsesivă de a se spăla.

Abnegație – atitudinea persoanei care renunță la dorințele, interesele personale în favoarea altcuiva.

Abnormalitate – îndepărtare față de limitele considerate normale.

Abreacție – descărcare emoțională prin care subiectul se eliberează de afectul legat de amintirea unui eveniment traumatic, permițându-i astfel să nu devină sau să rămână patogen. Abreacția, ce poate fi provocată în cursul psihoterapiei, mai ales sub hipnoză, producând astfel un efect de catharsis, poate avea loc și în mod spontan, separată printr-un interval mai scurt sau mai lung de traumatismul inițial.

Abrutizare – insensibilitate față de evenimentele sau obiectele care ies din orizontul comportamentelor legate de adaptarea imediată.

Absenteism – fenomen cu implicații psihosociale, care reprezintă raportul dintre numărul de zile absentate nemotivat într-o perioadă și numărul zilelor de muncă.

Absență (în cazul epilepsiei) – pierdere paroxistică, de scurtă durată, a stării de conștiință, conservându-se funcția statică.

Abstinență – evitare și reținere voluntară de la satisfacerea unor necesități corporale privind alimentarea excesivă, viața sexuală, consumul de băuturi alcoolice.

Abstinență (regula de abstinență) – regulă a practicii psihanalitice conform căreia cura trebuie condusă astfel încât pacientul să găsească cât mai puține satisfacții substitutive pentru simptomele sale. Ea implică pentru analist principiul de a nu accepta satisfacerea cererilor pacientului și îndeplinirea efectivă a rolurilor pe care acestea tinde să i le impună. În anumite cazuri și în anumite momente ale curei, regula de abstinență poate fi precizată în consemne referitoare la comportamente repetitive ale subiectului care împiedică travaliul de rememorare și elaborare.

Abstinență sexuală – abținerea de la satisfacerea necesităților sexuale.

Abstractizare (abstracție) – proces intelectual de selectare a caracteristicilor esențiale implicate în concepte.

Abulie – tulburare a voinței, caracterizată prin pierderea capacității de a lua o decizie și mai ales prin incapacitatea de a trece de la decizie la realizare.

Abuz – intruziune în psihicul unei persoane cu scopul de a o controla; poate fi abuz fizic, emoțional, verbal sau sexual.

Acalculie – formă de afazie, caracterizată prin incapacitatea de a recunoaște cifre sau simboluri matematice sau de a efectua calcule.

Acarofobie – teamă patologică de molii, de căpușe.

Acatafazie – imposibilitate a respectării ordinii corecte a cuvintelor în vorbire, deși ideile subiectului rămân logice.

Acatagrafie – imposibilitate a respectării ordinii corecte a cuvintelor în scris.

Acatalepsie – deficiență a intelectului.

Acatamatezie – pierderea funcției de percepție ca urmare a unei leziuni cerebrale; perturbarea capacității de înțelegere a vorbirii.

Acatizie (sau akatizie) – efectuarea de mișcări involuntare produse de medicamente antipsihotice, cum ar fi fenotiazinele; sindrom caracterizat prin incapacitatea de a rămâne în poziție șezândă, atenuat prin mers sau prin modificarea poziției corpului.

Acces de reținere a respirației – episod în care un copil (frecvent cu vârsta între 1 și 5 ani) țipă, își reține respirația și se cianozează, putând ajunge la pierderea cunoștinței.

Accident ischemic tranzitor – întreruperea temporară a circulației într-o regiune a creierului, care apare datorită emboliei, trombozei arterelor craniene sau unui spasm vascular; simptomele pot fi asemănătoare celor din accidentul vascular cerebral, dar pacientul se recuperează în mai puțin de 24 de ore.

Accident vascular cerebral – accident neurologic localizat, cu durata mai mare de 24 de ore, determinat de o leziune vasculară cerebrală.

Accident vascular cerebral hemoragic – consecință a unei scurgeri de sânge în țesutul cerebral, consecință a hipertensiunii arteriale.

Accident vascular cerebral ischemic (sau infarct cerebral) – consecință a unui trombus, a unui embol (trombus mobilizat sau corp străin care antrenat prin circulație va produce obstrucția arterei) sau o îngustare a arterei favorizată de ateroscleroză.

Acedie – depresie psihică.

Acenestezie – absența sentimentului de existență fizică, prezent în demențe.

Acerofobie – teamă patologică de a părea dur, ironic, de a supăra.

Achinezie – tulburare caracterizată prin diminuarea sau dispariția mișcărilor spontane și automate și prin lentoarea mișcărilor voluntare, în absența lezării căii motorii principale.

Acmestezie – senzații resimțite ca înțepături puțin dureroase, întâlnite în nevroze și toxicomanii.

Acomodare socială – modificare a relațiilor dintre (grupuri de) persoane care are loc (conștient) în scopul reducerii stărilor de încordare sau conflictuale.

Acopie – stare maladivă constând în incapacitatea de a copia un text.

Acroanestezie – absența sensibilității tactile, termice și dureroase la nivelul extremităților.

Acrochinezie (sau acrokinezie) – mobilitate deosebită, ca amploare și rapiditate, a extremităților în stările de agitație psihomotorie.

Acrofobie (sau hipsofobie) – teamă, frică de înălțime sau de locuri înalte.

Acrofonie – pronunțare accentuată a inițialei unui cuvânt.

Acromanie – grad extrem de nebunie.

Act ratat – act în care rezultatul urmărit explicit nu este atins, ci înlocuit printr-un altul. Se va vorbi de acte ratate nu pentru a desemna ansamblul rateurilor de vorbire, memorie sau acțiune, ci având în vedere actele pe care subiectul este în mod obișnuit capabil să le ducă la bun sfârșit și al căror eșec este tentat să-l atribuie doar neatenției sale sau întâmplării. Freud a arătat că actele ratate sunt, ca și simptomele, formațiuni de compromis între intenția conștientă a subiectului și refulat.

Acting out – termen folosit în psihanaliză pentru a desemna acțiunea care prezintă cel mai adesea un caracter impulsiv relativ discontinuu față de sistemele de motivație obișnuite ale subiectului, relativ distinct în cadrul activităților sale și luând deseori o formă auto- sau hetero-agresivă. În apariția acting out-ului, psihanalistul identifică semnul emergenței conținutului refulat. Când se petrece în cursul unei analize (fie în cadrul ședințe, fie în afara acesteia), acting out-ul trebuie înțeles în conexiunea sa cu transferul și deseori ca o tentativă de a-l contesta în mod radical pe acesta.

Activitate nervoasă superioară – activitate a etajelor superioare ale sistemului nervos central, care contribuie la unificarea activității tuturor organelor și adaptarea organismului la condițiile de mediu.

Activitate – în sens larg: formă de relaționare a organismului (uman sau animal) cu mediul extern, bazată pe reflectarea și semnalizarea de ordin psihic; în sens restrâns: formă specific umană de relaționare cu mediul, de manifestare a structurilor psihice specific umane.

Activitate/pasivitate – una dintre perechile de contrarii fundamentale din viața psihică. Ea exprimă tipuri determinate de scopuri pulsionale. Considerată dintr-un punct de vedere genetic, opoziția activ-pasiv este primordială în raport cu opozițiile ulterioare în care ea se integrează: falic-castrat și masculin-feminin.

Acțiune – componentă de bază a activității umane, reprezentând transformările unui obiect sau ideal în vederea obținerii unui rezultat.

Acțiune mentală – operare sau transformare mentală sub forma imaginilor sau (și) a ideilor.

Acțiune specifică – termen utilizat de Freud în unele dintre primele sale scrieri pentru a desemna ansamblul procesului necesar rezolvării tensiunii interne create de trebuință: intervenție externă adecvată și ansamblul de reacții performante ale organismului care permit împlinirea actului.

Aculturație – proces de preluare, de către un individ sau un grup, a unei alte culturi.

Acusmie – halucinație auditivă care împiedică perceperea exactă a sunetelor.

Acusticofobie – teamă patologică față de sunete.

Acut (despre stimuli) – care are o valoare maximă de intensitate, încât nu mai este percepută de organele de simț, senzațiile dureroase apărând numai după scăderea acestei valori.

Adamism – formă de exhibiționism masculin constând în apariția bruscă a individului, complet dezbrăcat (într-o adunare de femei).

Adaptare – proces prin care individul ajunge la o relație echilibrată cu mediul în care trăiește.

ADHD (tulburare hiperchinetică cu deficit de atenție, deficit de atenție și hiperactivitate) – tulburare comportamentală care afectează mai ales copiii și care constă în imposibilitatea acestora de a se concentra asupra unei acțiuni.

Adiaforie – apatie, indiferență, nepăsare, pasivitate, lipsă de interes.

Adictiv – care creează dependență.

Adictologie – parte a medicinei care se ocupă cu studiul și tratarea dependenței de droguri.

Adipsie – absența senzației de sete.

Adualism – nediferențiere psihică în trei forme fundamentale: între intern și extern, obiectiv și subiectiv, material și spiritual.

Adultomorfism – interpretare a comportamentului copiilor prin raportare la comportamentul adulților.

Aeroacrofobie – teamă patologică de spații largi și înalte (în avion).

Aerofobie – teamă patologică de curenții de aer, întâlnită în turbare, isterie etc.; frică de zbor.

Aeronevroză – sindrom de anxietate, agitație și insomnie descoperit la piloții avioanelor nepresurizate și atribuit insuficienței de oxigen (anoxie).

Afazie – tulburare a funcțiunilor limbajului, datorată îmbolnăvirii centrilor corespunzători din scoarța cerebrală, fără să existe o paralizie a organelor vorbirii; alterare patologică a limbajului. Este vorba nu de pierderea vorbirii, ci de o perturbare a capacității de utilizare a regulilor prin care se produc și se înțeleg mesajele verbale.

Afaziologie – studiul științific al afaziei.

Afect – nume generic pentru stările sau reacțiile afective; emoție primară caracterizată prin mare intensitate, expansivitate, durată redusă, dezvoltare unipolară și exprimare nemijlocită în comportament. Termenul a fost preluat în psihanaliză din terminologia psihologică germană și care conotează orice stare afectivă, neplăcută sau plăcută, difuză sau precizată, care apare fie ca o descărcare masivă sau ca tonalitate generală. După Freud, orice pulsiune se exprimă în cele două registre, al afectului și al reprezentării. Afectul este expresia calitativă a cantității de energie pulsională și a variațiilor acesteia.

Afect (cuantum de afect) – factor cantitativ postulat ca substrat al afectului trăit subiectiv, în scopul desemnării elementului invariant în diversele modificări ale acestuia: deplasare, detașare de reprezentare, transformări calitative.

Afectivitate – ansamblul proceselor afective (emoții, sentimente, pasiuni etc).

Afecțiune – dragoste, simpatie, sentimente bune pentru cineva; atașament, iubire, căldură.

Aferentație – transmiterea excitației nervoase de la neuronii senzoriali periferici la cei centrali.

Afilație – impuls (exagerat) spre contacte și asociere cu alte persoane.

Afonie – pierdere a vocii, completă sau parțială, din cauza lezării laringelui, a paraliziei nervilor recurenți, a unei leziuni centrale sau organice (în paranoia, isterie sau în cazul spasmelor musculare laringiene).

Afrazie – tulburare de comunicare verbală constând în dificultatea de a construi fraze.

Agarofobie – teamă nejustificată pe care unele persoane o trăiesc atunci când se găsesc în locuri publice, în spații largi, descoperite.

Agitație – stare de excitație patologică, de instabilitate psihică, de neliniște excesivă (manifestată prin mișcări grăbite și dezordonate).

Agnozie – tulburare apărută ca urmare a unei leziuni cerebrale și care constă în incapacitatea de a recunoaște cele văzute, auzite, pipăite, fără ca funcțiunile organelor de simț corespunzătoare să fie alterate.

Agorafobie – teamă morbidă de spațiile goale, largi, deschise; teamă patologică, excesivă de a te afla singur în afara casei, a te afla în mulțime sau a sta la rând, a te afla într-un mijloc de transport în comun, tren sau autovehicul, de a traversa un pod sau spații larg deschise.

Agrafie – incapacitatea de exprimare a gândurilor în scris, cu menținerea normală a forței și a coordonării mișcărilor mâinii, datorată unor leziuni în scoarța cerebrală.

Agramatism – incapacitate psihologică de exprimare gramaticală corectă (în propoziții și fraze).

Agresiune – formă de comportament înnăscut sau declanșat ca răspuns la o frustrare, care se poate manifesta distructiv, prin ostilitate și obstrucționism sau prin autoritarism; afectarea integrității psihologice sau fiziologice a persoanelor din cauza unor factori din mediu, vizuali, sonori etc.; comportament uman provocat de impulsiile sexuale, care se poate manifesta exterior, în mod agresiv, dar (în concepția lui Freud) se poate transpune în creații artistice.

Agresivitate – tendință sau ansamblu de tendințe care se actualizează în conduite reale sau fantasmatice ce țintesc să facă rău altuia, să-l distrugă, să-l constrângă, să-l umilească etc. Agresiunea dispune și de alte modalități decât acțiunea motorie violentă și distructivă; nu există conduită, fie ea negativă (refuzul ajutorului, de pildă) sau pozitivă, simbolică (de exemplu, ironia) sau efectiv realizată, care să nu poată funcționa ca agresiune. Psihanaliza a dat o importanță crescândă agresivității, demonstrând prezența ei foarte timpurie în dezvoltarea subiectului și subliniind jocul complex al uniunii și separării sale sexuale. Această evoluție a ideilor culminează cu încercarea de a căuta în noțiunea de pulsiune de moarte un substrat pulsional unic și fundamental al agresivității.

Agriotimie – tendință patologică de a comite acte de nebunie furioasă.

Ahilognozie – imposibilitatea de a recunoaște tactil materialul din care sunt făcute obiectele.

Aihmofobie – teamă patologică de obiectele ascuțite.

Ailurofobie – teamă morbidă de pisici.

Alalie – incapacitate de a vorbi din cauza unui defect sau a unei paralizii a organelor vocale.

Alcoolic – persoană care consumă alcool în permanență și în cantități mari; bolnav de alcoolism.

Alcoolism – stare patologică determinată de consumul excesiv și repetat de alcool; etilism; abuz permanent de băuturi alcoolice.

Alcoolism cronic – stare de intoxicație a unei persoane în urma consumului excesiv de alcool, având ca urmare leziuni ale organelor interne, tulburări nervoase și psihice etc.

Alcoolomanie – perioada de latență a intoxicației alcoolice cronice, în care nu s-a constituit încă dependența față de alcool; dependență față de alcool, caracterizată prin incapacitatea diminuării consumului și apariția unei toleranțe.

Alegere a nevrozei – ansamblu de procese prin care subiectul se angajează în formarea unui anumit tip de psihonevroză, mai curând decât a altuia.

Alegere de obiect narcisică – tip de alegere de obiect care se realizează după modelul relației subiectului cu propria persoană și în care obiectul reprezintă propria persoană sub un aspect sau altul.

Alegere de obiect prin anaclisis – tip de alegere de obiect în care obiectul iubirii este ales după modelul figurilor parentale în măsura în care acestea îi asigură copilului hrană, îngrijirea și protecția. Se întemeiază pe faptul că pulsiunile sexuale se sprijină la început pe pulsiunile de autoconservare.

Alegere de obiect (sau alegere obiectală) – act prin care o persoană sau un tip de persoană este aleasă ca obiect al iubirii. Deosebim o alegere de obiect infantilă și o alegere de obiect pubertală, prima pregătind calea celei de a doua. Freud împarte alegerea de obiect în două categorii principale: tipul de alegere de obiect prin anaclisis și tipul de alegere de obiect narcisică.

Alexie (sau cecitate verbală) – defect de întelegere a scrisului prin leziune celebrală, fără nici o afectare a acuității vizuale.

Alezie – incapacitate de a citi litere, cifre sau note muzicale.

Algofilie – căutarea intenționată a senzațiilor dureroase, observată mai ales în cadrul melancoliei sau al unor deliruri mistice.

Algofobie – teamă patologică de durere.

Algomanie – tendință patologică de a căuta durerea.

Alienare – înstrăinare, izolare de viața socială ca urmare a unui dezacord între individ și societate, între individ și condiția umană; tulburare patologică a psihicului, depersonalizare; alienație.

Alienat – (persoană) care suferă de o boală psihică; nebun, dement.

Aliterație – repetare a unor sunete sau silabe în stări de puternică excitație psihică.

Alochinezie – tulburare motorie în care o mișcare comandată voluntar unui membru este efectuată de celălalt membru; mișcare involuntară produsă pasiv sau consecutivă unui reflex.

Alo-erotism – termen utilizat uneori în opoziție cu cel de autoerotism: activitate sexuală care își găsește satisfacerea mulțumită unui obiect exterior.

Aloestezie – tulburare a sensibilității tactile, vizuale sau auditive caracterizată prin transferul percepției unui stimul pe partea opusă locului în care el a fost aplicat.

Alolalie – dificultate în vorbire.

Aloplastic (autoplastic/aloplastic) – termen calificând două tipuri de reacție sau de adaptare, primul constând într-o modificare doar a organismului, cel de-al doilea într-o modificare a mediului înconjurător.

Alopsihoză – psihoză caracterizată prin tulburări în perceperea fenomenelor exterioare bolnavului.

Alotriofagie – tendință patologică de a ingera substanțe necomestibile.

Alterare a Eului – ansamblu de limitări și de atitudini anacronice dobândite de Eu în cursul etapelor conflictului defensiv și care au consecințe defavorabile asupra posibilităților sale de adaptare; consecință negativă a unui conflict anterior, care se răsfrânge asupra adaptării actuale a Eului.

Alteritate – senzație a unui Eu de a fi un altul, de a fi altcineva.

Aluzie – act de comunicare laconică, incompletă (și indirectă) în baza unor implicații (subînțelesuri) ale contextului verbal și situațional.

Amatofobie – teamă patologică de praf.

Amauroză – pierdere completă a vederii survenită în unele boli ale nervului optic, ale măduvei spinării sau creierului, în absența unor alterări oculare evidente.

Amaxofobie – teamă patologică de vehicule.

Amaxomanie – pasiune patologică pentru vehicule.

Ambidextrie – capacitate de a se folosi în mod egal de ambele mâini.

Ambiguitate de rol – concept al psihologiei sociale, și se referă la discrepanța dintre expectanțele transmise de transmițător (de exemplu un șef) și cele receptate de persoana țintă (de exemplu secretară).

Ambivalent, preambivalent, postambivalent – termeni introduși de K. Abraham și care califică, din punct de vedere al relație cu obiectul, evoluția stadiilor libidinale. Stadiul oral, în prima sa fază (supt), e preambivalent; ambivalența apare în cea de-a doua fază (mușcătură), pentru a culmina în stadiul anal, a continua în stadiul falic și a dispărea de-abia după fază de latență, o dată cu instaurarea iubirii de obiect genitale.

Ambivalență – dispoziție general contradictorie sau bipolară a sistemului psihic, stare emoțional-volitivă, caracterizată prin activarea concomitentă a două tendințe contrare față de unul și același obiect sau situație; prezența simultană în relație cu același obiect a unor tendințe, atitudini și sentimente opuse, în primul rând dragoste și ură.

Ambiversiune – reunire de două tendințe egale (introversiune și extroversiune).

Ambivert – personalitate care prezintă ambiversiune.

Amfotonie – stare de hiperactivitate a sistemului nervos simpatic și a celui parasimpatic.

Amielie – absența patologică a tecii de mielină la nivelul fibrelor nervoase.

Amimie – stare patologică ce constă în incapacitatea de exprimare prin mimică a stărilor afective, survenită în urma lezării unor regiuni corticale și subcorticale, manifestată prin facies inexpresiv, clipit rar, sărăcie a reacțiilor motorii și emoționale.

Amintire – păstrarea în memoria cuiva a unor evenimente, persoane din trecut.

Amintire-ecran – amintire din copilărie care se caracterizează în același timp printr-o deosebită pregnanță și prin aparența lipsă de importanță a conținutului său. Analiza sa conduce la experiențe infantile marcante și la fantasme inconștiente. Asemeni simptomului, amintirea-ecran este o formațiune de compromis între elementele refulate și apărare.

Amiotaxie – convulsie involuntară a mușchilor de origine reflexă.

Amiotrofie (sau miatrofie) – denumire generică dată unui grup de afecțiuni care au ca trăsătură comună atrofii musculare evolutive și sînt consecința unor leziuni degenerative ale neuronilor motori din măduva spinării.

Amnezic (sau amnestic) – (substanță) care provoacă pierderea memoriei.

Amnezie – incapacitate (totală sau parțială) de a memoriza sau de a reda date memorizate, întîlnită în ateroscleroza cerebrală, în paralizia generală progresivă, în traumatisme cranio-cerebrale etc.

Amnezie infantilă – amnezie ce acoperă, în general, evenimentele din primii ani de viață. Freud vede în ea altceva decât efectul unei incapacități funcționale a copilului de a-și înregistra impresiile; ea rezultă din refularea ce are ca obiect sexualitatea infantilă și cuprinde aproape totalitatea evenimentelor copilăriei. Aria amneziei infantile și-ar avea limita temporală în momentul declinului complexului Oedip și intrării în perioada de latență.

Amok (sau amoc) – boală psihică tropicală provocată de abuzul de stupefiante, excitante etc, manifestată prin tendință de fugă, atitudini periculoase și impulsuri criminale.

Amorfognozie – imposibilitatea recunoașterii formei obiectelor prin simțul tactil.

Amplificare – metodă de asociere în munca de interpretare a viselor bazată pe elemente extrase din surse diverse ca: mitologie, religie, folclor, simbolism etc.

Amuzie – formă de agnozie constând în pierderea de către un subiect a abilității de a recunoaște, de a reproduce sau interpreta muzica (vocală sau instrumentală), în condițiile în care acuitatea auditivă nu este alterată.

Anacast(ic) – obsesiv.

Anaclisis (alegere de obiect prin anaclisis) – tip de alegere de obiect în care obiectul iubirii este ales după modelul figurilor parentale în măsura în care acestea îi asigură copilului hrana, îngrijirea și protecția. Se întemeiază pe faptul că pulsiunile sexuale se sprijină la început pe pulsiunile de autoconservare.

Anagogică (interpretare anagocică) – termen utilizat de Silberer: mod de interpretare a formațiunilor simbolice (mituri, vise etc.) care ar explicita semnificația lor morală universală. Ea se opune deci, orientând simbolul către „idealuri înalte“, interpretării analitice care reduce simbolurile la conținutul lor particular și sexual.

Analgognozie – incapacitate de înțelegere de către bolnav a unei dureri resimțite, însoțită de absența reacției de apărare.

Analgotimie – indiferență afectivă la o durere perfect percepută, localizată și identificată.

Analist – persoană care dovedește o aptitudine deosebită în cunoașterea, în analiza și în descrierea psihicului.

Analiză didactică – psihanaliză pe care o urmează cel care se dedică exercitării profesiei de psihanalist și care constituie elementul principal al formării sale.

Analiză directă – metoda de psihoterapie analitică a psihozelor preconizată de J.N. Rosen. Își datorează numele folosirii „interpretărilor directe“ furnizate pacienților și care se caracterizează prin aceea că:
– au ca obiect conținuturile inconștiente pe care subiectul le exprimă verbal sau nonverbal (mimică, postură, gesturi, condiuța);
– nu impun analiza rezistențelor;
– nu recurg cu necesitate la mijlocirea unor lanțuri asociative.
Această metodă mai comportă și o serie de procedee tehnice destinate stabilirii unei relații afective strânse, „de la inconștient la inconștient“, în care terapeutul „trebuie să devină pentru pacient figura maternă care nu încetează să ofere și să apere“.

Analiză grafologică – pseudoștiință care analizează personalitatea unei individ pe baza scrisului acestuia.

Analiză tranzițională – metodă de investigare a efectelor psihice ale experiențelor de discontinuitate, de criză și de ruptură în aparatul psihic individual și de grup.

Anamneză – ansamblu de informații culese de către psiholog de la client și anturajul acestuia, referitoare la dificultatea sa; reconstituirea istoriei și etiologiei unei psihopatii, prin discuție directă sau anchetă și pentru stabilirea unei modalități terapeutice adecvate.

Anartrie – incapacitate patologică a articulării sunetelor, în situația integrității organelor fonatoare, provocată de o leziune cerebrală localizată în zona nucleului lenticular; afemie.

Anatopism – ansamblu de tulburări care apar la unii emigranți ca urmare a neadaptării la noul mediu.

Androfilie – simpatie exagerată pentru bărbați.

Androfobie – teamă, repulsie patologică față de bărbați.

Androlatrie – divinizare a bărbatului.

Anecforie – ușoară stare de tulburare a memoriei, în care subiectul evocă, cu ajutorul anturajului, anumite evenimente care păreau uitate.

Anemofobie – teamă patologică de vânt, de curenți de aer.

Aneurie (sau aneuroză) – slăbire a funcțiilor nervoase.

Angoasă – frică dusă la extrem, frică irațională; neliniște, tulburare patologică, fără un obiect real, concret; stare provocată de contracția regiunii epigastrice însoțită de mari dificultăți respiratorii și de tristețe excesivă. Este impresia unui pericol vag iminent în fața căruia rămâi dezarmat și neputincios.

Angoasă automată – reacție a subiectului de fiecare dată când se află într-o situație traumatică, adică supus unui aflux de excitații, de origine externă sau internă, pe care este imposibil să îl stăpânească. Angoasa automată se opune, pentru Freud, angoasei-semnal.

Angoasă în fața unui pericol real – termen utilizat de Freud în cadrul celei de a doua teorii despre angoasă: angoasa față de un pericol extern ce constituie pentru subiect o amenințare reală.

Angoasă-semnal – termen introdus de Freud o dată cu restructurarea teoriei sale asupra angoasei (1926) pentru a desemna un dispozitiv pus în acțiune de Eu, într-o situație de pericol, cu scopul de a evita să fie copleșit de afluxul de excitații. Angoasă semnal reproduce sub o formă atenuată reacția de angoasă trăită în mod originar într-o situație traumatică, ceea ce permite declanșarea operațiilor de apărare.

Angofrazie – defect de vorbire constând în intercalarea unor sunete repetate în fraze.

Anhedonie – incapacitate de a resimți plăcerea în cursul unor acte care în mod normal o stimulează.

Anima – arhetipul feminităţii la bărbat.

Animus – arhetipul masculinităţii la femeie.

Anoetic – care se referă la senzații și percepții, la trăiri subiective, individuale, la stări afective sau la alte stări noncognitive; care este acceptat pasiv, fără organizare conștientă.

Anomie – stare a indivizilor dezrădăcinați din mediul lor social, care sînt predispuși inadaptării, delincvenței etc.; formă de afazie în care pacientul este incapabil să denumească persoane, localități sau obiecte și să păstreze capacitatea de a le recunoaște și utiliza.

Anonimografie – tendință patologică de a scrie anonime.

Anorexie nervoasă – diminuare sau repulsie față de alimente, însoțită de pierderea totală a poftei de mâncare, observată la bolnavi care prezintă tulburări psihopatice, în isterie sau în legătură cu un conflict familial.

Anozodiaforie – indiferență (euforică) manifestată de un bolnav față de propria-i boală.

Anozognozie – nerecunoaștere de către un bolnav a propriei sale boli.

Anozomelie – defect de percepție care face imposibilă recunoașterea unui segment bolnav.

Anthropos – omul primordial, imagine arhetipală a totalităţii în alchimie, religie şi filozofia gnostică.

Antidepresiv – (medicament) care previne sau diminuează depresia nervoasă.

Antilogie – acțiune ilogică, provocată de un impuls inconștient și contrară principiilor acceptate de subiectul conștient.

Antiparkinsonian – medicament care acționează asupra sistemului nervosparasimpatic și astfel atenuează simptomele bolii lui Parkinson.

Antipsihotic – (medicament, terapie etc.) care combate tulburările mintale; exemplu: neurolepticele.

Antisocial – care este contrar ordinii sociale; care nu respectă regulile de conviețuire în societate, care constituie un pericol pentru societate; (despre oameni) care nu se poate integra în societate.

Antropofobie (sau exantropie) – teamă patologică de oameni, ură patologică față de oameni, mizantropie excesivă.

Antropopatie – formă de delir caracterizată prin convingerea individului că în corpul său coexistă una sau mai multe ființe umane pe care le percepe și ale căror voci le aude.

Anulare retroactivă – mecanism psihologic care îl determină pe subiect să gândească și să se comporte ca și cum o serie de acte, cuvinte, gânduri anterioare ale acestuia nu ar fi avut loc niciodată; el folosește în acest scop un gând sau un comportament cu semnificație opusă. Este vorba aici de o compulsie cu aspect „magic“, caracteristică mai ales nevrozei obsesionale.

Anxietate de separare – stare de depresie și teama față de mediul înconjurător, care apare de exemplu la unii copii care trebuie să se despartă de părinți pentru a merge la școală.

Anxietate – stare afectivă patologică, caracterizată prin neliniște psihomotorie, teamă nedeslușită, fără obiect, sau legată de presupunerea posibilității unui pericol iminent sau insucces.

Anxiogen – (substanță, agent, situație) care provoacă, suscită anxietate sau angoasă.

Anxiolitic – care reduce sau anulează anxietatea.

Aparat psihic – termen ce subliniază anumite caracteristici pe care teoria freudiană le atribuie psihismului: capacitatea acestuia de a transmite și transformă o energie determinată și diferențierea sa în sisteme sau instanțe.

Apatie – stare de indiferență, lipsă de interes (adesea patologică) față de orice activitate, față de lumea înconjurătoare; aparentă insensibilitate la stimulările afective; lipsă de energie, de vlagă; indiferență, indolență, inerție, nepăsare, pasivitate, placiditate.

Apărare – ansamblu de operații a căror finalitate este de a reduce, de a suprima orice modificare susceptibilă să pună în pericol integritatea și constanța individului biopsihologic. În măsura în care Eul se constituie ca instanța care întrupează această constantă și caută să o mențină, el poate fi descris ca miza și agent al acestor operații. În general, apărarea vizează excitația internă (pulsiunea) și, electiv, aceea dintre reprezentări (amintiri, fantasme) de care pulsiunea este legată, acea situație capabilă să declanșeze această excitație în măsura în care ea este incompatibilă cu echilibrul Eului și, din acest motiv, neplăcută pentru acesta. Afectele neplăcute, motive sau semnale ale apărării, pot fi, de asemenea, obiecte ale acesteia. Procesul defensiv se specifică în mecanisme de apărare mai mult sau mai puțin integrate Eului. Marcată și infiltrată de ceea ce ea are ca obiect în ultimă instanță – pulsiunea –, apărarea îmbracă adesea o formă compulsivă și operează, cel puțin parțial, în mod inconștient.

Apeirofobie – teamă excesivă, nejustificată, de infinit.

Apercepție – integrare a percepțiilor în experiența cognitivă individuală anterioară.

Apersonalizare – depersonalizare nevrotică, caracterizată prin imposibilitatea de a fi responsabil (cu propria viață).

Apersonalizație – reprimare de către cineva a trăirilor proprii și preluare a trăirilor, a experiențelor sufletești ale altor persoane (cu care se identifică afectiv).

Aphanisis – termen introdus de E. Jones: dispariție a dorinței sexuale. După acest autor, aphanisis ar fi, în cazul ambelor sexe, obiectul unei temeri mai profunde decât teama de castrare.

Apifobie – teamă patologică de albine.

Apositie – aversiune, dezgust față de hrană.

Apragmatism – imposibilitatea de a întreprinde acțiuni eficace în vederea atingerii unui scop, chiar dacă acesta este evident și, cel puțin aparent, dorit de subiect; exemplu: apragmatism sexual.

Apraxie – incapacitate patologică de coordonare a mișcărilor voluntare, în condițiile păstrării funcțiilor musculare și senzoriale, fără să existe fenomene paretice sau ataxice, fără leziuni cerebrale, striate sau cerebeloase; exemplu: apraxie oculară.

Aprosexie – fenomen prezent în oligofrenie, demență, tumori frontale etc, care se manifestă printr-o formă gravă de slăbire, de tulburare a atenției voluntare, prin neobservarea noului în ambianță și, în consecință, prin incapacitatea de concentrare asupra unor anumite activități, idei, fapte.

Aprozodie – monotonie a discursului, simptom comun schizofreniei, epilepsiei și maladiei lui Parkinson.

Apsihognozie – pierdere a conștiinței propriei valori.

Apsitirie – afonie extremă, caracterizată prin imposibilitatea de a emite mai mult de un murmur.

Aptitudine – însușire psihică individuală, care condiționează reușita îndeplinirii unei anumite activități.

Arahnefobie – teamă patologică de păianjeni sau de insecte în general.

Arahnoză – stare morbidă provocată de arahnide.

Arc reflex – ansamblul elementelor nervoase care asigură realizarea reflexelor.

Areflexie – absență a reflexelor, ca urmare a imposibilității transmiterii impulsurilor nervoase de-a lungul arcurilor reflexe; poate avea loc în caz de comă, tabes, poliomielită.

Arhetip – element structural primordial al psihicului uman. Arhetipul este o predispoziţie latentă pentru experienţe specific umane ca de pildă: naştere, moarte, maternitate, dragoste etc. Arhetipul este pe plan psihic ceea ce reprezintă trăsăturile comportamentale în biologie. În psihanaliză, mai ales la Jung: imagine având caracter simbolic, specifică inconștientului colectiv, sintetizând experiențele originare ale umanității.

Arierat – (persoană) care este înapoiată mintal, insuficient dezvoltată din punct de vedere psihic.

Aritmofobie – teamă patologică de numire a cifrelor.

Aritmomanie – obsesie patologică a numerelor și a operațiilor aritmetice, în care bolnavul efectuează calcule multiple și inutile, deși este conștient de inutilitatea lor.

Artificialism – concepție a lui Jean Piaget, potrivit căreia copilul atribuie obiectelor naturale o geneză artificială, considerându-le create de oameni în scopuri utilitare.

Artterapie – terapie prin artă, bazată pe stimularea creativității artistice a bolnavilor psihici.

Asilabie – formă de afazie constând în incapacitatea de a uni fonemele în silabe (deși pacientul recunoaște literele separat).

Asimbolie – (denumire generică prin care este desemnat) ansamblul dezorganizării funcțiilor cerebrale simbolice: limbajul, mișcarea, recunoașterea.

Asimetrie funcțională – caracteristică a funcțiilor analogice din cele două emisfere cerebrale și a organelor de simț perechi de a avea o dezvoltare inegală, unul dintre centrii dispuși simetric fiind mai activ și ocupând o poziție funcțională dominantă.

Asimilare – procesul de integrare conştientă a conţinuturilor inconştientului personal sau colectiv. Asimilarea se face în urma elaborării conştiente în procesul terapeutic.

Asistență psihologică – totalitatea acțiunilor, măsurilor și îngrijirilor acordate de o persoană specializată în vederea întăririi, fortificării și însănătoșirii psihice a unui om.

Asociație – legătură care se stabilește între percepții, reprezentări, idei, stări afective; proprietate a psihicului de a lega între ele diferite imagini senzoriale, idei etc, apariția unei reprezentări determinând în conștiință o altă reprezentare asemănătoare sau întâlnită anterior.

Asociaționism – curent mecanicist în psihologia din secolele al XVII-lea și al XIX-lea, care explica activitatea psihică prin asocierea mecanică și progresivă a unor procese psihice simple.

Asociaţii (metoda) / Testul asociaţiilor – metoda asociaţiilor libere este o tehnică descoperită de Sigmund Freud constînt în vorbirea liberă fără nicio intervenţie intenţionată raţională. Metoda este folosită şi la interpretarea viselor atunci cînd i se cere visătorului să spună ce îi sugerează fiecare fragment de vis. Jung foloseşte o altă metodă a asociaţiilor, în psihoterapie, constînd într-o listă de cuvinte inductoare la care pacientul este rugat să răspundă spontan cu orice îi vine în minte. Măsurînd timpul de reacţie se poate determina complexul constelat.

Asociere – stabilire de relații între idei, stări etc, după anumite legi psihologice; exemplu: asociere între cauză și efect.

Asomatognozie – pierdere a capacității cuiva de a recunoaște existența unei părți a propriului corp sau a întregului corp.

Astazobazofobie – teamă nemotivată care apare la unii bolnavi atinși de tulburări de echilibru, la ridicarea în picioare sau în timpul mersului.

Astenie – diminuarea generală a energiei și a performanțelor organismului (oboseală intensă și prelungită, slăbiciune fizică, scădere a capacității de muncă intelectuală etc.) fără relație cauză-efect cu un efort; stare de irascibilitate și proastă dispoziție permanentă.

Astenie nervoasă – stare subiectivă de oboseala intensă și prelungită, însoțită de epuizare, lipsa de tonus adecvat pentru o activitate susținută; spre deosebire de oboseală, nu dispare după repaus; alte denumiri: nevroză astenică, astenie de primavară, toamnă.

Astenofobie – teamă excesivă și nemotivată de oboseală.

Astenomanie – obsesie patologică a asteniei.

Astenonevrotic – care ține de astenia nervoasă, care se referă la astenia nervoasă; (persoană) care suferă de astenie nervoasă.

Astereognozie – incapacitate patologică de a recunoaște formele obiectelor numai prin palpare, ca urmare a unor leziuni nervoase.

Asteropsie – formă de agnozie vizuală constând în imposibilitatea de localizare a obiectelor apropiate, care par plasate în același plan în spațiu.

Astrafobie – teamă patologică de fulgere.

Astrofobie – teamă patologică de fenomene atmosferice sau cosmice (uragane și furtuni, tunete și fulgere, cutremure etc).

Atac de panică – episod intens și neașteptat de frică și anxietate care determină simptome prin care se numără creșterea ritmului cardiac, îngreunarea respirației și senzația pierderii controlului gândurilor.

Ataraxie – stare psihică a unor bolnavi, caracterizată prin nepăsare și prin afișarea ostentativă a unui aer de superioritate față de semeni.

Ataxie – tulburare a coordonării mișcărilor voluntare din cauza lezării unor căi nervoase și centri nervoși.

Ataxofemie – (în logopedie) tulburare în coordonarea musculaturii aparatului fonator.

Ataxofobie – fobie față de dezordine.

Ataxoparaplegie – combinare a ataxiei cu paralizia, ca urmare a leziunii simultane a coloanelor posterioare și laterale ale măduvei spinării.

Atefobie – teamă patologică de ruine, de dărâmături.

Atenție – însușire a conștiinței individuale, care constă în orientarea și concentrarea activității psihice într-o anumită direcție.

Atenție (egal) flotantă – mod în care, după Freud, analistul trebuie să-l asculte pe analizat: el nu trebuie să privilegieze a priori nici un element din discursul acestuia, ceea ce presupune ca el să-și lase propria activitate inconștientă să funcționeze în modul cel mai liber posibil și să suspende motivațiile ce orientează în mod obișnuit atenția. Această recomandare tehnică reprezintă corespondentul regulii de asociere liberă propuse analizatului.

Atenție spontană – atenție provocată instantaneu, involuntar de un obiect care iese în evidență.

Atetoză – tulburare motrice care constă în mișcări involuntare, lente, aritmice, neregulate și cu amplitudine mică, localizate în special la extremitățile membrelor (mâini și picioare), accentuată de emoții și de activitate intelectuală.

Atimhormie – scădere accentuată a afectivității și deficit al dinamismului vital ce apare în schizofrenie, din care derivă toate simptomele esențiale ale bolii: dezinteres, inerție, lipsă de afectivitate.

Atimie – absență a manifestărilor afective, stare de indiferență, de inactivitate totală, frecventă la persoanele bolnave de schizofrenie.

Atitudine – poziție față de un eveniment sau aspect al realității; stadiu pregătitor care precedă un anumit act perceptiv sau anumite reacții.

Atrabilar – (despre temperamente) care aparține tipului umoral melancolic; (despre oameni) care este irascibil, iritabil; care este coleric.

Audiție colorată – particularitate a unor persoane de a asocia constant imagini colorate la auzirea unor anumite sunete.

Aură – presupusă radiație energetică care ar fi emanată de persoane cu o mare forță spirituală; senzație de neliniște care prevestește apropierea unei crize de epilepsie.

Autism – stare patologică manifestată prin trăire intensă, excesivă, a propriei vieți interioare și pierderea contactului vital cu realitatea, cu lumea exterioară, întâlnită în unele forme de psihoze infantile sau ca manifestare tipică a schizofreniei la adult.

Autoacuzare – formă de delir, întâlnită mai ales în melancolie, caracterizată prin aceea că bolnavul se învinovățește pentru fapte pe care nu le-a comis.

Autoanaliza – investigarea de sine făcută de propria persoană într-un mod mai mult sau mai puțin sistematic și care recurge la anumite procedee ale metodei psihanalitice – asociere liberă, analiză a viselor, interpretare de conduită etc.

Autoapreciere adecvată – termen utilizat la pacienții care își înțeleg perfect personalitatea și recunosc că au probleme psihice.

Autochestionare – tehnică bazată pe afirmarea dublului status cognitiv al fiecărei personalități în cadrul interacțiunii umane: statusul de observat și statusul de observator.

Autocontrol – operație complementară comenzii, care constă în supravegherea propriilor reacții și comportamente, precum și în ponderarea, accelerarea sau suspendarea lor.

Autocunoaștere – metodă de cunoaștere a propriei persoane prin introspecție.

Autodepășire – atitudine față de sine și de propria evoluție prin activitate; lege fundamentală a personalității; principiu al formării caracterului și a capacităților.

Autoechilibrare – regăsire prin forțe proprii a echilibrului sufletesc, a liniștii interioare.

Autoecolalie – simptom al unor boli mintale, care constă în repetarea stereotipă a propriilor cuvinte.

Autoerotism – într-un sens larg, caracteristică a unui comportament sexual prin care subiectul obține satisfacerea recurgând numai la propriul său corp, fără obiect exterior. În acest sens se vorbește de masturbare ca despre un comportament autoerotic. Într-un sens mai specific, caracteristică a unui comportament sexual infantil precoce prin care o pulsiune parțială, legată de funcționarea unui organ sau de excitarea unei zone erogene, își găsește satisfacerea pe loc, adică:
– fără a recurge la un obiect exterior;
– fără referire la o imagine unificată a corpului, la o primă schiță de Eu, așa cum aceasta caracterizează narcisismul.

Autofagie – stare morbidă observată în unele boli mintale, constând în ingestia de către bolnav a unor fragmente provenind din propriul corp.

Autognoză – cunoaștere de sine însuși.

Autohipnoză – hipnoză provocată de subiectul însuși în care, de obicei, se face uz de autosugestie.

Autolatrie – adorare a propriei persoane; exagerare a Eului propriu.

Autoliniștire – proces de conștiință prin care o persoană își judecă propriile fapte, motivându-le, pentru a găsi împăcarea cu sine.

Automat – (despre manifestări sau despre acțiuni ale oamenilor) care se face, se execută de la sine, în mod reflex, fără participarea rațiunii sau a voinței; exemplu: gest automat; persoană lipsită de voință și de initiațivă, care fac totul mecanic.

Automatism – proces fiziologic care se desfășoară fără participarea conștiinței; proces care inițial era îndeplinit în mod conștient și care, pe baza mecanismelor reflex-condiționate devine stereotip.

Automatism ambulatoriu – mers automat, fără controlul conștiinței.

Automutilare – mutilare, rănire (cu un obiect) a propriei persoane sau manifestare de autopedepsire întâlnită în depresiile profunde și în schizofrenie sau în scopul obținerii unui avantaj.

Autonomia voinței – libertate a voinței pe baza legilor morale interne, independent de cauzele externe sau de pornirile afective.

Autoobservație – metodă de cercetare, caracterizată prin faptul că observația se efectuează asupra propriilor manifestări de conduită; a nu se confunda cu introspecție.

Autoobstacol – obstacol pe care cineva și-l creează singur, fără voie.

Autopregătire – luptă cu sine însuși în vederea ameliorării unor rezultate aflate la limita superioară a posibilităților fizice și psihice.

Autopuniție – conduită a unor persoane afectate de nevroze sau de psihoze, care suferă de un sentiment de culpabilitate nemotivat, cu risc de automutilare sau chiar de suicid.

Autopunțiune – pedeapsa pe care ne-o aplicăm noi înșine. La baza acestui comportament stă sentimentul permanent de a fi comis o greșeală. Care poate varia de la culpabilitatea normală până la acuzarea delirantă. În acest este cazul de melancolicii care dramatizează greșelile cele mai obișnuite.

Autorelaxare – relaxare normală, pe cale naturală, fără administrare de calmante.

Autosugestie – sugestie involuntară sau intenționată exercitată asupra propriei persoane prin influențarea propriei conștiințe prin reprezentări sau idei care capătă caracter dominant.

Autotest – chestionar la care răspunde însuși autorul, pe baza unor coeficienți numerici stabiliți pentru fiecare întrebare.

Autotopagnozie – tulburare a imaginii despre propriul corp, caracterizată prin pierderea posibilităților de localizare a părților corpului, uneori asociată cu sentimentul pierderii unui segment sau altul.

Baby-test – sistem de probe vizând relațiile spațiale pentru studiul nivelului de dezvoltare psihică a copiilor preșcolari.

Balistofobie – teamă patologică de proiectile, explozii și arme de foc.

Bandă – termen peiorativ ce desemnează o microgrupare caracterizată prin indisciplină și anarhie.

Baraj psihic – (observat mai ales la schizofrenie) oprire bruscă și nemotivată a unui act.

Barbarolalie – vorbire neinteligibilă, sacadată, la bolnavii de schizofrenie.

Barbiturice – grup de medicamente utilizate în trecut ca sedative și hipnotice, dar care produc dependență fizică și psihică.

Barbiturism – intoxicația cu barbiturice, care se manifestă prin: confuzie, vorbire neclară, somnolență, căscat, pierdere de memorie, pierderea echilibrului, diminuarea reflexelor musculare.

Barem – tablou care indică o scară de măsuri organizată pe centile, privind trăsături variabile fizice, psihice, pedagogice, folosit în orientarea și selecția profesională.

Barieră – (în psihanaliză) mecanism de apărare, datorat unei motivații negative și care conduce la ignorare, refuz, abandon.

Baritimie – tulburare de afectivitate manifestată prin dificultate în exprimarea emotivității.

Barofobie – teamă patologică de gravitație.

Barognozie – capacitate de a aprecia, fără a vedea, greutatea obiectelor.

Batarism – tulburare de limbaj, care rezultă din accelerarea exprimării verbale, având drept urmare o incorectă pronunțare a cuvintelor.

Baterie de teste – sistem de probe standardizate care vizează diagnosticarea a diverse însușiri și procese referitoare la aptitudinea individului la o anumită activitate.

Batofobie – teamă patologică de adâncime.

Batracofobie – teamă patologică de broaște.

Bavardaj – hiperactivitate verbală, lipsită de consistență în ce privește conținutul de idei și informații.

Bazofobie – teamă morbidă de a cădea în mers.

Bătrînul înţelept – imagine arhetipală personificînd semnificaţia şi sensul. În procesul de individuaţie, Bătrînul înţelept personifică inconştientul colectiv sau Sinele.

Beatitudine – stare de satisfacție totală, echilibrare spirituală superioară, condiționată de înțelepciune.

Behaviorism – teorie psihologică mecanicistă și agnostică, care reduce psihologia la studiul reacțiilor exterioare ale individului la diverși stimuli, eliminându-se total rolul conștiinței.

Belonofobie – teamă patologică de înțepăturile cu acul.

Beneficiu – (în psihanaliză) idee generală potrivit căreia formarea simptomelor permite subiectului o reducere a tensiunilor generate de o situație conflictuală, în conformitate cu principiul plăcerii.

Beneficiul primar și secundar al bolii – prin beneficiul bolii se desemnează în general orice satisfacție directă sau indirectă pe care un subiect o obține de pe urma bolii sale. Beneficiul primar este cel care participă la însăși motivarea unei nevroze: satisfacție aflată în simptom, fuga în boală, modificare avantajoasă a relațiilor cu cei din jur. Beneficiul secundar se distinge de precedentul prin:
– apariția sa ulterioară, ca un câștig suplimentar sau o folosire de către subiect a unei boli deja constituite;
– caracterul său extrinsec în raport cu determinismul inițial al bolii și cu sensul simptomelor;
– faptul că este vorba de satisfacții narcisice sau legate de autoconservare mai degrabă decât de satisfacții direct libidinale.

Binaural – care implică recepția sunetelor cu ambele urechi.

Binocular – care se referă la vederea cu ambii ochi.

Bioconștiință – formă de conștiință atribuită în special animalelor superioare.

Biomorfism – interpretarea particularităților psihice ca fiind determinate de particularitățile morfologice constituționale.

Biotip – ansamblul însușirilor constituționale, structurale și fiziologice, care determină, pe de o parte, individualitatea membrilor unei colectivități, iar pe de altă parte, similitudinea și specificul etnico-rasial al grupurilor.

Bipolar – factor care se manifestă în același timp cu saturații atât pozitive cât și negative, în funcție de variabille respective.

Bisexualitate – noțiune introdusă în psihanaliză de Freud sub influența lui Wilhelm Fliess: orice ființă umană are, din punct de vedere constituțional, dispoziții sexuale totodată masculine și feminine, ce se regăsesc în conflictele pe care subiectul le trăiește pentru a-și asuma propriul sex.

Blam public – opinie publică de dezaprobare a acțiunilor individuale sau de grup aflate în dezacord cu normele și valorile social acceptate.

Boala Alzheimer – formă de demență presenilă. Constă într-o deteriorare mentală, o dezorientare în timp și spațiu; este însoțită de tulburări de limbaj de dificultăți în executarea mișcărilor coordonate și în recunoașterea perceptivă.

Boala Parkinson – afecțiune nervoasă caracterizată prin tremurări generalizate, hipertonie musculară și aspectul împietrit al feței. În ciuda aparențelor, bolnavul își păstrează intacte facultățile mentale.

Bovarism – atitudine de apreciere a propriei persoane, idealizare de sine, refuzul existenței comune, în condițiile imaginării unui destin personal excepțional.

Bradipsihism – simptom de desfășurare lentă a proceselor psihice și acțiunilor motorii.

Brainstorming – tehnică de stimulare dirijată a creativității individuale a unor indivizi constituiți în grupe și în care se încurajează comunicarea deschisă și participarea deplină a tuturor membrilor grupului, fără a aduce nici un fel de critici.

Bulimie (sau adefagie, hiperorexie, poliorexie) – apetit excesiv care îl face pe subiect să mănânce în mod exagerat. Bulimicul caută să umple un gol afectiv în mod inconștient.

Cacofonie – grupare de sunete sau cuvinte care generează asociații inestetice, dezagreabile.

Cafeinism – intoxicație cu cafeină, manifestată prin neliniște, tremurături, agitație psihomotorie, insomnie, creșterea diurezei, înroșirea feței etc.

Calm – stare psihică de echilibru bazată pe autocontrol, dozare a excitației și de evitare a enervării, panicii și deznădejdii.

Câmp psihologic – toate faptele fizice, bilogice, psihologice (conștiente și inconștiente) care există la un momentdat pentru individ sau un grup, cărora aceste fapte le determină comportamentul.

Canal de comunicație – traseu de natură fiziologică sau tehnică prin care se transmit mesaje informaționale.

Canibalic – termen utilizat pentru a desemna relațiile de obiect și fantasmele corelative activității orale, prin asemănarea cu canibalismul practicat de anumite populații. Termenul exprimă metaforic diferitele dimensiuni ale încorporării orale: dragoste, distrugere, conservare interioară și însușirea calităților obiectului. Uneori se vorbește de stadiul canibalic ca echivalent al stadiului oral sau, mai exact, ca echivalent al celui de-al doilea stadiu oral descris de Abraham (stadiul sadic-oral).

Capriciu – tendință impulsivă, dorință sau acțiune, care apare pe neașteptate și care are un caracter nemotivat, imprevizibil și instabil.

Caprolalie – limbaj obsecen sau murdar.

Captație – luare în posesiune a unor obiecte prin manifestarea unei violențe și mărginiri egoiste.

Caracter – ansamblul însușirilor fundamentale psihico-morale ale omului, care se manifestă în modul de comportare și în acțiunile sale, în atitudinea față de societate, față de muncă, de oameni și de propria persoană.

Caracteriologie – disciplină care se ocupă cu studiul caracterelor și îndeosebi de clasificarea lor.

Caracteropatie – complex de trăsături anormale care influențează negativ comportarea socială și care se manifestă prin dificultăți în adaptarea socială, schimbarea frecventă a ocupației și impulsivitate.

Carență afectivă – stare rezultată din insatisfacerea nevoii de asistență afectivă, mai ales la vârsta copilăriei.

Carfologie (sau crocidism) – mișcări involuntare asemenea celor de prindere sau de culegere a unor obiecte mici, observate în stări delirante, boli febrile grave sau ca preambul al morții.

Catagrafie – tulburare a scrisului constând în repetarea cuvintelor sau a propozițiilor.

Catalepsie – stare anormală care constă în lentoarea, inerția și lipsa de independență a activității musculare și psihice.

Catamneză – operație de sinteză și reorganizare a datelor privind evoluția bolnavului și a maladiei.

Cathartică (metodă cathartică) – metodă de psihoterapie care are drept efect terapeutic o „curățare“ (catharsis), o descărcare adecvată a efectelor patogene. Cura permite subiectului să evoce și chiar să retrăiască evenimentele traumatice de care sunt legate aceste afecte, ceea ce le asigură abreacția. Din punct de vedere istoric, „metoda cathartică“ ține de perioada 1880-1895, când terapia psihanalitică se definește progresiv pornind de la tratamentele realizate sub hipnoză.

Caz-limită – termen utilizat cel mai adesea pentru a desemna afecțiuni psihopatologice situate la limita dintre nevroză și psihoză, în special schizofreniile latente care prezintă simptomatologie cu aspect nevrotic.

Cămașă de forță – cămașă specială, confecționată din pânză rezistentă, prevăzută cu cordoane, cu care se imobilizează temporar nebunii furioși, împiedicându-i să comită acțiuni violente, iresponsabile.

Cecitate psihică – pierdere a capacității de recunoaștere a obiectelor cu ajutorul văzului.

Cenzură – funcție care tinde să interzică dorințelor inconștiente și formațiunilor care derivă din acestea accesul la sistemul preconștient-conștient.

Cerebral – persoană la care predomină viața intelectuală.

Chestionar – metodă utilizată în cercetări descriptive sau în diagnosticul psihologic, prin care un grup de persoane (numit eșantion) își exprimă opiniile despre comportamentele în anumite circumstanțe.

Ciclotimie – dispoziție care evoluează, fazic, între veselie și tristețe. Se pot termina cu psihoza maniaco-depresivă.

Clastomanie – impulsie morbidă de a distruge.

Claustrofobie – teama de spații închise.

Cleptomanie – impulsie morbidă de a fura fără necesitate.

Clivaj al Eului – termen folosit de Freud pentru a desemna un fenomen cu totul deosebit pe care l-a constatat mai ales în fetișism și psihoze: coexistența, în cadrul Eului, a două atitudini psihice față de realitatea exterioară în măsura în care aceasta rezistă unei exigențe pulsionale; una ține cont de realitate, cealaltă refuză realitatea respectivă și o înlocuiește cu un produs al dorinței. Aceste atitudini coexistă fără a se influența reciproc.

Clivaj al obiectului – mecanism descris de Melanie Klein și considerat de ea ca apărarea cea mai primitivă împotriva angoasei: obiectul, vizat de pulsiunile erotice și distructive, este scindat într-un obiect „bun“ și un obiect „rău“, care vor avea destine relativ independente în jocul introiecțiilor și al proiecțiilor. Clivajul obiectului este activ în special în poziția paranoid-schizoidă, în care se referă la obiecte parțiale. El se regăsește în poziția depresivă, unde se referă la obiectul total. Clivajul obiectelor este însoțit de un clivaj corelativ al Eului în Eu „bun“ și Eu „rău“, Eul fiind constituit pentru școala kleiniană în primul rând din introiecții ale obiectelor.

Clocală (teorie clocală) – teorie a copilului care nu cunoaște distincția dintre vagin și anus: femeia nu posedă decât o cavitate și un orificiu, confundat cu anusul, prin care se nasc copiii și se realizează coitul.

Cogniție – act de cunoaștere.

Compensare – acțiune de contrabalansare a unei deficiențe; proces natural de restabilire a unui anumit echilibru bazal în psihic.

Complex – un grup de idei şi reprezentări inconştiente investite emoţional; ansamblu organizat de reprezentări și amintiri cu mare intensitate afectivă, parțial sau total inconștiente. Un complex se formează pe baza relațiilor interpersonale din istoria infantilă; el poate structura toate nivelurile psihologice: emoții, atitudini, comportamente adaptate.

Complex de castrare – complex centrat pe fantasma castrării, care oferă un răspuns problemei puse copilului de diferența anatomică dintre sexe (prezență sau absență a penisului): această diferență este atribuită tăierii penisului la fetiță. Structura și efectele complexului castrării sunt diferite la băiat și la fată. Băiatul se teme de castrare ca de realizarea unei amenințări paterne ca răspuns la activitățile sale sexuale; de aici rezultă pentru băiat o intensă teamă de castrare. La fată, absența penisului este resimțită ca un prejudiciu pe care ea încearcă să-l nege, compenseze sau repare. Complexul castrării se află în strânsă relație cu complexul Oedip și în special cu funcția interdictivă și normativă a acestuia.

Complex de inferioritate – sentiment de insuficiență. De cele mai multe ori se manifestă prin comportamente de lăudăroșenie, tachinare, brutalitate, despotism sau se exprimă prin idei depresive. Termenul își are originea în psihologia adleriană; el desemnează, într-un mod foarte general, ansamblul de atitudini, reprezentări și comportamente care sunt expresii mai mult sau mai puțin deghizate ale sentimentului de inferioritate sau ale reacțiilor acestuia.

Complex patern – termen folosit de Freud pentru a desemna una dintre dimensiunile majore ale complexului Oedip: relația ambivalentă față de tată.

Complexul Electra – termen utilizat de Jung pentru a desemna varianta feminină a complexului Oedip, pentru a marca existența unei simetrii la cele două sexe, mutatis mutandis, a atitudinii față de părinți.

Complexul Oedip – ansamblu organizat de dorințe amoroase și ostile pe care copilul le resimte față de părinții săi. În forma numită pozitivă, complexul se prezintă ca în legenda despre Oedip rege: dorința ca rivalul care este personajul de același sex să moară și dorința sexuală față de personajul de sex opus. În forma sa negativă, situația apare inversată: iubire pentru părintele de același sex și ura geloasă față de părintele de sex opus. De fapt, aceste două forme se regăsesc în grade diferite în forma numită completă a complexului Oedip. După Freud, complexul Oedip atinge intensitate maximă între 3 și 5 ani, în timpul fazei falice; declinul său marchează intrarea în perioada de latență. La pubertate cunoaște o reactivare și este depășit cu mai mult sau mai puțin succes printr-un tip particular de alegere de obiect. Complexul Oedip joacă un rol fundamental în structurarea personalității și în orientarea dorinței umane. Psihanaliștii îl consideră axa de referință majoră a psihopatologiei, încercând să determine pentru fiecare tip patologic modalitățile sale de manifestare și de rezolvare. Antropologia psihanalitică încearcă să regăsească structura triunghiulară a complexului Oedip, a cărei universalitate o afirmă, în culturile cele mai diverse și nu doar în cele în care predomină familia de tip european.

Comportament – activitatea observabilă a individului ce apare în interacțiune cu mediul.

Compulsie la repetiție – la nivelul psihopatologiei concrete, proces incoercibil și de origine inconștientă, prin care subiectul se plasează activ în situații neplăcute, repetând astfel experiențe vechi, fără a-și aminti de prototipul lor; dimpotrivă, subiectul are impresia foarte puternică că este vorba de ceva pe deplin motivat în actualitate. La nivelul elaborării teoretice pe care i-o dă Freud, compulsia la repetiție este considerată un factor autonom, ireductibil în ultimă analiză la o dinamică conflictuală axată doar pe jocul principiului plăcerii și al principiului realității. Ea este pusă esențial în legătură cu caracterul cel mai general al pulsiunilor, și anume, caracterul lor conservator.

Compulsie – tendința impetuoasă de a săvârși un act.

Comutare – particularitate a atenției unei persoane de a trece cu ușurință de la o activitate la alta.

Concentrare – însușire a atenției care constă în fixarea activității psihice asupra unui obiect, fenomen, făcând abstracție de celelalte care nu intră momentan în centrul preocupărilor persoanei.

Condensare – una dintre principalele modalități de funcționare a proceselor inconștiente: o reprezentare unică exprimă ea singură mai multe lanțuri asociative la a căror intersecție se situează. Din punct de vedere economic, ea este în acest caz investită cu energii care, legate de aceste diferite lanțuri, vin să i se adauge. Condensarea e activă la nivelul simptomului și, în general, în diferite formațiuni ale inconștientului. Cel mai clar se evidențiază în vis. Ea se traduce prin faptul că, în comparație cu conținutul său latent, conținutul manifest al visului este laconic: el constituie o traducere abreviată a conținutului latent. Condensarea nu trebuie totuși asimilată unui rezumat: deși fiecare element manifest este determinat de mai multe semnificații latente, invers, fiecare din acestea poate fi prezentă în mai multe elemente; pe de altă parte, elementul manifest nu reprezintă sub același raport fiecare din semnificațiile din care derivă, astfel încât el nu le subsumează unui concept.

Conduită – manifestare exterioară a actelor de conștiință, modalitate de acțiune a omului; conduita este influențată de însușirile psihice ale persoanei, de temperamentul acesteia.

Confabulație – simptom întâlnit în unele boli mintale și care constă în relatarea unor fapte neadevărate, imaginate de bolnav.

Conflict – stare posibilă a unei persoane supusă unor tendințe și interese opuse de valori aproximativ egale; formă a relațiilor interpersonale generată de interesele divergente ale indivizilor; de exemplu conflictul între generații.

Conflict psihic – în psihanaliză se vorbește de conflict atunci când în subiect se confruntă exigențe interne contrare. Conflictul poate fi manifest (între o dorință și o cerință morală, de exemplu, sau între două sentimente opuse) sau latent, acestea din urmă putând să se exprime într-un mod deformat în conflictul manifest și să se traducă mai ales prin formarea de simptome, prin tulburări de comportament sau de caracter etc. Psihanaliza consideră conflictul ca fiind constitutiv pentru ființa umană, și aceasta în diferite perspective: conflict între dorință și apărare, conflict între diferitele sisteme sau instanțe, conflict între pulsiuni, în sfârșit conflict oedipian, în care nu numai că se confruntă dorințe contrarii, dar în care acestea se lovesc de interdicție.

Conform Eului – termen care caracterizează pulsiuni, reprezentări acceptabile pentru Eu, cu alte cuvinte compatibile cu integritatea și exigențele sale.

Coniunctio (sau conjuncţie) – termen folosit în alchimie pentru a desemna unirea opuşilor. Psihologic, el desemnează unirea conştientului şi inconştientului, proces care se mai numeşte şi individuaţie.

Constelare – activare a unui complex psihic, personal sau a unui conţinut arhetipal.

Construcție – termen propus de Freud pentru a desemna o elaborare a analistului mai largă și mai depărtată de material decât interpretarea și destinată în primul rând reconstituirii unei părți din istoria infantilă a subiectului atât sub raportul faptelor reale, cât și sub raportul fantasmelor.

Conștient – (despre procese psihice) care reflectă existența socială a individului, determinând un comportament corespunzător condițiilor realității și acțiunilor având un numit scop.

Conștiență (sau conștiință) – în sens descriptiv: calitatea momentană ce caracterizează percepțiile externe și interne în cadrul ansamblului fenomenelor psihice. Conform teoriei metapsihologice a lui Freud, conștiința este funcția unui sistem, sistem percepție-conștiință (Pc-Cs). Din punct de vedere topic, sistemul percepție-conștiință este situat la periferia aparatului psihic, primind informații atât din lumea exterioară, cât și din lumea interioară, adică senzații care se înscriu în seria neplăcere-plăcere și reviviscentele mnezice. Adesea, Freud leagă funcția percepție-conștiință de sistemul preconștient, desemnat atunci ca sistem preconștient-conștient (Pcs-Cs). Din punct de vedere funcțional, sistemul percepție-conștiință se opune sistemelor de urme mnezice care constituie inconștientul și preconștientul: la nivelul său, nici o excitație nu lasă urme durabile. Din punct de vedere economic, el se caracterizează prin faptul că dispune de o energie care se mișcă liber, aptă de a suprainvesti un anumit element (mecanismul atenției). Conștiința joacă un rol important în dinamica conflictului (evitare conștientă a dezagreabilului, reglare mai discriminatorie a principiului plăcerii) și în cadrul curei (funcția și limita conștientizării), dar ea nu poate fi definită ca unul din polii conflictului defensiv.

Continguitate – principiu al asociației, după care percepția sau reprezentarea unui obiect sau fenomen determină amintirea altor obiecte sau fenomene.

Contrainvestire – proces economic postulat de Freud ca suport pentru numeroase activități defensive ale Eului. El constă în investirea de către Eu a reprezentărilor, sistemelor de reprezentări, atitudinilor etc., susceptibile să se opună accederii la conștiință și motilitate a reprezentărilor și dorințelor inconștiente. Termenul poate desemna de asemenea rezultatul mai mult sau mai puțin durabil al unui asemenea proces.

Contratransfer – ansamblu de reacții inconștiente ale analistului față de persoana analizată și în special față de transferul acesteia.

Conținut latent – ansamblu de semnificații la care ajunge analiza unui produs al inconștientului, în special a visului. O dată descifrat, visul nu mai apare ca o relatare în imagini, ci ca o organizare de idei, un discurs, exprimând una sau mai multe dorințe. În teoria formării viselor la Sigmund Freud, conţinutul de idei al visului, în speţă refulate.

Conținut manifest – desemnează visul înainte de a fi supus investigării analitice, așa cum îi apare celui care îl visează și îl povestește. Prin extensie, se poate vorbi de conținut manifest al oricărui produs verbalizat – de la fantasma la opera literară – care devine obiectul unei interpretări din perspectiva metodei analitice. În teoria formării viselor la Sigmund Freud, aspectul pe care îl îmbracă visul atunci cînd este visat.

Conversie – mecanism de formare a simptomelor activ în isterie și în special în isteria de conversie. El constă în transpunerea unui conflict psihic în simptome somatice, motorii (de exemplu, paraliziile) sau senzitive (amnezii sau dureri localizate) și în încercarea de a-l rezolva pe această cale. Termenul conversie este pentru Freud corelativ unei concepții economice: libidoul detașat de reprezentarea refulată este transformat în energie de inervație. Specifică pentru simptomele de conversie e însă semnificația lor simbolică: ele exprimă prin intermediul corpului reprezentări refulate.

Conştiinţă – la Jung, psihicul este compus din conştient şi inconştient (procesele asociate acestor instanţe). Conştiinţa se referă la capacitatea de a fi conştient.

Cuantum de afect – factor cantitativ postulat ca substrat al afectului trăit subiectiv, în scopul desemnării elementului invariant în diversele modificări ale acestuia: deplasare, detașare de reprezentare, transformări calitative.

Daltonism – incapacitate de a vedea roșul și verdele, acestea fiind confundate între ele.

Debilitate mintală – forma cea mai ușoară de deficiență mintală, caracterizată prin gândire insuficient dezvoltată, manifestată prin înțelegere cu dificultate, limitată la aspectele limitate ale fenomenelor, dar și prin primitivism emoțional.

Decerebrare – operație de îndepărtare a emisferelor cerebrale, menținându-se centrii inferiori.

Decompensare – perturbarea echilibrului în urma unui deficit sau privațiune.

Dedublarea personalității – fenomen psihopatologic, întâlnit în isterie, psihoze alcoolice, stări maniacale și schizofrenice, de disociere a unității personalității, prin apariția a două euri diferite care coexistă.

Deformare – efect global al travaliului visului: gândurile latente sunt transformate într-un produs manifest, devenit de nerecunoscut.

Defulare – acțiune de a aduce în plan conștient a ideilor și tendințelor defulate.

Delir – dezordine a gândirii care face ca faptele imaginare să fie luate drept reale.

Delir – tulburare de scurtă durată a conștiinței, prin pierderea simțului realității.

Demență – tulburare psihologică, în special la persoanele în vârstă, ce constă în pierderi de memorie, gândire și alte abilități intelectuale.

De(negare) – procedeu prin care subiectul formulează dorințe, gânduri, sentimente până atunci refulate, dar continuă să se apere de ele, negând că i-ar aparține.

Dependență de substanțe psihotrope (sau adicție) – stare caracterizată prin necesitatea stringentă a unui drog sau medicament, cu tendința creșterii progresive a dozelor, având consecințe grave asupra sănătății organismului.

Depersonalizare – simptom caracterizat prin dispariția conștiinței propriei persoane, care apare mai ales în unele boli psihice.

Deplasare – mecanism prin care accentul, interesul, intensitatea unei reprezentări se pot detașa de aceasta, pentru a trece la alte reprezentări originar mai puțin intense, dar legate de prima reprezentare printr-un lanț asociativ. Un asemenea fenomen, reperabil în special în analiza visului, se regăsește în formarea simptomelor psihonevrotice și, în general, în orice formațiune a inconștientului. Teoria psihanalitică a deplasării face apel la ipoteza economică a unei energii de investire susceptibilă să se detașeze de reprezentări și să circule de-a lungul cailor asociative. „Libera“ deplasare a acestei energii este una din caracteristicile majore ale procesului primar pentru modul cum acesta reglează funcționarea sistemului inconștient.

Depresie – stare mentală, caracterizata prin tristețe patologică, durere morală, pesimism, autodevalorizare, dezinteres, anxietate, la care se asociază o încetinire psihomotorie și simptome somatice.

Depresie postpartum (sau depresie post-natală) – stare de depresie care poate surveni asupra mamei la scurt timp după naștere, care poate fi asociată și prin atitudini anormale față de nou-născut.

Deprindere – modalitate de acțiune consolidată prin exercițiu și executată cu ușurință, având uneori aspecte automatizate, dar fără pierderea controlului conștient (exemple: deprinderea de a merge, de a citi, de a scrie etc.).

Derivat al inconștientului – termen folosit adesea de Freud în cadrul concepției sale dinamice asupra inconștientului; acesta are tendința de a face ca produse mai mult sau mai puțin legate de el să pătrundă în conștiință și în acțiune. Aceste mlădițe ale refulatului devin, la rândul lor, obiectul unor noi măsuri de apărare.

Descărcare – termen „economic“ utilizat de Freud în cadrul modelelor fizicaliste pe care le creează pentru aparatul psihic: evacuarea spre exterior a energiei produse în aparatul psihic de către excitații, fie ele de origine internă sau externă. Această descărcare poate fi totală sau parțială.

Descărcare afectivă – eliberarea unei emoții puternice asociată cu pierderea memoriei.

Deviație sexuală – comportament sexual considerat anormal de către societate.

Dezinvestire – retragerea investirii legate de o reprezentare, un grup de reprezentări, un obiect, o instanță etc. Stare în care se afla o reprezentare din cauza acestei retrageri sau în absența oricărei investiri.

Dezvoltare de angoasă – termen creat de Freud: angoasă, considerată în derularea ei temporală, amplificarea ei la individ.

Didactică (analiză didactică) – psihanaliză pe care o urmează cel care se dedică exercitării profesiei de psihanalist și care constituie elementul principal al formării sale.

Diferențiere – proces prin care se realizează analiza însușirilor deosebite ale obiectelor, în cadrul percepțiilor, respectiv al gândirii.

Dinamic – califică un punct de vedere care prezintă fenomenele psihice ca rezultat al conflictului și al compunerii de forțe ce exercită o anumită presiune, ele fiind, în ultimă analiză, de origine pulsională.

Dislalie – tulburare de pronunțare a cuvintelor, determinată de modificarea patologică a funcțiilor aparatului locomotor.

Dislexie – tulburare a înțelegerii cuvintelor scrise.

Dismorfofobie – tulburare psihică, ce constă din ideea obsesivă de a avea un defect fizic, inestetic, de obicei al feței.

Disonanță cognitivă – indispoziție psihică datorată partajării între două idei contrarii.

Dispomanie – tendință excesivă de a consuma băuturi alcoolice în mod intermitent sau periodic.

Disponibilitate somatică – expresie introdusă de Freud pentru a explica „alegerea nevrozei“ isterice, precum și alegerea organului sau a aparatului somatic asupra căruia se realizează conversia: corpul – în special, la isterici – sau un organ furnizează un material privilegiat pentru exprimarea simbolică a conflictului.

Dominantă – focar de excitație puternică, precumpănitor la un moment dat în activitatea nervoasă superioară.

Dorință – în concepția dinamică freudiană, unul din polii conflictului defensiv: dorința inconștientă tinde să se realizeze restabilind, conform legilor procesului primar, semnele legate de primele trăiri de satisfacere. Psihanaliza a arătat, pe baza modelului visului, în ce mod dorința se regăsește în simptome sub formă de compromis.

Dromomanie – impuls patologic de a se deplasa fără un scop determinat; poate constitui unul din simptomele epilepsiei.

Durere – senzație subiectivă complexă, reflectând afectarea tisulară și răspunsul afectiv la aceasta și care adesea este asociată cu anxietate și hiperre-activitatea sistemului nervos simpatic.

Echilibru emoțional – formă particulară a echilibrului psihic prin care cele două categorii de trăiri afective polarizate (stenic și astenic, pozitiv și negativ) au același nivel.

Ecmnezie – simptom întâlnit în isterie, epilepsie și în stări de șoc emoțional, caracterizat prin amintirea unor fapte aparent uitate.

Ecnoia – stare de frică și anxietate la copii, influențând somnul, apetitul și funcțiile excretorii.

Economic – califică tot ceea ce se referă la ipoteza conform căreia procesele psihice constau în circulația și repartiția unei energii cuantificabile (energie pulsională), adică susceptibilă de creștere, diminuare, echivalențe.

Ecran al visului – concept introdus de B. D. Lewin: orice vis se proiectează pe un ecran alb, ecran în general neobservat de cel care visează și care simbolizează sânul matern, așa cum copilul îl halucinează în somnul care urmează alăptării; ecranul satisface dorința de a dormi. În anumite vise (vis alb), el apare singur, realizând o regresie la narcisismul primar.

Ecran (amintire ecran) – amintire din copilărie care se caracterizează în același timp printr-o deosebită pregnanță și prin aparenta lipsă de importanță a conținutului său. Analiza sa conduce la experiențe infantile marcante și la fantasme inconștiente. Asemeni simptomului, amintirea-ecran este o formațiune de compromis între elementele refulate și apărare.

Efect retroactiv – termen frecvent utilizat de Freud în legătură cu concepția sa despre temporalitatea și cauzalitatea psihică: experiențe, impresii, urme mnezice sunt modificate ulterior în funcție de experiențe noi, de atingerea unui alt grad de dezvoltare. Lor le poate fi conferită atunci, o dată cu noul sens, o eficacitate psihică.

Efectul lui Auesberg – deformarea imaginii unui pătrat ce este rotit rapid.

Efectul slab (sau efectul kappa) – iluzie după care intervalele spațiale influențează percepția asupra intervalelor temporale.

Efectul tare (sau efectul tau) – iluzie după care intervalele de timp influențează asupra percepției intervalelor spațiale.

Eferent – traiectorie nervoasă care pornește de la centrii cerebrospinali către periferie.

Egocentrism – atitudinea subiectivistă a aceluia care reduce totul sa sine însuși, care judecă totul prin prisma intereselor personale.

Egoism – interes pe care Eul și-l acordă sieși; trăsătură morală care constă în punerea intereselor personale mai presus de interesele obștești.

Egotism – supraapreciere a persoanei proprii, a meritelor și importanței acesteia; dragoste de sine exagerată.

Eidetism – formă specifică a memoriei vizuale, care constă în reproducerea cu mare fidelitate a imaginilor.

Elaborare psihică – termen utilizat de Freud pentru a desemna în diferite contexte travaliul îndeplinit de aparatul psihic în vederea controlului și dominării excitațiilor care îi parvin și a căror acumulare riscă să fie patogenă. Acest travaliu constă în a integra excitațiile în psihism și a stabili între ele conexiuni asociative. Termenul francez elaboration (elaborare) este adesea utilizat de traducători ca echivalent al termenului german Durcharbeiten sau al celui englezesc working through.

Elaborare secundară – remaniere a visului, destinată să-l prezinte sub forma unui scenariu relativ coerent și comprehensibil.

Electra (complexul Electra) – termen utilizat de Jung pentru a desemna varianta feminină a complexului Oedip, pentru a marca existența unei simetrii la cele două sexe, mutatis mutandis, a atitudinii față de părinți.

Emotivitate – gradul reacției emotive a unui individ; reacție emotivă exagerată la excitațiile externe.

Emoție – proces psihic care reflectă intercțiunea dintre diferite împrejurări de viață și necesitățile individului; cele mai cunoscute emoții sunt: bucuria, tristețea, mânia, frica, entuziasmul; reacție globală, intensă și de scurtă durată a organismului la o situație neașteptată, însoțită de o stare afectivă de tonalitate plăcută sau neplăcută.

Empatie – capacitatea de transpunere în situația altuia, de a trăi emoțiile acestuia.

Energie de investire – substrat energetic postulat ca factor cantitativ al operațiilor aparatului psihic.

Energie liberă/energie legată – termen care conotează, din punct de vedere economic, distincția freudiană dintre procesul primar și procesul secundar. În procesul primar, energia este liberă sau mobilă în măsura în care ea se scurge spre descărcare în modul cel mai rapid și mai direct posibil; în procesul secundar, ea este legată, în măsura în care mișcarea spre descărcare este întârziată și controlată. Din punct de vedere genetic, starea liberă a energiei precede starea legată, aceasta caracterizând un grad mai ridicat de structurare a aparatului psihic.

Erogen – ceea ce este în raport cu producerea unei excitații sexuale.

Erogenitate – capacitatea oricărei regiuni a corpului de a fi sursa unei excitații sexuale, adică de a se comporta ca o zonă erogenă.

Eros – termen prin care grecii desemnau iubirea și pe zeul iubirii (Amor). Freud îl utilizează în ultima sa teorie a pulsiunilor pentru a desemna ansamblul pulsiunilor de viață în opoziție cu pulsiunile de moarte.

Erotism uretral (sau urinar) – modalitate de satisfacere libidinală legată de micțiune.

Eu – instanța pe care Freud, în a doua sa teorie a aparatului psihic, o deosebește de sine și de Supraeu. Din punct de verede topic, Eul se află într-o relație de dependență atât față de revendicările sinelui, cât și față de imperativele Supraeului și exigențele realității. Deși se afirmă ca mediator, reprezentant al intereselor totalității persoanei, autonomia sa este cu totul relativă. Din punct de vedere dimanic, Eul reprezintă, în primul rând în conflictul nevrotic, polul defensiv al personalității; el pune în joc o serie de mecanisme de apărare, care sunt motivate prin percepția unui afect neplăcut (angoasa-semnal). Din punct de vedere economic, Eul apare ca un factor de legare a proceselor psihice; dar, în operațiile defensive, tentativele de legare a energiei pulsionale sunt contaminate prin caracteristicile specifice procesului primar; ele capătă un aspect compulsiv, repetitiv, dereal. Teoria psihanalitică încearcă să explice geneza Eului în două registre eterogene, fie considerându-l un aparat adaptativ diferențiat din cadrul sinelui în contact cu realitatea exterioară, fie definindu-l ca produs al identificărilor care conduc la formarea înăuntrul persoanei a unui obiect de iubire de către sine. În raport cu prima teorie a aparatului psihic, Eul este mai cuprinzător decât sistemul preconștient-conștient prin faptul că operațiile defensive sunt în mare parte inconștiente. Dintr-o perspectivă istorică, conceptul topic de Eu este rezultatul unei noțiuni prezente în mod constant la Freud, încă de la începutul operei sale.

Eu ideal – formațiune intrapsihică pe care anumiți autori, diferențiind-o de idealul Eului, o definesc drept un ideal de atotputernicie narcisică, creat după modelul narcisismului infantil.

Eu-plăcere / Eu-realitate – termeni utilizați de Freud cu referire la geneza relației subiectului cu lumea exterioară și a accederii la realitate. Cei doi termeni sunt mereu opuși unul altuia, dar în accepții prea diferite pentru a se putea propune o definiție univocă și cu semnificații care se întrepătrund prea mult pentru a le fixa în definiții multiple.

Euforie – stare patologică de bună dispoziție, de optimism nemotivat, întâlnită în intoxicația cu alcool, cu opiu și în unele boli psihice.

Exchibiționism – impulsiune morbidă de a-și arăta organele genitale în public. În psihanaliză interpretarea exchibiționismului înseamnă un complex al castrării și prin acest gest persoana se asigură de posesia lor.

Experiment – provocarea unor condiții psihice, bine determinate, în scopul verificării unei ipoteze, a unei relații cauzale.

Extraversiune – tendința de a se orienta spre exterior, de a-și exprima sentimentele.

Extroversiune (sau extraversiune) – înclinație psihologică specială către lucrurile exterioare, din afara Eului propriu și adaptarea la ambianța socială.

Fabulație – construirea, în mod conștient sau nu, cu ajutorul cuvintelor, a unei situații fictive; relatarea unor fapte imaginare ca find reale.

Facilitare (de acces) – termen utilizat de Freud în cadrul modelului neurologic de funcționare a aparatului psihic (1895): excitația, în trecerea ei de la un neuron la altul, trebuie să învingă o anumită rezistență; când o asemenea trecere provoacă o scădere permanentă a acestei rezistențe, se poate vorbi de facilitare: excitația va alege calea facilitată în defavoarea unei căi lipsite de această calitate.

Facultate psihică – capacitate de a întreține un anumit gen de relații psihice și de a dezvolta o activitate senzorială sau mintală specifică.

Falică (femeie sau mamă falică) – femeie fantasmatic dotată cu falus. O asemenea imagine poate avea două forme principale, după cum femeia este reprezentată fie ca purtătoare a unui falus extern sau a unui atribut falic, fie ca având conservat în interiorul ei falusul masculin.

Falus – în Antichitatea greco-romană, reprezentare figurată a organului genital masculin. În psihanaliză, utilizarea acestui termen subliniază funcția simbolică îndeplinită de penis în dialectica intra- și intersubiectivă, termenul penis fiind rezervat mai ales pentru a desemna organul în realitatea sa anatomică.

Fanatism – adeziunea dogmatică la o idee și activitatea de nestăvilit în scopul realizării condițiilor impuse de ideea respectivă.

Fantasmă – scenariu imaginar în care subiectul este prezent și care simbolizează, într-o manieră mai mult sau mai puțin deformată de procesele de apărare, împlinirea unei dorințe și, în ultimă instanță, a unei dorințe inconștiente. Fantasma se prezintă în modalități diverse: fantasme conștiente sau vise diurne, fantasme inconștiente, precum cele descoperite de analiză ca structuri subiacente unui conținut manifest, fantasme originare.

Fantasme originare – structuri fantasmatice tipice (viața intrauterină, castrare, seducere) pe care psihanaliza le recunoaște ca organizând viața fantasmatică, oricare ar fi experiențele personale ale subiecților; universalitatea acestor fantasme se explică, după Freud, prin faptul că ar constitui un patrimoniu transmis filogenetic.

Fantezie (uneori și imaginație) – plăsmuire, născocire, formație imaginativă care se abate mult de la real și chiar de posibil.

Fenomen funcţional – proces de reprezentare simbolică a activităţii mentale în vis.

Fetișism – perversiune a simțului genezic, caracterizată prin înlocuirea persoanei iubite cu o parte a corpului acesteia sau cu un obiect.

Figurabilitate (luarea în considerare a figurabilității) – cerința la care sunt supuse gândurile visului; ele suferă o selecție și o transformare care face posibilă reprezentarea lor în imagini, mai ales vizuale.

Filtru de excitații – termen utilizat de Freud în cadrul unui model psihofiziologic pentru a desemna o anumită funcție și aparatul care-i constituie suportul. Funcția constă în a proteja (schutzen) organismul împotriva excitațiilor provenind din mediul exterior, excitații care, prin intensitatea lor, riscă să-l distrugă. Aparatul este conceput ca un strat superficial ce învelește organismul, filtrând pasiv excitațiile.

Fixație – atașament excesiv față de o personă, un obiect sau o reprezentare inconștientă; face ca libidoul să se lege puternic de persoane sau imagouri, să reproducă un anumit mod de satisfacere, să rămână organizat conform structurii caracteristice a unuia dintre stadiile sale evolutive. Fixația poate fi manifestată și actualizată sau poate constitui o virtualitate prevalentă care deschide subiectului calea spre o regresie. Noțiunea de fixație este înțeleasă, în general, în cadrul unei concepții genetice, care implică o progresie ordonată a libidoului (fixație la un anumit stadiu). Ea poate fi considerată, în afara oricărei referințe genetice, în cadrul teoriei freudiene a inconștientului, ca desemnând modul de înscriere a anumitor conținuturi reprezentative (experiențe, imagouri, fantasme), care persistă în inconștient în mod neschimbat și de care pulsiunea rămâne legată.

Fobie – teamă irațională și obsedanta referitoare la anumite obiecte sau situații; frică puternică, irațională care se declanșează în prezența unui obiect sau o situație care de regulă este nepericuloasă dar și prin anticiparea acestora și care afectează întregul comportament al unei persoane.

Fobie socială – anxietate semnificativă provocată de expunerea la anumite tipuri de situații sociale sau de performanță, ducând adesea la comportamente de evitare.

Fobie specifică – anxietate provocată de un obiect sau o situație care în general este considerată neamenințătoare, ducând adesea la dorința de a evita situația sau obiectul care induce teama și atac de panică.

Forcludere – termen introdus de Jacques Lacan: mecanism specific ce ar fi la originea fenomenului psihotic și care constă dintr-o respingere primordială a unui „semnificant“ fundamental (de exemplu: falusul ca semnificant al complexului de castrare) în afara universului simbolic al subiectului. Forcluderea se deosebește de refulare în două sensuri:
– semnificanții forcluși nu sunt integrați în inconștientul subiectului.
– ei nu se întorc „din interior“, ci din cadrul realului, în special în cazul fenomenului halucinator.

Formare de simptom – termen utilizat pentru a desemna faptul că simptomul psihonevrotic este rezultatul unui proces aparte al unei elaborări psihice.

Formațiune reacțională (sau formațiune de compromis) – forma pe care o îmbracă refulatul pentru a fi admis în conștient, întorcându-se în simptom, vis și în general în orice produs al inconștientului; reprezentările refulate sunt deformate de apărare până la a fi de nerecunoscut. În aceeași formațiune se pot astfel satisface – în același compromis – atât dorința inconștientă, cât și cerințele de apărare.

Formațiune substitutivă – desemnează simptomele sau formațiuni echivalente ca actele ratate, cuvintele de spirit etc. ca înlocuind conținuturile inconștiente. Această substituire trebuie luată într-o dublă accepție: economică, simptomul oferind o satisfacere schimbată a dorinței inconștiente; simbolică, conținutul inconștient fiind înlocuit cu alt conținut, conform anumitor lanțuri asociative.

Freudism – curent în psihologie, care consideră instinctele în general, și instinctul sexual (libido) în special, ca factori determinanți în viața psihică și socială a omului.

Frigiditate – imposibilitate pentru o femeie de a trăi senzații voluptoase în timpul unui act sexual.

Frustrare/frustrație – condiția subiectului căruia i se refuză sau care își refuza satisfacerea unei cerințe pulsionale; stare a celui care este privat de o satisfacție legitimă, care este înșelat în așteptările sale.

Fugă în boală – expresie figurată care desemnează faptul că subiectul caută în nevroză o cale de a scăpa de propriile conflicte psihice. Interesul pentru această expresie a sporit o dată cu răspândirea psihanalizei; astăzi s-a extins nu numai în domeniul nevrozelor, ci și la cel al bolilor organice în care poate fi evidențiată o componentă psihologică.

Funcţie transcendentă – se referă la procesul unirii conştiinţei cu inconştientul. Propriu-zis este tranziţia de la o situaţie de blocaj către o alta, dezinhibată, care decurge din analiza constructivă a conţinuturilor inconştientului manifestate în vise. Psihoterapeutul mediază acest proces.

Ganglion nervos – formațiune multicelulară la nivelul căreia se realizează conexiunile sinaptice nervoase.

Gândire – proces psihic secundar care reflectă în mod generalizat realitatea obiectivă prin noțiuni, judecăți, teorii.

Generalizare – operațiune a gândirii constând în reuniunea neaditivă a caracteristicilor mai multor obiecte sau situații și extensiunea mintală a respectivelor conddensate informaționale asupra întregii clase sau categorii de obiecte și fenomene considerate.

Genitală (iubire genitală) – termen folosit deseori în limbajul psihanalitic contemporan pentru a desemna forma de iubire la care subiectul ajunge la împlinirea dezvoltării sale psihosexuale, ceea ce presupune nu doar accederea la stadiul genital, ci și depășirea complexului Oedip.

Geniu – persoană cu o dotare excepțională, cu un IQ peste 140.

Gerontopsihiatrie – ramură a psihiatriei care se ocupă cu tulburările mentale survenite la vârsta senectuții.

Gerontopsihologie – ramură a psihologiei care are ca obiectiv studiul fenomenellor psihice concomitente îmbătrânirii.

Gest – mișcare voluntară sau involuntară cu funcții de expresie, simbolizare, intervenție activă.

Gestaltism – curent în psihologie care susține primordialitate întregului asupra părților în activitatea psihică.

Glosolalie – sindrom caracterizat prin utilizarea unui limbaj primitiv și fantezist de construcție proprie.

Gnozie – recunoașterea obiectelor după însușirile lor palpabile.

Grafologie – studiul scrisului în vederea determinării identității și particularității autorului.

Grafomanie – tendință patologică spre exprimare în scris.

Grafoterapie – formă de terapie bazată pe exerciții de scris.

Gregarsim – tendința de a se aduna, de a trăi în grup.

Haló – fenomen psihologic normal, frecvent întâlnit, constând în contagiunea și influențarea percepției și a evaluării sau a aprecierii unui subiect (poate fi pozitiv sau negativ).

Halucinație – percepere, în stare de veghe, a unui obiect care în realitate nu există.

Hidrofobie (sau acvafobie) – teamă patologică de apă; reprezintă unul din simptomele de bază în boli ca turbarea, tetanosul etc.

Hidromanie – tulburare psihică a cărei caracteristică este tendința de sinucidere prin înec; se întâlnește frecvent la bolnavii de pelagră.

Hiperactivitate – tulburare de comportament caracterizată prin activitate excesivă, impulsivitate, dificultăți de concentrare.

Hiperemotivitate – tendința de a reacționa exagerat la evenimente.

Hipnoză – stare modificată a conștiinței, aflată între veghe și somn, apropiată de somnul parțial, provocată în mod artificial prin fixarea atenției unui obiect strălucitor și prin sugestie, stare în care subiectul rămâne capabil să asculte de undele oridine date de hipnotizator.

Homeostazie – concept preluat de Jung din somatică şi aplicat psihicului, se referă la un proces autonom de menţinere constantă a unei stări de echilibru ameninţată de unilateralitatea conşţiinţei.

Hormism – curent pseudoștiințific, care atribuie un rol determinant în activitatea psihică și în conduita oamenilor impulsurilor de ordin instinctual, diminuând rolul conștiinței formate sub influența mediului social și al educației.

Hospitalism – termen încetățenit de cercetările lui Rene Spitz pentru a desemna ansamblul perturbărilor somatice și psihice provocate copiilor (în timpul primelor 18 luni de viață) printr-o ședere prelungită într-o instituție spitalicească în care sunt complet privați de mama lor.

Huntington, boala – afecțiune neurologică ereditară a adultului, caracterizată prin mișcări anormale (coree), tulburări mentale și deteriorări intelectuale.

Iatrogen – caracteristică etiologică a unei maladii de a fi produsă sau agravată prin sugestie pe cale psihogenă de către medic.

Ictus emoțional – scădere bruscă a tonusului conștient sub influența unei emoții puternice, însoțit de o inhibiție motorie, de un blocaj emotiv sau/și selectiv.

Idealizare – proces psihic prin care calitățile și valoarea obiectului sunt duse la perfecțiune. Identificarea cu obiectul idealizat contribuie la formarea și îmbogățirea instanțelor numite ideale ale persoanei (Eu ideal, idealul Eului).

Idealul Eului – termen folosit de Freud în cadrul celei de-a doua teorii asupra aparatului psihic: instanță a personalității ce rezultă din convergența narcisismului (idealizarea Eului) și a identificării cu părinții, cu substituții lor și cu idealurile colective. Ca instanță diferențiată, idealul Eului constituie un model căruia subiectul încearcă să i se conformeze.

Ideație (sau jocul de idei) – proces psihic spontan de apariție și dezvoltare prin filiație asociativă a ideilor.

Idee de persecuție – convingere a unui subiect care se crede expus relei-voințe a anturajului său.

Idee fixă – idee permanentă, preocupantă, obsedantă, care rezistă analizei intelectuale și de care subiectul nu poate scăpa.

Identificare – proces psihologic prin care un subiect asimilează un aspect, o caracteristică, un atribut al altuia și se transformă, total sau parțial, pe baza modelului respectiv. Personalitatea se constituie și se diferențiază printr-o serie de identificări.

Identificare cu agresorul – mecanism de apărare descoperit și descris de Anna Freud (1936): subiectul, confruntat cu un pericol exterior (reprezentat tipic de critică provenind de la o autoritate), se identifică cu agresorul său, fie preluând pe cont propriu agresiunea ca atare, fie imitând fizic sau moral persoana agresorului, fie adoptând anumite simboluri de putere care-l desemnează. După Anna Freud, acest mecanism este prevalent în constituirea stadiului preliminar al Supraeului, agresiunea rămânând astfel dirijată asupra exteriorului și nefiind încă întoarsă contra subiectului sub formă de autocritică.

Identificare primară – mod primitiv de constituire a subiectului după modelul celuilalt, mod care nu succede unei relații stabilite în prealabil în care obiectul să fi avut inițial o poziție independentă. Identificarea primară este în strânsă legătură cu relația numită de încorporare orală.

Identificare proiectivă – termen introdus de Melanie Klein pentru a desemna un mecanism ce se traduce prin fantasme în care subiectul își introduce propria persoană în totalitate sau în parte în interiorul obiectului, pentru a-i face rău, a-l poseda și a-l controla.

Identitate de percepție / identitate de gândire – termeni folosiți de Freud pentru a desemna spre ceea ce tind procesul primar, respectiv procesul secundar. Procesul primar urmărește să regăsească o percepție identică imaginii obiectului ce rezultă din trăirea de satisfacere. În procesul secundar, identitatea căutată este cea a gândurilor între ele.

Ihtiofobie – teamă patologică de pești.

Imaginar – în accepția dată acestui termen de J. Lacan (situație în care este folosit cel mai des ca substantiv): unul dintre cele trei registre esențiale (realul, simbolicul, imaginarul) ale câmpului psihanalitic. Acest registru este marcat de prevalență relație cu imaginea semenului.

Imaginaţie activă – metodă de asimilare a conţinuturilor inconştientului prin experimentarea lor ca fantezii în stare de veghe.

Imagine arhetipală – forma sau reprezentarea pe care o capătă arhetipul în viaţa.

Imago – prototip inconstient de personaje care orienteaza selectiv modul in care subiectul il percepe pe celalalt; este elaborat pornind de la primle relatii intersubiective reale si fantasmatice cu mediul familial.

Impotență – imposibilitatea de a săvârși un act sexual, din lipsă de erecție. Impotența pe fond psihologic poate fi legată de teama de eșec sexual, de atitudinea femeii (ironică, rezervată) sau de o educație severă. Impotența nevrotică survine la persoane emotive care nu și-au lichidat teama infantilă de castrare și care se simt culpabilizate de experiența sexuală.

Inconștient – folosit uneori pentru a conota ansamblul conținuturilor nonprezente în câmpul actual al conștiinței, aceasta într-un sens „descriptiv“ și nu „topic“, adică fără vreo discriminare între conținuturile sistemelor preconstient și inconștient. În sens „topic“, inconștient înseamnă unul dintre sistemele definite de Freud în cadrul primei sale teorii asupra aparatului psihic: e constituit din conținuturi refulate cărora li s-a refuzat accesul la sistemul preconștient-conștient prin acțiunea refulării (refulare originară și refulare retroactivă). Caracteristicile esențiale ale inconștientului că sistem (sau Ics) se pot rezuma astfel:
– „Conținuturile“ sale sunt „reprezentanți“ ai pulsiunilor;
– aceste conținuturi sunt acționate de mecanismele specifice procesului primar, mai ales condensarea și deplasarea.
– puternic investite cu energie pulsională, conținuturile inconștiente caută să se întoarcă în conștiință și acțiune (întoarcerea refulatului); dar ele nu pot avea acces la sistemul Pcs-Cs decât prin formațiuni de compromis după ce au fost supuse deformărilor cenzurii.
– mai ales dorințele din copilărie sunt cele care au cunoscut o fixație în inconștient.
Abreviația ICS (Ubw de la germanul Unbewusst) desemnează inconștientul sub forma sa substantivală, ca sistem; ics (ubw) este abrevierea adjectivului inconștient (unbewusst), el calificând în sens strict conținuturile sistemului respectiv. În cadrul celei de-a doua topici freudiene, termenul inconștient este folosit mai ales în forma sa adjectivală: într-adevăr, caracterul inconștient nu mai este propriu unei instanțe aparte, pentru că el caracterizează sinele și, în parte, Eul și Supraeul. Dar se cuvine precizat că trăsăturile recunoscute în prima topică a sistemului Ics sunt, în general, atribuite sinelui în cea de-a doua; iar diferența dintre preconștient și inconștient, deși nu mai este întemeiată pe o distincție intersistemică, persistă ca distincție intrasistemică (Eul și Supraeul fiind în parte preconștiente și în parte inconștiente).

Inconştient colectiv – distinct de inconştientul personal, conţine arhetipuri sau reprezentări colective.

Inconştient personal – inconştientul în sens freudian, distinct de cel colectiv (arhetipal), compus în principal din refulări.

Inconştient personal – numele sub care este cunoscut inconştientul psihic în sens freudian, identificat cu pulsiunile sexuale şi agresive refulate.

Individuaţie – proces complex de sinteză a Sinelui care constă în speţă în unificarea inconştientului şi conştiinţei.

Inervație – termen utilizat de Freud în primele sale lucrări pentru a desemna faptul că o anumită energie este vehiculată spre o parte sau alta a corpului, unde produce fenomene motorii sau senzitive. Inervația, fenomen fiziologic, se poate produce prin conversie de energie psihică în energie nervoasă.

Inflaţie – în urma identificării cu o imagine arhetipală, efectul acestei identificări care constă în exagerarea proporţiilor Eului personal.

Inhibat(a) în raport cu scopul – califică o pulsiune care, sub efectul unor obstacole externe sau interne, nu ajunge la modul ei direct de satisfacere (sau la scop) și găsește o satisfacere atenuată în activități sau relații care pot fi considerate aproximări mai mult sau mai puțin îndepărtate de scopul inițial.

Insomnie (sau agripnie) – tulburare a somnului care constă în reducerea duratei și a calității acestuia.

Instanța – în cadrul unei concepții simultan topică și dinamică a aparatului psihic, desemnează diferite structuri. Exemple: instanța cenzurii (prima topică), instanța Supraeului (a doua topică).

Instinct – în mod obișnuit, schemă de comportament moștenit, proprie unei specii animale, prezentând mici variații de la un individ la altul, derulându-se după o secvență temporală puțin susceptibilă de a fi perturbată și părând să răspundă unei finalități; termen utilizat de unii autori din psihanaliza franceză ca traducere sau echivalent al termenului freudian Trieb, pentru care, într-o terminologie coerentă, e mai bine să recurgem la termenul pulsiune.

Intelectualizare – proces prin care subiectul încearcă să dea o formulare discursivă conflictelor și emoțiilor sale pentru a le domina. Cel mai adesea, termenul este luat în sensul rău; el desemnează mai ales în cură, prioritatea dată gândirii abstracte în raport cu emergență și recunoașterea afectelor și fantasmelor.

Interes (sau interes al Eului) – termen folosit de Freud în cadrul primului său dualism pulsional: energia pulsiunilor de autoconservare prin opoziție cu libidoul sau energia pulsiunilor sexuale.

Interiorizare – termen folosit adesea ca sinonim al introiecției; într-un sens mai specific, proces prin care relațiile intersubiective sunt transformate în relații intrasubiective (interiorizarea unui conflict, a unei interdicții etc.).

Interpretare – desprindere, prin investigația analitică, a sensului latent în spusele și conduitele unui subiect. Interpretarea pune în evidență modalitățile conflictului defensiv și vizează în ultimă instanță dorință care se formulează în orice producție a inconștientului. În cură, comunicarea adresată subiectului și urmărind să-i creeze accesul spre acest sens latent, după regulile cerute de orientarea și evoluția curei.

Introiecție – proces pus în evidență de investigația analitică: subiectul determină trecerea, într-un mod fantasmatic, din „afară“ în „interior“, de obiecte și calități intrinseci acestor obiecte. Introiecția este apropiată de încorporare, care constituie prototipul ei corporal, dar ea nu implică în mod necesar o referire la limita corporală (introiecție în Eu, în idealul Eului etc.). Se află într-un raport strâns cu identificarea.

Introspecție (sau autoobservație) – formă a observației care are ca obiect propriul comportament, propriile gândiri și trăiri afective.

Introversie – termen introdus de Jung pentru a desemna într-un mod general detașarea libidoului de obiectele sale exterioare și retragerea sa la nivelul lumii interioare a subiectului. Freud a preluat termenul, dar i-a limitat întrebuințarea la o retragere a libidoului ce determină investirea unor formațiuni intrapsihice imaginare, ceea ce trebuie distins de o retragere a libidoului la nivelul Eului (narcisism secundar).

Introversiune – orientare a stărilor de conștiință spre lumea interioară (către propriul Eu), retragere în sine însuși.

Intuiție – înțelegere imediată și irațională a realului.

Inversiune afectivă – tulburare a afectivității care apare mai ales în schizofrenie, caracterizată prin modificarea sentimentelor; bolnavul manifestă ostilitate față de persoanele care îi sunt apropiate.

Investire (energie de investire) – concept economic: faptul că o anumită energie psihică e legată de o reprezentare sau un grup de reprezentări, de o parte a corpului, de un obiect etc.

Invidie de penis – element fundamental al sexualității feminine și resort al dialecticii sale. Invidia de penis se naște din descoperirea diferenței anatomice dintre sexe: fetița se simte defavorizată în raport cu băiatul și dorește să posede, ca și el, un penis (complexe de castrare); apoi, această invidie de penis ia în desfășurarea complexului Oedip două forme derivate: dorința de a dobândi un penis în interior (în primul rând sub forma dorinței de a avea un copil); dorința de a se bucura de penis în coit. Invidia de penis poate duce la numeroase manifestări patologice sau sublimate.

Ipohondrie – preocupare excesivă pentru propria sănătate, cu teama obsesivă de a fi bolnav, sindrom răspândit cu precădere la anxietate, depresie, psihastenie.

Isterie – clasă de nevroze ce prezintă tablouri clinice foarte variate. Cele două forme simptomatice cel mai bine individualizate sunt isteria de conversie, în care conflictul psihic este simbolizat prin simptome corporale dintre cele mai diverse, paroxistice (exemplu: criza emoțională sau teatralism) sau mai durabile (exemplu: anestezii, paralizii isterice, senzație de globus hystericus, etc) și isteria de angoasă, în care angoasa este fixată într-un mod mai mult sau mai puțin stabil la un anumit obiect exterior (fobii). Prin descoperirea de către Freud a unor trăsături etico-patogenice majore, psihanaliza are posibilitatea să raporteze la o aceeași structură isterică tablouri clinice variate, care se traduc în organizarea personalității și modul de existență, chiar în condițiile absenței simptomelor fobice și de conversie patente. Specificitatea isteriei este căutată în prevalența unui anumit tip de identificare, a anumitor mecanisme (mai ales refularea, deseori manifestă), în emergența conflictului oedipian care se desfășoară predominant în registrele libidinale falic și oral.

Isterie de angoasă – termen introdus de Freud pentru a individualiza o formă de nevroză al cărei simptom central este fobia și pentru a sublinia asemănarea ei structurală cu isteria de conversie.

Isterie de apărare – formă de isterie delimitată de Freud de alte două forme de isterie: isteria hipnoidă și isteria de retenție. Ea se individualizează prin activitatea de apărare pe care subiectul o exercită contra reprezentărilor susceptibile să provoace afecte neplăcute. După ce evidențiază intervenția apărării în orice formă de isterie, Freud nu mai recurge la termenul „isterie de apărare“ și nici la distincția pe care o presupune.

Isterie de conversie – formă de isterie care se caracterizează prin prevalența simptomelor de conversie.

Isterie de retenție – formă de isterie delimitată de Breuer și Freud de alte două forme de isterie: isteria hipnoidă și isteria de apărare. Patogenia ei se caracterizează prin faptul că afectele, mai ales sub acțiunea circumstanțelor exterioare defavorabile, n-au putut fi exprimate prin abreacție.

Isterie hipnoidă – formă de isterie care își are originea în stările hipnoide; subiectul nu poate integra în persoană și istoria sa reprezentările care apar în cursul acestor stări. Acestea formează în aceste condiții un grup psihic separat, inconștient, susceptibil să provoace efecte patogene.

Isterie traumatică – tip de isterie descris de Charcot: simptomele somatice și, mai ales, paraliziile apar adesea după o perioadă de latentă, consecutiv unui traumatism fizic, dar fără ca acesta să poată explica mecanic simptomele în cauză.

Izolare – mecanism de apărare, tipic mai ales nevrozei obsesionale și care constă în a izola o idee sau un comportament în așa fel încât conexiunile lor cu alte idei sau cu restul existenței subiectului sunt întrerupte. Printre procedeele de izolare să cităm pauzele în fluxul gândirii, formulele, ritualurile și în general toate măsurile care permit instalarea unui hiatus în succesiunea temporală a ideilor sau actelor.

Încorporare – proces prin care subiectul, într-un mod mai mult sau mai puțin fantasmatic, determină pătrunderea unui obiect înăuntrul corpului său. Încorporarea constituie un scop pulsional și un mod de relație de obiect caracteristice stadiului oral; aflată într-un raport privilegiat cu activitatea bucală și ingestia de hrană, ea poate fi trăită și în raport cu alte zone erogene și cu alte funcții. Ea constituie prototipul corporal al introiecției și al identificării.

Întoarcere a refulatului – proces prin care elementele refulate, care nu au fost niciodată distruse de refulare, tind și reușesc să reapară într-o manieră deformată, sub formă de compromis.

Întoarcere asupra propriei persoane – proces prin intermediul căruia pulsiunea înlocuiește un obiect independent prin propria persoană.

Judecata de condamnare – operație sau atitudine prin care subiectul, deși devine conștient de o dorință, își interzice împlinirea ei, în primul rând din motive morale sau conjuncturale. Freud vede în ea un mod de apărare mai elaborat și mai adaptat decât refularea. Daniel Lagache a propus să fie considerată ca un proces de „degajare“ a Eului, care funcționează mai ales în cura analitică.

Labilitate – atitudine schimbătoare, nestatornică.

Labilitate afectivă – tulburare de afectivitate constând în trecerea rapidă de la o stare la alta și întâlnită în manie, isterie, epilepsie, hipertiroidism, stări de intoxicație alcoolică.

Latență (perioadă de latență) – perioadă care durează de la declinul sexualității infantile (la cinci sau șase ani) până la începutul pubertății și marchează un interval de timp de oprire în evoluția sexualității. Din acest punct de vedere, se observă o diminuare a activităților sexuale, desexualizarea relațiilor de obiect și a sentimentelor (mai ales, prevalența tandreței asupra dorințelor sexuale), apariția de sentimente ca pudoarea și dezgustul și a unor aspirații morale și estetice. Conform teoriei psihanalitice, perioada de latentă își are originea în declinul complexului Oedip; ea corespunde unei intensificări a refulării – ceea ce are ca efect o amnezie ce acoperă primii ani de viață –, transformării investirilor de obiecte în identificări cu părinții, dezvoltării sublimărilor.

Laudă – expresie verbală a stării de satisfacție a subiectului față de performanța, succesul sau atitudinea cuiva.

Legare – termen utilizat de Freud pentru a conota la un nivel foarte general și în registre relativ diverse – atât la nivel biologic, cât și în cadrul aparatului psihic – o operație care tinde să limiteze libera scurgere a excitațiilor, să îmbine reprezentările, să constituie și să mențină forme relativ stabile.

Liber arbitru – noțiune prin care se exprimă libertatea voinței de a comanda arbitrar comportamentele umane.

Libertinaj – mod de manifestare inadecvată a libertății subiectului, prin desconsiderarea normelor și modelelor din societate și care se exteriorizează în limbaj, vestimentație, relațiile cu semenii, în propagarea de idei ce aduc prejudicii moralei publice.

Libido – energie postulată de Freud ca substrat al transformărilor pulsiunii sexuale în raport cu obiectul (deplasarea investirilor), în raport cu scopul (sublimarea de exemplu), în raport cu energia excitației sexuale (diversitatea zonelor erogene). La Jung, noțiunea de libido a fost extinsă până la a desemna „energia psihică“ în general, prezenta în tot ce este „tendința spre“, appetitus.

Libido al Eului / libido obiectal – termeni introduși de Freud pentru a distinge două moduri de investire a libidoului: acesta poate lua ca obiect fie persoana proprie (libido al Eului său narcisic), fie un obiect exterior (libido obiectal). După Freud, există un echilibru energetic între aceste două moduri de investire, libidoul obiectal diminuând atunci când libidoul Eului crește și invers.

Localizare cerebrală – conexarea diverselor procese psihice de anumite regiuni ale scoarței cerebrale.

Logonevroză (sau bâlbâială) – tulburare a vorbirii care constă în dezordinea pronunției, repetări convulsive, blocaje a unor foneme în articularea cuvintelor.

Macropsie – iluzie vizuală, ce constă în impresia că unele din dimensiunile obiectelor sau mai mari decât în realitate.

Maniaco-depresiv, sindrom – afecțiune mentală caracterizată prin alternarea ritmică a unor accese de supra excitație maniacală cu depresii profunde și nejustificate psihic.

Manie – stare mintală întâlnită în unele boli psihice (îndeosebi în psihoza maniaco-depresivă) și caracterizată printr-o creștere exagerată a activității psihice și motorii și printr-o stare de bună dispoziție nemotivată.

Masculinitate / feminitate – opoziție preluată de psihanaliză și căreia aceasta i-a pus în evidență o complexitate mult mai mare decât cea admisă în general: felul în care subiectul uman se plasează în raport cu sexul său biologic este termenul aleatoriu al unui proces conflictual.

Masochism (sau algolagnie) – perversiune sexuală în care satisfacția e legată de suferință sau umilirea suferită de subiect. Freud extinde noțiunea de masochism dincolo de perversiunea descrisă de sexologi, pe de o parte recunoscându-i elementele în numeroase comportamente sexuale și rudimente în sexualitatea infantilă, iar pe de altă parte descriindu-i formele derivate, mai ales „masochismul moral“, în care subiectul, în virtutea unui sentiment de culpabilitate inconștient, caută poziția de victimă, fără ca o plăcere sexuală să fie implicată direct.

Material – termen utilizat frecvent în psihanaliză pentru a desemna ansamblul cuvintelor și comportamentelor pacientului, ele constituind un fel de materie primă oferită interpretărilor și construcțiilor.

Maternaj – tehnică de psihoterapie folosită în psihoze, mai ales în schizofrenie, care urmărește să stabilească între terapeut și pacient, atât în plan simbolic, cât și în plan real, o relație analogă celei care există între o „mamă bună“ și copilul său.

Măduva spinării – parte a sistemului nervos central, situată în canalul vertebral și alcătuită dintr-un cordon nervos cilindric.

Mecanicism – orientare metodologică reducționistă ce aplică principiile mecanicii la interpretarea unor fenomene mai complexe, cum sunt cele biologice, psihologice, sociale.

Mecanism – substratul material, modul de producere al unui fenomen psihic, considerat prin reducționism și prin ignorarea valorii reflectorii sau creative a acestuia.

Mecanisme de apărare – (în psihanaliză) operații care se opun ruperii echilibrului și dezagregării individualității biopsihice și care adesea se declanșează în mod inconștient. Cele mai cunoscute sunt: refuzul realității, fantezia, compensația, identificarea, introjecția, proiecția, raționalizarea, represiunea, formația reacțională, deplasarea, izolarea, recesiunea, repararea răului, sublimarea.

Mecanisme de degajare – termen creat de Freud pentru a desemna psihologia căreia i-a pus bazele, considerată în dimensiunea ei cea mai teoretică. Metapsihologia elaborează un ansamblu de modele conceptuale mai mult sau mai puțin îndepărtate de experiență, precum ficțiunea unui aparat psihic divizat în instanțe, teoria pulsiunilor, procesul de refulare etc. Metapsihologia ia în considerare trei puncte de vedere: dinamic, topic și economic.

Megalomanie – supraestimare delirantă a propriilor capacități.

Mentism – succesiune rapidă de idei sau de imagini care scapă atenției slăbite a subiectului, conștient de lucrul acesta dar nereușind să le controleze.

Metapsihologie – termen creat de Freud pentru a desemna psihologia căreia i-a pus bazele, considerată în dimensiunea ei cea mai teoretică. Metapsihologia elaborează un ansamblu de modele conceptuale mai mult sau mai puțin îndepărtate de experiență, precum ficțiunea unui aparat psihic divizat în instanțe, teoria pulsiunilor, procesul de refulare etc. Metapsihologia ia în considerare trei puncte de vedere: dinamic, topic și economic.

Metodă – o serie de demersuri sau reguli pe care le adoptăm în vederea atingerii unui scop.

Mișcare pulsională – termen utilizat de Freud pentru a desemna pulsiunea sub aspectul ei dinamic, adică așa cum se actualizează și se precizează printr-o stimulare internă definită.

Narcisism – stare anormală, caracterizată printr-o dragoste intensă a individului față de propriile calități.

Narcolepsie – perturbare a echilibrului dintre stările de vigilență și stările de somn în favoarea celor din urmă și în sensul înclinației patologice spre somn.

Narcomanie – atracție patologică spre substanțele ce induc efecte narcotice, sedative, stimulative, halucinatorii asupra sistemului nervos.

Negativism – tulburare de comportament constând din exprimarea unei atitudini negative de refuz, rezistență sau ostilitate față de orice solicitare venită din exterior.

Neocortex – formațiunea cea mai evoluată și mai recentă din punct de vedere filogenetic a sistemului nervos.

Neofilie – afinitate excesivă, patologică pentru tot ceea ce este nou.

Neurastenie (nevroză astenică) – stare nevrotică în care oboseala constituie principalul simptom; afecțiune psihogenă caracterizată prin slăbiciune iritativă.

Neurofibrile – fibre extrem de fine din interiorul axonilor, constituind conductorii nervoși ai acestora.

Neuroleptice – substanțe farmacodinamice care exercită o acțiune depresivă.

Neuron – unitatea de structură a sistemului nervos, reprezentând în același timp și o unitate trofică, genetică, morfologică, biologică și funcțională.

Neuroplegie – caracteristică a unui stimul sau reacție ce are o consecință paralizantă asupra centrilor nervoși superiori.

Neuropsihiatrie – disciplină medicală care se adresează ansamblului de afecțiuni ale sistemului nervos incluzând bolile psihice cu sau fără suport organic cunoscut.

Nevroză – afecţiune psihică caracterizată în special printr-o incapacitate temporară sau permenentă de adaptare la anumite cerinţe ale lumii exterioare sau interioare (sufleteşti). Inhibiţiile, fobiile, carenţele sexuale etc. sînt căteva din simptomele specifice nevrozei.

Nevroză fobică – tulburare caracterizată prin crize de fobie, teamă de spații închise (sau deschise), de privirea altei persoane etc.

Nictofobie (sau acluofobie, hadefobie, scotofobie) – teama patologică de întuneric sau de locuri întunecoase.

Nivel de aspirație – nivel pe care subiecții speră să îl atingă în executarea unei activități specifice și standardizate, care se evaluează prin raportarea succesului real la succesul presupus.

Numinos – desemnează calitatea imaginilor arhetipale de a inspira sentimente puternice de panică, devoţiune etc.

Obezitate – exces ponderal. Din punct de vedere psihologic, se dezvoltă pe un fond de insecuritate afectivă.

Observație – studierea sistematică și intenționată a comportamentului în condiții naturale, în absența intervenției observatorului (psihologului), în scopul unei descrieri detaliate.

Obsesie – preocupare intelectuală sau afectivă care asediază conștiința.

Paleocortex – ansamblu de zone de la baza emisferelor cerebrale și care participă la reglajul comportamentului alimentar.

Palilalie – repetarea aceluiași cuvânt sau frază în mod involuntar și inutil.

Palpebral – calificarea reflexului de clipire ce se declanșează necondiționat la lumini și sunete puternice.

Panalgie – simptom de durere gerneralizată și difuză ce apare în boli ca: nevroză astenică, isterie, arterioscleroză.

Panică – spaima subită și adesea neîntemeiată; reacție afectivă de frică alarmantă, caracterizată prin dezorganizări ale conduitei și pierderea autocontrolului.

Pantomimă – ansamblul mișcărilor expresive ale corpului și în special ale membrelor.

Parabioză – stare a unui segment nervos, caracterizată prin inerție și încălcarea legii corespondențelor dintre mărimea stimulului și cea a excitației.

Parafrenie – delir cronic extrem de intens, împlicând grave devieri de la interpretarea adecvată a realității.

Paralexie – tulburare de vorbire în cadrul afaziei senzoriale, caracterizată prin citirea greșită, deformată, a cuvintelor.

Paranoia – psihoza cronică a cărei caracteristică este un delir sistematizat, adică coerent, clar, logic, cu punct de pornire într-o idee precisă.

Participare mistică – termen preluat din antropologie – desemnează procesul de identificare a subiectului uman cu fenomene, obiecte, fiinţe exterioare în scopul preluării eficacităţii lor sau determinării unor efecte specifice în lumea exterioară.

Patofobie – teamă morbidă de boli.

Patografie – studierea biografiei unor personalități cu scopul evidențierii unor trăsături psihopatologice ale acestora.

Patomimie – stare morbidă caracterizată prin nevoia de simulare a unei boli, uneori chiar prin automutilare.

Patopsihologie – psihologie patologică.

Persona – masca Eului, expresia sa socială, modul cum ne percep alţii.

Personalitate – ceea ce este propriu unei persoane și o distinge ca individualitate; ansamblu de trăsături morale sau intelectuale prin care se remarcă o persoană; felul personal de a fi al cuiva.

Perversiune – căutarea unei satisfacții patologice, cum ar fi: sadomasochism, fetișism, voyeurism, exhibiționism, coprofagie.

Piatra filozofală – termen alchimic identificat de Jung cu Sinele.

Polifonie – halucinație auditivă constând în perceperea simultană a mai multor voci inexistente.

Potomanie – nevoia nestăpânită de a bea în permanență, care se poate întâlni în cazul isteriei și a unor forme de diabet.

Proces de individuaţie – în viziunea lui Jung, scopul unei psihoterapii depăşeşte adeseori tratamentul prorpiu-zis al nevrozei. Anumite fantasme şi vise cu conţinut arhetipal deschid la unii pacienţi calea unei evoluţii mai departe spre realizarea totalităţii psihice sau a Sinelui.

Proiecție – mecanism psihologic de apărare a Eului, constând în a-i atribui în mod inconștient altcuiva și, cel mai adesea, de a percepe în lumea exterioară propriile impulsii, idei, intenții, conflicte interioare.

Psihanaliză – termenul desemnează mai multe aspecte: metodele specifice de investigare a minţii, o tehnică psihoterapeutică bazată pe aceste metode şi suma tuturor cunoştinţelor derivate din primele două. Psihanaliza a fost creată de Sigmund Freud.

Psihastenie – nevroză caracterizată de un sentiment de incompletitudine, preocupări obsedante, scrupule, timiditate și o slăbire generală a voinței.

Psihiatrie – studiu și tratament al maladiilor mentale.

Psihodiagnostic – metoda de explorare a personalității bazată pe interpretarea liberă de forme accidentale.

Psihodramă – tehnică psihoterapeutică care utilizează jocul dramatic liber și urmărește dezvoltarea activă a spontaneității subiecților.

Psihologie – știința care se ocupă cu studiul proceselor și al particularităților psihice; totalitatea fenomenelor psihice care caracterizează un individ sau o colectivitate; concepție, mentalitate; totalitatea proceselor psihice care condiționează o activitate.

Psihologie abisală – termen generic pentru denumirea curentelor psihanalitice care se ocupă cu studiul straturilor celor mai vechi și mai profunde ale personalității, accentuând rolul fenomenelor psihice, al dorințelor, al tendințelor afective în determinarea psihicului.

Psihologie analitică – derivată din psihanaliză, p. a..desemnează contribuţiile lui Carl Jung.

Psihologie cognitivă – domeniu al psihologiei care studiază procesele mentale ca: atenția, utilizarea limbajului, memoria, percepția, gândirea.

Psihopatie anancastică – stare patologică în care o persoană se simte forțată să gândească, să acționeze sau să simtă împotriva voinței sale, manifestând slăbirea simțului realului, tendință spre anxietate, ipohondrie, nehotărâre și impresionabilitate.

Psihoterapie – aplicare metodică a unor tehnici determinate, pentru restabilirea echilibrului afectiv al unei persoane; tratament bazat pe influențarea psihicului (prin hipnoză, sugestie etc.).

Psihoză – maladie mentală gravă, caracterizată printr-o pierdere a contactului cu realul și alterarea funciară a legăturii interumane, cauza de inadaptare socială a subiectului.

Quaternitate – reprezentare a totalităţii psihice prin imagini pătrate.

Ramolisment (mental sau cerebral) – slăbire și deteriorare a activității intelectuale legată de senilitate, cauzată deseori de scleroza vaselor sanguine.

Ranversibilitate – proprietate a acțiunii de a fi parcursă în sens opus, revenind la punctul de plecare, fără ca subiectul să aibă conștiința identității acțiunii executate în cele două sensuri.

Raptus – impuls brusc și necontrolabil care pune subiectul în situația de a comite acte violente și grave (suicid, crimă).

Raționalizare – justificare a unei conduite a cărei motive autentice sunt ignorate.

Raționament – formă logică fundamentală care constă dintr-o înlănțuire de judecăți, prin care se obțin noi cunoștințe.

Reacție antisocială – dereglare a personalității care îl împinge pe individ să fie într-un conflict cronic cu societatea.

Refulare – proces psihic autonom care constă în respingerea şi împiedicarea traducerii în act a unor tendinţe psihice cu caracter imoral. Refularea este inversul reprimării, care este aplicată conştient. Conceptul a fost creat de Freud.

Refulat – produsul refulării: reprezentare asociată pulsiunii refulate.

Regresiune – distrugerea progresivă a memoriei.

Schizofrenie – stare patologică definită printr-o ruptură de contact cu lumea înconjurătoare, retragerea din realitate, precum și printr-o gândire autistă.

Scoarță cerebrală (sau cortex cerebral) – pătură de substanță cenușie, situată la suprafața emisferelor cerebrale, care se dezvoltă progresiv pe scara filogenetică, atingând gradul maxim la om.

Sentiment – stare afectivă complexă, combinație de elemente emotive și imaginative, mai mult sau mai puțin clară, stabilă, care persistă în absența oricărui stimul.

Senzație – captarea și transformarea energiei din mediu în energie nervoasă, recunoscută ca atare de sistemul nervos.

Simbol – spre deosebire de definiţia freudiană în care un simbol este o comparaţie în care termenul comparat dispare, la Jung simbolul este reprezentarea a ceva total necunoscut de Eu.

Sincronicitate – coincidenţă semnificativă a două sau mai multe fenomene psihice şi fizice, ce nu sînt conectate cauzal.

Sindrom de efort – stare de anxietate marcată după o afecțiune cardiacă sau a sistemului circulator și acompaniată de o conștientizare mărită a bătăilor inimii și respirației.

Sine – totalitate psihică, complexă, alcătuită dintr-o conjuncţie de contrarii conştient-inconştient. Realizarea sinelui este scopul procesului de individuaţie.

Stereognozie – facultate de a recunoaște prin simțul tactil, fără participare vizuală, proprietățile fizice ale obiectelor.

Stereotipie – simptom al unor boli psihice, manifestat prin repetarea stereotipă a acelorași cuvinte sau mișcări.

Stres – stare în care se găsește un organism amenințat de dezechilibru sub acțiunea unor agenți sau condiții care pun în pericol mecanismele sale homeostatice.

Structură – conformație, factură, formație psihologică.

Studiu de caz – investigarea foarte detaliată a unui individ sau grup, în scopul de a generaliza rezultatele observației la întreaga populație.

Subiect – ființă aflată sub observație, supusă anchetei, experimentului etc.; individ care prezintă anumite caracteristici.

Sublimare – derivarea unei energi instinctuale către un scop social elevat.

Substituție – înlocuirea unui obiect prin altul său a unei activități prin alta, analoagă. Substituția da iluzia a satisfacerii unei nevoi fără a o potoli.

Sugestibilitate – aptitudine de a primi sugestii, adică de a reacționa la un semnal în mod mașinal, fără participarea activă a voinței.

Sugestie – proces de influență socială prin care intenția unui individ determină îndeplinirea acesteia de către alt individ (subiect).

Suicid – moarte care rezultă dintr-un act săvârșit de victima însăși și de al cărei rezultat era conștientă.

Suplețe – aptitudine fizică de a executa mișcări de mare amplitudine.

Supraeu – la Freud, instanţă a personalităţii psihice (în a adoua topică) care se constituie prin identificare şi operează ca instanţă morală în relaţie cu Eul.

Supraliminar – se spune despre un stimul care se situează sub pragul absolut sau despre o distanță între doi stimuli care se situează deasupra pragului diferențial.

Supunere – starea unui individ care, într-o relație socială, este dominat de un alt individ (dominant).

Surâs – expresie facială a unei stări de satisfacție.

Surdomutism – surditate congenitală sau precoce, care împiedică achiziția normală a limbajului.

Syzygia – pereche de contrarii ca, de pildă, animus-anima.

Tabu – caracter interzis și sacru al unui obiect.

Tahifrenie – rapiditate anormală a activității mentale.

Tahilalie – defect de vorbire caracterizat printr-un debit exagerat de cuvinte și care conduce la articulare defectuoasă și incompletă.

Teleologie – la Jung, desemnează procesele psihice care conduc către un scop care nu este determinat de cauze exterioare.

Temperament – ansamblu de elemente biologice, care împreună cu factorii psihologici, constituie persoanalitatea.

Tendință – dispoziția internă a unui organism de a efectua anumite acțiuni sau de a le facilita executarea.

Teritorialitate – fenomen răspândit în lumea animală de delimitare, apărare și utilizare a unui teritoriu.

Test – situație standardizată în care răspunsurile oamenilor sunt măsurate folosind etaloane specifice populației din care fac parte.

Test cognitiv – probă standardizată utilizată pentru a caracteriza indivizii în raport cu media unui grup, conform cu diferite aspecte ale activității lor cognitive.

Testul lui Szondi – selectarea de către un individ dintr-o serie de fotografii în simpatice și antipatice, în scopul studierii pulsiunilor profunde ale personalității.

Tic – mișcări involuntare, bruște, rapide și repetate, care implică un ansamblu de mușchi.

Timbru – senzație dată de calitatea sunetului și care exprimă capacitatea de a distinge sonoritățile instrumentelor muzicale și ale vocilor.

Timiditate – incapacitatea de a trece la act în conduitele verbale, profesionale sau sexuale de o oarecare importanță.

Tip auditiv – persoană care percepe lumea exterioară mai ales prin intermediul sunetelor.

Tomomanie – tendință patologică de a executa sau de a fi supus la intervenții chirurgicale.

Tonus – stare permanentă de excitație (în condiții de repaus) a centrilor nervoși.

Totalitate psihică – stadiu de realizare a omului plenar spre care tinde psihicul (sufletul) în mod natural.

Training autogen – metodă de relaxare care constă în determinarea subiectului de a se decontracta, de a obține o destindere psihofiziologică perfectă printr-o concentrare asupra sa; totalitatea tehnicilor psihoterapeutice bazate pe destinderea spontană a subiectului care se concentreză asupra lui însuși.

Transfer – raport al unei deprinderi dobândite într-un domeniu asupra unei activități similare. Proces psihologic legat de automatismele repetiției, care tinde să reporteze asupra unor persoane sau obiecte, în aparență neutre, emoții și atitudini din copilărie. În practica psihanalitică, relație afectivă pe care pacientul o stabilește cu psihanalistul, relație nedaptată la situația terapeutică reală și determinată de structuri anacronice.

Trăire – totalitatea evenimentelor înscrise în fluxul existenței, așa cum acestea sunt percepute și integrate de conștiința subiectivă.

Umbra – se referă la spectele negative („întunecoase“) ale personalităţii individului. Poate fi echivalată cu inconştientul freudian.

Undă cerebrală – variație a potențialului electric tranzitoriu legată de activitatea ansamblurilor neuronale ale creierului.

Unire / separare (a pulsiunilor) – termen folosit de Freud, în cadrul ultimei sale teorii a pulsiunilor, pentru a descrie relațiile dintre pulsiunile de viață și pulsiunile de moarte, așa cum apar ele într-o manifestare concretă sau alta. Unirea pulsiunilor reprezintă un adevărat amestec, în fiecare dintre cele două componente poate intra în proporții variabile; separarea desemnează un proces a cărui limită ar conduce la o funcționare separată a celor două feluri de pulsiuni, fiecare urmându-și propriul scop în mod independent.

Unitate motorie – cel mai mic element al unui mușchi supus inervației distincte a unei singure fibre nervoase.

Ură – sentiment intens al unei persoane față de alta căreia îi dorește răul și a cărei nenorocire îi determină bucuria și este declanșată de invidie, gelozie, injustiție sau de rănirea amorului propriu.

Urmă mnezică – termen utilizat de Freud pe toată durata operei sale pentru a desemna modul în care evenimentele se înscriu în memorie. Urmele mnezice sunt încredințate, după Freud, unor sisteme diferite; ele dăinuie în mod permanent, dar nu sunt reactivate decât după ce au fost investite.

Utilitarism – doctrină morală și politică, sistematizată de Jeremy Bentham în 1781, care face din utilitate criteriul oricărei judecăți morale și conform căreia acțiunile indivizilor sunt considerate bune în măsura în care aduc bunăstarea comunității.

Valențe (psihice) – fenomene care se includ în structura motivației, constând în caracteristicile pozitive sau negative pe care le dobândește în raport cu dinamica satisfacerii necesităților, acțiunea anumitor obiecte și situații-stimuli.

Valoare – relație socială prin care comunitățile umane exprimă concordanța dintre lucruri, idei, fapte sau procese și necesitățile sociale istoricește condiționate de praxis.

Vandalism – conduită agresivă împotriva ambientului fizic, vizând distrugerea, desfigurarea sau scoaterea lui din funcțiune.

Vâscozitate a libidoului – calitate postulată de Freud pentru a explica o capacitate mai mare sau mai mică a libidoului de a se fixa la un obiect sau stadiu și dificultatea sa mai mare sau mai mică de a-și schimba investirile după ce acestea au fost realizate. Vâscozitatea e variabilă în funcție de individ.

Vedere – totalitatea funcțiilor asigurate de ochi și de structurile nervoase și musculare aferente acestuia.

Victimologie – domeniu particular al criminologiei care studiază raporturile interpersonale ale conduitei criminale și distinge grupurile și tipurile de victime.

Vis – la Jung, manifestare spontană şi naturală a psihicului total.

Vis diurn (sau reverie) – Freud da acest nume unui scenariu imaginat în stare de veghe, subliniind astfel analogia dintre reverie și vis. Visele diurne constituie, asemeni visului nocturn, realizări ale dorințelor; mecanismele lor de formare sunt identice, cu prevalența elaborării secundare.

Xenopatie – delir în care bolnavul are impresia că este influențat de la distanță prin sugestie, hipnoză.

Zonă erogenă – orice regiune a învelișului cutaneo-mucos susceptibilă de a fi locul unei excitații de tip sexual. În mod mai specific, anumite regiuni sunt funcțional centre ale unei asemenea excitații: zona orală, anală, uretro-genitală, mamelon.

Zonă histerogenă – o anumită regiune a corpului despre care Charcot și, apoi, Freud au arătat că este, în anumite cazuri de isterie de conversie, sediul unor fenomene senzitive deosebite; calificată de bolnav ca dureroasă, această regiune se dovedește a fi investită libidinal, excitarea sa provocând reacții apropiate de cele ce însoțesc plăcerea sexuală și putând merge până la criza isterică.

Zoofilie – atracție sexuală patologică către animale.

Zoofobie – teamă patologică față de animale.